Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Protoevanghelia lui Petru Popescu

Protoevanghelia lui Petru Popescu

Riscant pariu să refaci istoria sacră prin literatură. În primul rând, pentru că istoria însăşi, sacră-profană, curge, de peste două milenii prin matca Învierii. Calculăm anii noştri de la Isus încoace aşa cum vechii romani îşi calculau anii lor ab Urbe condita. În al doilea rând, romancierul de azi nu e în mod obligatoriu şi un om de credinţă (sau măcar de bună credinţă), şi nimic nu te poate ridiculiza mai uşor decât o incursiune improvizată, cu ciuboţele roz şi joben turtit, într-o lume tot mai clar configurată de profesionişti: arheologi, istorici, lingvişti, biblişti. Apoi, există deja un număr impresionant de capodopere ale speciei, atât în roman cât şi în teatru, poezie ori cinematografie, ştacheta aflându-se, de multă vreme, ridicată la cote ameţitoare. Să amintesc doar numele lui Papini, Lagerkvist, Kazantzakis, Claudel, Unamuno sau Pasolini, trecând peste multe, multe altele.

Petru Popescu cunoştea foarte bine acest risc înainte de a se arunca în noianul unei trilogii evanghelice. Primul tom, apărut în 2009 în Statele Unite, cu titlul Girl Mary, s-a tradus recent şi în româneşte, Fata din Nazaret, în corecta şi inspirata verisiune a lui Mihnea Gafiţa. L-am citit pe nerăsuflate, incitat şi de câteva confesiuni ale autorului: nepot al preotului Popescu de la „Cuibul cu barză”, care propusese, în perioada interbelică, un program de primenire a ortodoxiei româneşti, copilul şi, ulterior, adolescentul Petru avea să-l cunoască din familie pe Gala Galaction, care i-a lăsat amintiri pregnante. Pe de altă parte, el şi-a pregătit foarte minuţios dosarul istoric şi teologic al romanului, dovedind o excelentă cunoaştere a lumii politice romane şi palestiniene din perioada premergătoare naşterii Mântuitorului. Amănuntele privitoare la stilul de viaţă al evreilor din secolul I, la obiceiurile, credinţele, chiar vestimentaţia lor stau mărturie despre travaliul de investigaţie realizat de autor. A se citi, spre convingere, jumătatea de pagină în care se enumeră piesele vestimentare pe care trebuie să şi le scoată bietul Iosif, murat din cap până-n picioare, în „noaptea nunţii”!

Petru Popescu nu pariază pe reţeta şocului literar. Nu propune o rescriere provocator-blasfematorie a evangheliei, gen Saramago, nici una parabolică, precum Kazantzakis sau, mai recent, Schmitt. Ar fi putut face apel la informaţiile furnizate de scrierile apocrife din primele secole creştine, dar scopul său este altul, deopotrivă original şi reverenţios: înfăţişarea Mariei ca o adolescentă ataşantă prin chiar normalitatea ei plină de prospeţime.

Maria este magnetul care atrage toate personajele din roman, inclusiv pe noi, cititorii. E o adolescentă frumoasă lăuntric, delicată, dar şi bărbătoasă (în sensul expresiei biblice mulier virilis), cu o minte scăpărătoare, dar nu plicticos „matură”, suflet candid, inimă zburdalnică, coaptă oarecum înainte de vreme şi datorită împrejurărilor vitrege în care şi-a petrecut copilăria (tribul lui Ioachim a fost exilat de către Irod în urma unei răzmeriţe), dar şi datorită personalităţii ieşite din comun a părinţilor ei, Ioachim şi Anna. De altfel, Protoevanghelia lui Iacob, apocrifă din secolul al II-lea, reluată de Evanghelia lui Pseudo-Matei, din secolul al V-lea, o prezintă pe Fecioara Maria ca pe o călugăriţă închisă de la vârsta de trei ani în Templul din Ierusalim alături de douăsprezece fecioare împreună cu care ţese o catapeteasmă de purpură. În Fata din Nazaret, Mariamne (alias Maria) trăieşte toate visurile, spaimele, speranţele şi aventurile adolescenţei în sânul tribului său, trib marcat, în mai multe rânduri, de semnele-miracolele elecţiunii.

Petru Popescu are inteligenţa de a dubla trama familială printr-una politică. În felul acesta romanul e scos din conul, elitist şi sec, al teologiei. De fapt, primul personaj cu care ne întâlnim e Pilat din Pont, singurul supravieţuitor al unei familiei decimate de Octavian. După ce-l salvează pe Octavian de la moarte, după ce este torturat şi scapă el însuşi de la execuţie printr-o abilă justificare (declară că ar fi văzut aura în jurul capului lui Caesar în momentul în care se pregătea să-l asasineze), Pilat e trimis în Palestina ca agent secret, având misiunea de a „fabrica” o teofanie. Viitorul Augustus doreşte să se declare zeu în ochii Senatului şi al poporului roman, iar Pilat trebuie să-i furnizeze elemente concrete pentru această deificare.

Prin urmare, Pilat ajunge în Palestina cârmuită de Irod şi o întâlneşte pe Mariamne de care se îndrăgosteşte fulgerător, dar plin de curtoazie. Nu doreşte nici o clipă să o înrobească prin funcţia sa politică sau prin prestigiul uniformei. Tânjeşte după o iubire liber consimţită din partea fetei. Aceasta însă e îndăgostită până peste cap de Iosif, june tâmplar de viitor, calfă pe lângă Ioachim. Amândoi lucrează la un cufăr comandat de fiul lui Irod, Aristobul, un fel de umbră din spatele scenei, a cărei prezenţă dinamitează romanul: din pricina sa tribul Mariamnei pleacă în exil; tot din pricina sa una din tinerele din Nazaret e lapidată de întreaga comunitate (îşi pierduse fecioria înainte de căsătorie). Ultima scenă o va marca profund pe Mariamne, dând romanului o vagă şi iute-trecătoare nuanţă feministă.

Foarte interesant simbolismul triunghiului masculin. De fapt, avem de-a face cu două triunghiuri permutabile, alcătuite, unul, din trei îndrăgostiţi de aceeaşi femeie (Mariamne):  Adonai Însuşi, Pilat, Iosif; al doilea, din trei tâmplari: Adonai, Ioachim, Iosif. Iată cum descrie Mariamne mâinile Creatorului, pe care le contemplă într-o viziune mistică: „Avea mâinile lătăreţe, cu degetele mari turtite, cu pielea forfecată de cicatrici, bătătorite de muncă, destul de urâte. Cu ele modela trunchiuri de copaci pe care le ciupea ca să le dea crengile, apoi îşi freca mâinile între ele, ca să dea frunzişul. I se revărsau frunze printre degete, fiecare cu forma ei, fiecare cu mărimea ei. Nu-şi plănuia lucrurile dinainte şi, în orice caz, nu de la început, atât era de încântat să creeze, atât de nerăbdător să umple spaţiile rămase goale. Mereu alte şi alte trunchiuri, alte frunze cu vine, cu pliuri, cu vârfuri ascuţite. Îşi scărpina palmele pe scoarţa copacilor. Peste tot în aer plutea sentimentul pe care-l ai când îţi priveşti obosit rezultatul muncii: E bun!” (p. 161). Observăm că două personaje, Adonai şi Iosif, sunt comune ambelor triunghiuri realizând, simbolic, „steaua” sau „scutul lui David”, steaua cu şase colţuri, între care, cel de jos, Pilat, încarnează pământescul, politicul, istoria profană, iar cel de sus, Adonai, indică punctul nelocalizabil al Transcendenţei.

Conflictele (familiale, tribale, istorice, teologice) se dezleagă, din nou simbolic, pe Muntele Barak, situat în apropierea Nazaretului. Tribul lui Ioachim se întoarce din exil, datorită intervenţiei lui Pilat din Pont, şi reintră în posesia locuinţelor din care fusese alungat odinioară. Pilat asistă, fascinat, la o hierofanie prelungită: un concert de tunete şi fulgere „orchestrat” cu brio de Marele Dirijor, pe culmea aceluiaşi munte; iar Mariamne şi Iosif realizează hierogamia (zămislirea lui Isus): într-o cabană părăsită de pe vârf ei se unesc delicat, „precum atingerea a două suflete”, chipul lui Iosif reflectându-L, de fapt, pe Adonai-Ha-şem (replică la episodul unirii lui Enea cu Didona, formidabil „pus în scenă” de Virgiliu). În felul acesta autorul salvează zămislirea feciorelnică a lui Isus, dar oferă, în acelaşi timp, o nouă dimensiune actului ca atare, situându-l, pe linie patristică, în prelungirea (compensatorie) a căderii din Geneză. De altfel, despre Iosif ni se sugerează că-şi pierduse vigoarea bărbătească după ce-a fost trăznit cu ani în urmă. Spaţiul şi timpul nu sunt abolite, ci resfinţite, hierogamia petrecându-se în chiar paradisul din care Adam şi Eva fuseseră alungaţi după neascultare. Cel mai intens capitol, o bijuterie deopotrivă literară şi teologică, mi s-a părut „Străfulgerările Mariamnei”, în care adolescenta repovesteşte episodul biblic al plăsmuirii Evei din coasta lui Adam, Adam devenind Iosif, iar Eva Mariamne însăşi.

Petru Popescu trăieşte, în România lui 2010, un al doilea ceas de glorie, după un hiatus de aproape patruzeci de ani. Teribilul „puşti” care, la numai douăzeci şi trei de ani, scria una din capodoperele literaturii române, Prins, revine, iată, la maturitate, îmbogăţit cu experienţa de scenarist hollywoodian, dar şi cu aceea, mult mai importantă, a vieţuirii într-o lume normală; o lume în care nu ţi se interzice nimic, dar în care tu însuşi eşti obligat să-ţi interzici foarte multe, dacă vrei să-ţi iasă meseria la ac. Fără bibliotecile americare de specialitate, fără călătoriile de documentare efectuate pe urmele Mariamnei, Fata din Nazaret n-ar fi putut exista în forma ei de acum: temerară şi pasionantă. Un regal!

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *