Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Primatul papal în dialogul catolic-ortodox

Primatul papal în dialogul catolic-ortodox

În luna ianuarie a acestui an a fost publicat, în limba engleză, un document intitulat The Role of the Bishop of Rome in the Communion of the Church in the First Millenium (http://chiesa.espresso.repubblica.it/articolo/1341814?eng=y), care constituie rezultatul lucrărilor Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, desfăşurate în perioada 27 septembrie – 4 octombrie 2008, în Creta. Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştine a emis un comunicat (http://www.radiovaticana.org/fr1/Articolo.asp?c=352219) prin care îşi exprimă regretul pentru publicarea media a acestui text. Comunicatul relevă faptul că documentul nu are „caracter oficial”, nici „autoritate”, fiind „un text preparatoriu ce prezintă o listă de subiecte pentru studiu şi aprofundare”.

Într-un anumit sens, documentul continuă tematic textul final al lucrărilor Comisiei din anul 2007, aşa-numitul „Document de la Ravenna” , intitulat Ecclesiological and Canonical Consequences of the Sacramental Nature of the Church – Ecclesial Communion, Conciliarity and Authority, care a îndeplinit rolul de stabilire a unei baze comun acceptate pentru discuţiile ulterioare ale Comisiei.

„Documentul de la Ravenna” a exprimat recunoaşterea, de către cele două Biserici, a „interdependenţei dintre primat şi conciliaritate”. Astfel, „primatul la diferitele niveluri ale vieţii Bisericii, local, regional şi universal, trebuie întotdeauna considerat în contextul conciliarităţii, iar conciliaritatea, la rândul ei, în contextul primatului”. În acelaşi timp, ambele părţi au căzut de acord asupra faptului că, în perioada Bisericii nedivizate, Roma, ca Biserică ce „conduce în iubire”, conform expresiei Sfântului Ignaţiu de Antiohia, „a ocupat primul loc în taxis, iar episcopul Romei a fost, prin urmare, protos printre patriarhi”. În mod natural aşadar, având în vedere această relaţie între primat şi autoritate, pe de o parte, şi conciliaritate şi comuniune pe de alta, rolul episcolului Romei ca protos trebuie repus în discuţie în termenii unei „eclesiologii a koinoniei”. Faptul a reprezentat subiectul următoarei etape a dialogului teologic dintre cele două Biserici. Textul circumscrie tema în jurul a patru aspecte centrale: Biserica Romei ca prima sedes; episcopul Romei ca succesor al lui Petru; rolul episcopului Romei în perioade de criză în comuniunea eclezială; influenţa factorilor non-teologici. Documentul este bine fundamentat istoric, patristic şi dogmatic, subliniind cu claritate momentele distinctive care au particularizat oficiul episcopal roman în primul mileniu creştin.

Ideea centrală care coagulează textul sub diferitele sale aspecte este aceea a unităţii fundamentale dintre Apus şi Răsărit în primul mileniu, în ce priveşte anumite principii teologice decisive cum ar fi „importanţa continuităţii în credinţa apostolică, interdependenţa primatului şi conciliarităţii/sinodalităţii la toate nivelurile vieţii Bisericii şi o înţelegere a autorităţii ca „slujire (diakonia) a dragostei”, împreună cu „unirea întregii omeniri în Isus Cristos” (art. 31). Astfel, în ciuda perioadelor de criză, episcopii din Biserica apuseană şi cea răsăriteană erau uniţi de o conştiinţă comună a apartenenţei la aceeaşi Biserică şi a statutului de succesori ai apostolilor într-un unic episcopat. Acest caracter dialogal şi colegial al episcopalităţii era exprimat „în viguroasa viaţă sinodală a Bisericii la toate nivelurile, local, regional şi universal”.

Pornind de la Epistola lui Clement, identificat ca episcop al Romei, textul afirmă că „din timpuri apostolice, Biserica Romei a fost recunoscută ca prima dintre Bisericile locale, atât în Est, cât şi în Vest” (art. 4). Chiar dacă forma exactă de conducere existentă la Roma în această perioadă incipientă rămâne incertă, istoria Bisericii şi scrierile patristice subliniază rolul tot mai important deţinut de episcopul Romei, care a făcut ca Biserica de aici să devină „un punct de referinţă” în aspecte doctrinare şi organizatorice. Textul nu trece cu vederea momentele de criză în relaţiile dintre episcopul Romei şi ceilalalţi episcopi, dar privite dintr-o prismă diferită, acestea „dovedesc viguroasa viaţă sinodală a Bisericii primare” (art. 7).

Primatul Romei (exprimat prin diferite concepte: cathedra Petri, sedes apostolica, prima sedes) în primele secole nu a însemnat o autoritate discreţionară, ci o slujire în care „primul (protos) nu poate face nimic fără consimţământul tuturor” (art. 12), dovedind ceea ce s-a afirmat la început, respectiv că „primatul şi conciliaritatea sunt interdependente”.

Rolul central al Bisericii Romei a fost reconfirmat şi întărit prin fixareade către împăratul Iustinian a rangului celor cinci patriarhate majore: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Un moment crucial pentru desfăşurarea ulterioară a relaţiilor ecleziale dintre Apus şi Răsărit a fost apariţia Falselor Decretale (c. 850), care au avut ca scop întărirea autorităţii romane. În ciuda tensiunilor crescânde, la sfârşitul primului mileniu creştinii încă păstrau conştiinţa unităţii într-o singură Biserică nedivizată (art. 15).

În ceea ce priveşte ideea succesiunii petrine a episcopului Romei, documentul subliniază că „întreaga succesiune apostolică înseamnă o succesiune în credinţa apostolică, în cadrul unei Biserici locale individuale”. Numai în acest context poate fi înţeles statutul episcopului Romei ca succesor al lui Petru, în sensul că „el exprimă credinţa apostolică pe care Biserica sa a primit-o de la apostolul Petru” (art. 19). Totuşi, începând cu secolul al IV-lea, interpretarea rolului episcopului Romei a urmat o dublă direcţie, în Apus şi Răsărit. Dacă poziţia acestuia era înţeleasă, în Vest, în termenii poziţiei lui Petru între apostoli, Răsăritul „a avut tendinţa să înţeleagă fiecare episcop ca succesor al tuturor apostolilor, inclusiv Petru” (art. 20). La fel, chiar dacă Biserica din Vest nu respingea ideea pentarhiei, ea nu i-a acordat acelaşi statut ca mod de conducere a Bisericii aşa cum a făcut-o Biserica din Răsărit. În ciuda acestor linii de interpretare diferite, pornind de la asumpţii biblice, teologice şi canonice deosebite, ele nu au cauzat în primul mileniu o rupere a comuniunii dintre Biserici.

Lucrarea trece apoi la sublinierea câtorva momente de maximă importanţă pentru identitatea şi puritatea dogmatică a Bisericii în perioadele de criză din primul mileniu creştin, arătând că în toate acestea episcopul Romei a „exercitat un rol de coordonare şi stabilitate în chestiuni legate de credinţă şi comuniune, în fidelitate faţă de tradiţie şi respect pentru conciliaritate” (art. 28).

La interpretările şi înţelegerile diferite ale primatului Romei de către cele două Biserici nu au contribuit doar condiţiile interne, ci şi factori non-teologici, enumeraţi în finalul textului, dintre care amintim: terminologia, mentalitatea şi ideologia Imperiului roman; transferul capitalei Imperiului în Est; distanţarea culturală progresivă dintre Est şi Vest, care a condus la ignorare reciprocă; expansiunea musulmană din teritoriile patriarhatelor de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, precum şi din regiunile nord-africane şi Spania (art. 30).

Este lesne de înţeles motivul pentru care acest text poate fi întâmpinat cu reticenţă sau chiar ostilitate, ceea ce justifică şi precauţia exprimată de comunicatul pontifical amintit la început. Într-adevăr, numeroase aspecte reclamă un studiu aprofundat şi o continuare a dialogului teologic, fapt recunoscut cu onestitate de către autorii documentului. Poate de cele mai multe ori problema majoră constă în ajungerea la un numitor comun de interpretare a aceluiaşi eveniment, text sau termen de către cele două părţi. Un exemplu în acest sens ne este oferit de descrierea condiţiilor pe care Bisericile din Apus şi Răsărit le-au hotărât pentru acordarea statutului ecumenic unui conciliu, în care termeni ce exprimă caracterul de cooperare şi slujire eclezială comună, ca symphonia, synergos, symphronountes, reclamă interpretări diferite (art. 27). Dincolo însă de aceste delimitări care trebuie în mod necesar realizate, se cuvine să reţinem profundul sentiment al fiinţării într-o singură Biserică şi tradiţia comună a celor două Biserici din primul mileniu, care ar trebui să slujească drept „model de restaurare a comuniunii noastre depline” (art. 32).

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *