Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Povestea unui condamnat la moarte sub Ceauşescu

Povestea unui condamnat la moarte sub Ceauşescu


Mircea Răceanu, diplomat, a fost condamnat la moarte de Ceauşescu, în 1989, sub acuzaţia de „trădare de ţară”.

 

La intervenţia personală a lui George Buch a scăpat cu viaţă. Dar calvarul său nu s-a terminat în decembrie 1989. Silviu Brucan şi colegii din FSN au continuat „opera” lui Ceauşescu, aşa cum reise din  mărturisirea de mai jos.

De multe ori, când îmi aduc aminte de proces şi de declaraţia făcută cu privire la dorinţa mea de a nu părăsi România, nu pot să nu mă gândesc la faptul că acum când scriu aceste rânduri sunt departe de ţară, de pământul meu natal. Cine şi-ar fi putut închipui că după ce dictatura fusese îndepărtată şi sistemul totalitar zdruncinat din temelii, voi fi obligat, împreună cu familia, să iau drumul străinătăţii?
În ultimii ani s-a scris mult în legătură cu plecarea mea din România. Unii au pus-o pe seama scoaterii mele din ţară de către un comando american, alţii au afirmat că după ce am fost eliberat am „preferat“ să părăsesc „urgent“ România şi să mă stabilesc peste ocean, iar o a treia categorie au susţinut teza că profitând de haosul creat de evenimentele din decembrie 1989, am fugit pur şi simplu din ţară. În realitate, am fost alungat din România de regimul criptocomunist al preşedintelui Ion Iliescu. Adevărul este că eu am fost singurul cetăţean român practic izgonit din ţară de regimul instalat în România, după evenimentele din decembrie 1989.
Nu este niciun secret că la începutul lunii mai 1990, după ce am luat cuvântul în cadrul manifestărilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti, Silviu Brucan s-a prezentat la Ambasada SUA din Bucureşti — fapt pe care l-a recunoscut şi în cartea Generaţia irosită — „pentru a rezolva cazul meu“. Invocând argumentul că prezenţa mea în ţară ar putea, în continuare, să creeze greutăţi, Brucan a sugerat realizarea unui „aranjament discret“ care să ducă la plecarea mea, împreună cu familia, în Statele Unite. Brucan afirmă în continuare în carte că după două săptămâni de la discuţia respectivă „chestiunea a fost aranjată“.
Îmi pare rău că trebuie să-l dezamăgesc pe Silviu Brucan şi susţinătorii săi, inclusiv pe cei din Serviciul Român de Informaţii, dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa, cum le-a prezentat „Profetul de la Dămăroaia“.
Într-adevăr, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Larry Napper, însărcinatul ad-interim cu afaceri al SUA la Bucureşti în legătură cu cazul meu. A doua zi după discuţia avută cu el, Larry Napper m-a invitat la reşedinţa din str. Emil Pangrati nr. 2 şi m-a rugat, totodată, să-i aduc paşaportul meu, pre¬cum şi paşapoartele celorlalţi membri ai familiei. Când m-am întâlnit cu Larry Napper acesta mi-a relatat despre discuţia avută cu Silviu Brucan. A spus că Brucan a precizat de la început că vorbeşte în numele guvernului român şi că a citit dosarul meu pe baza căruia am fost judecat, din care rezultă că am desfăşurat o activitate în favoarea Statelor Unite. În acest sens l-a menţionat pe Tom Harvey drept legătura mea. Apoi a explicat că propunerea pe care a făcut-o privind rezolvarea cazului meu are la bază dorinţa noilor autorităţi de la Bucureşti de a înlătura acest obstacol în relaţiile cu SUA şi, în acelaşi timp, l-a asigurat pe diplomatul american că în ziua în care se va stabili plecarea mea şi a familiei mele la aeroportul Otopeni vor fi luate măsurile necesare de secu¬ritate şi protecţie. În încheiere, Larry Napper m-a întrebat dacă am adus paşapoartele. I-am dat un răspuns negativ. Apoi i-am spus pe un ton categoric că „nici eu şi nici familia mea nu avem de gând să părăsim România“, iar dacă cineva crede contrariul atunci se „înşală amarnic“, deoarece eu „nu mi-am riscat viaţa“ ca să plec din ţară ci pentru a vedea instalată în România o „societate liberă şi demo¬cratică“. I-am spus, în acelaşi timp, că îmi pare rău, dar dacă el crede că voi lua în serios spusele lui Silviu Brucan, înseamnă că mă „confundă“ cu altcineva. Mi-am exprimat, totodată, nedume¬rirea că Silviu Brucan a apelat la Ambasada Americană, în condiţiile în care eu eram cetăţean român. „Dacă guvernul român doreşte să mă dea afară din ţară, nu are decât să mi-o spună direct“, am încheiat eu.

Intervenţia mea şi faptul că am refuzat să vin cu paşa¬poartele l-au surprins pe Napper, care a rămas câteva mo¬mente pe gânduri. Când şi-a revenit, mi-a spus pe un ton calm că el nu a făcut altceva decât să-mi redea discuţia avută cu Silviu Brucan, dar că în ultimă instanţă eu sunt singurul în măsură să decid ce urma să fac. Am reiterat poziţia mea. Domnul Napper m-a întrebat:
— Şi ce să-i comunic domnului Brucan, care aşteaptă un răspuns din partea mea?
— Ce doriţi dumneavoastră, dar în orice caz eu nu am de gând să plec din ţară!, i-am răspuns eu.
Nu cunosc termenii răspunsului dat de Napper lui Brucan, cert este că decizia mea de a nu da curs sugestiei de a părăsi ţara a nemulţumit profund noile autorităţi instalate la putere după evenimentele din decembrie 1989, care s-au hotărât să treacă imediat la măsuri foarte transparente de represalii împotriva mea şi a familei mele. Astfel, într-o seară, la câteva zile după discuţia avută cu reprezentantul Ambasadei SUA, a avut loc primul atentat la viaţa mea şi a soţiei mele, când un camion de salubritate s-a urcat pe trot¬u¬ar şi a încercat să ne strivească de zidul blocului pe lângă care mergeam. După trei zile situaţia s-a repetat. Am înţeles că autorităţile erau decise să scape de mine cu orice preţ. Am înţeles, de asemenea, că nu aveam dreptul să risc viaţa soţiei şi a copiilor mei. În consecinţă, am decis să plec. Odată hotă¬rârea luată, nu am avut nevoie de „protecţia“ promisă cu atâ¬ta „generozitate“ de autorităţile române ca să plec din ţa¬ră.
Dacă în cartea menţionată Silviu Brucan a căutat să argumenteze motivele pentru care a acţionat pentru alun¬ga¬rea mea din ţară, în cadrul emisiunii de televiziune „Diplo¬maţia Absurdului“ care a fost difuzată la 19 mai 1998, la TRV1, el a fost mult mai sincer afirmând, printre altele, că i-a spus direct lui Larry Napper: „Mircea Răceanu a lucrat pentru voi, este omul vostru, luaţi-l, domnule, pentru că noi nu putem să-l folosim.“
Deci asta era, domnule Brucan! Convingerele mele şi asocierea mea cu Statele Unite nu cadra cu vederile şi menta¬lităţile procomuniste, securiste şi prosovietice de tip „perestroica“ ale celor ce s-au instalat la putere în România după evenimentele din decembrie 1989. În schimb, „demo¬craţia originală“ nu s-a dat în lături de la folosirea celor care au cooperat cu Moscova, precum generalul Militaru şi alţii.

*     *     *

Am trecut graniţa legal, cu toate actele în regulă, dar nu înainte de a-mi exercita dreptul de vot în alegerile din 20 mai 1990. Este adevărat, am uitat un lucru şi anume să anunţ pe „promotorii“ de speculaţii şi pe „zeloşii“ securişti-sereişti din acea perioadă de plecarea mea şi a familiei mele. Mea culpa!
Aşa au stat până la urmă lucrurile cu plecarea mea din România. Probabil, că atunci când a făcut afirmaţia „ches¬tiunea a fost aranjată“, Silviu Brucan a avut în vedere nu atât discuţia cu reprezentantul Ambasadei SUA la Bucureşti, cât mai degrabă măsurile de represalii pe care autorităţile române le-au luat împotriva mea şi a soţiei mele în zilele care au urmat demersului său, măsuri care, în ultimă instanţă, m-au forţat să plec.
Aşa am fost izgonit din ţară!
După cum se vede nu am părăsit ţara răpit de un comando şi nici nu am fugit peste graniţă în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989. Nu am plecat nici de bunăvoie. Am fost pur şi simplu izgonit din România de cei care au atentat în luna mai 1990 la viaţa mea şi a soţiei, care în luna iunie a aceluiaşi an, i-au trimis pe mineri ca să-mi răscolească apartamentul în care locuiam din str. Aviator Darian nr. 2 şi care în vara anului 1993, au iniţiat demersuri pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru reîncarcerarea mea până în anul 2009. Cine sunt ei? Răs¬pun¬sul nu este greu de găsit. Printre cei ce nu sunt străini de cele menţionate se numără Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Mihai Caraman şi alţii.

(fragment din volumul Infern 89. Povestea unui condamnat la moarte,
Curtea veche, ediţia a II-a, 2009)

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *