Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Psalmii reactualizaţi printr-un tur de Foarţă

Psalmii reactualizaţi printr-un tur de Foarţă

,,Călugărul Kiril stă în interiorul unei fântâni şi scrie la o neagră psaltire. Aici vieţuieşte de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat puţin la o parte. Totuşi, înăuntrul fântânii e umed şi frig. Din când în când îşi încălzeşte mâinile la un opaiţ. Pe masa sa are un blid, iar în dreapta, un fel de pasăre oarbă care ciuguleşte meiul din blid.// Eu stau aplecat peste fântână şi-l urmăresc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire. Din când în când, el îşi ridică ochii spre mine, dar nu-mi spune nimic. // […] Deasupra mea stă aplecat altcineva şi transcrie tot ce scriu eu. Dacă îmi ridic cumva ochii spre el, îşi vâră imediat nasul în carte şi se preface că-i absorbit de lectură./ (…) De multe ori se apleacă atât de mult peste margine, încât îi strig să fie atent, să aibă grijă să nu se prăbuşească în puţ. Dar el râde, hohoteşte ca un nebun./ El este fratele Ferapont.” (Nichita DANILOV)

Prin Şerban Foarţă, experienţa limbajului în literatura noastră a trecut într-un nou orizont de problematizare, cu obiective care le întrec pe cele, tehnice şi pur formale, ale unui textualism mai vechi (importat, aclimatizat, izbutit în unele cazuri, dar în mare parte steril). Cei care nu au înţeles acest fapt au aşteptat şi au căutat metafizică poetică, acolo unde mizele erau, dimpotrivă, de altă natură, întrebându-se chiar unde (mai) e poetul, când el lăsase loc şi iniţiativă textului sau, cu un gest de arheu dat pe-o cascadă de consoane şi vocale, cuvintelor. E firesc să îi ceri poetului intuiţia ori revelaţia de dincolo de cercul istoric, dar e părtinitor a refuza, pe baza unei hermeneutici metafizice (altminteri justificată, dar indezirabilă când e ignorantă, obtuză, exclusivă), bătălia cu formele şi limitele limbii. Există o diferenţă ce trebuie considerată în judecarea nuanţată a istoriei unei literaturi, iar ea distinge între arhitecţi şi oficianţi. Cei dintâi sunt – în sens terminologic – cruciali, fiindcă ei închid şi deschid direcţii ale rostirii, aşezând limba literară pe drumuri absolut noi şi propunând un nou mod de reflectare a lumii şi a gândirii în limbă şi în limbaj; cei din urmă sunt majori, fiindcă ei substanţializează arhitectura celor dintâi cu revelaţii şi intuiţii esenţiale, în funcţie de care evoluează conştiinţa de sine şi imaginarul unei întregi culturi literare; cei – foarte puţini, care sunt deopotrivă cruciali şi majori, devin fundamentali, iar din punctul meu de vedere Eminescu şi Stănescu sunt singurele cazuri citabile cu maximă siguranţă intelectuală. Dosoftei e, în acest model de lectură critică, (un) crucial, la fel cum cruciali sunt toţi cei care au renovat şi au refundamentat limbajul literar; Blaga e major, la fel cum majori sunt toţi cei care au adus în poezia română experienţe fundamentale şi probleme ultime ale firii umane şi ale trecerii ei în timp; din punctul de vedere al ierarhiei valorice, cuantumul unui poet crucial nu e comparabil cu al unuia major, ei fiind măsuraţi pe scara proprie a portanţei şi importanţei în renovarea limbii, respectiv în descoperirea şi propunerea unor cosmologii poetice singulare. Şerban Foarţă este, în această grilă de lectură, un crucial. O nouă vârstă de maturitate a limbii române e atestată de lupta (atunci când, într-adevăr, nu e doar joc şi gratuitate) cu gramatica neîmblânzită şi cu sintaxa prea inhibată, pe care Şerban Foarţă o poartă, considerând patul lui Procust nu o constrângere reducţionistă, ci o probă de ingeniozitate: a fi liber şi a-i remodela după forma propriei prezenţe laturile, aceasta este, pentru Foarţă, măsura unei cu adevărat libere vorbiri în limba pe care o locuieşti şi care te locuieşte. Trecerea de la ingeniozitate la genialitate e, într-adevăr, dificilă, iar ea e pariul ultim pe care arhitectul miniaturilor de limbaj îl face cu sine însuşi. Încolo, cred că e evident că a repudia, pe motive de purism estetic, jocul, exerciţiul, maniera şi arhitectura pe care Foarţă le propune, înseamnă a face abstracţie de o chestiune deja lămurită în artă, şi anume aceea a naturii intrinseci a formei: dacă forma presupune ordine şi, deci, teleologie, este ordinea congenitală naturii sau ea însăşi e produsul unei conştiente – şi adeseori dificile – arte umane? De la Aristotel încoace s-a convenit a da câştig de cauză acestei a doua posibilităţi.

*

Deşi având origine comună, psalmul şi lirismul au cunoscut o istorie care le-a despărţit şi diferenţiat suficient de mult – din antichitatea timpurie şi până azi – pentru a nu fi confundate şi pentru a-şi impune, fiecare, autonomia sa estetică. Implicând funcţii şi tehnici specifice, această autonomie nu presupune, însă, cum s-ar crede, o izolare în câmpul propriilor soluţii şi alternative: psalmul şi lirismul trebuie considerate şi din perspectiva relaţiei – greu de urmărit în evoluţia ei istorică, însă cu putinţă de reperat în orizontul mai restrâns al unui corp de texte – care se întemeiază pe, în primul rând, un pathos interior de natură mistică şi, în subsidiar, pe năzuinţa formativă a unei predispoziţii lirice. Având funcţii comune la origine, psalmul şi lirismul şi-au modificat, în răstimpul a două milenii, atât câmpul de motivaţii ultime şi soluţii expresive, cât şi spaţiul (interior textului) de punere a Subiectului în discurs şi de transpunere a discursului în regimul de fiinţă al Subiectului: în aşa fel încât, dacă lirismul a fost învestit cultural cu funcţia discursivizării acestui Subiect, psalmul a fost învestit mistic cu funcţia construirii discursului – a cuvântului de legătură cu Logosul – în regimul fiinţial al Subiectului. Lirismul a devenit ceea ce, îndeobşte, numim poezie, iar psalmul ceea ce, îndeobşte, numim rugăciune. Atât doar că, facă lirismul e poezie, dar nu neapărat şi rugăciune, psalmul e simultan amândouă, dovedindu-se o specie imnografică demnă de studiat. Dacă există o depreciere a sa, cel puţin în ultimele secole, în ce priveşte interesul acordat de către literatura, aceasta se datorează, pe de o parte, unei secularizări treptate a discursului liric (care, deci, l-a izolat de comunitatea majoritară a poeţilor) şi vulgarizării confesionale a acestuia. Dar acest fapt nu are de-a face cu natura sa interioară, care se ridică dincolo de jocurile circumstanţei istorice.

De altfel, recuperarea literară a psalmului îi demonstrează tocmai această ambivalenţă structurală: reuşeşte satisfacerea simultană a Subiectului (făcut cuvânt în discurs) şi a discursului (împlinit supra-estetic în Subiect). O nouă versificare a psalmilor, în limba română, e suportul unor astfel de aprecieri: ,,Cartea Psalmilor, pre stihuri retocmită acum de Şerban Foarţă”, Ed. Brumar, Timişoara, MMVII.

Desigur că prima chestiune care poate fi invocată e statutul versificării unui text care e prin natura sa imn mistic şi poem liric. Personal nu aş reduce calitatea unei versificări la statutul benign al unui exerciţiu prozodic sau al unei funcţionalizări pedagogice a textului. Pornind cel puţin de la premisa că versificarea unui poet, deşi apelează, tehnic, la procedee comune, se diferenţiază net, individualizându-se, de versificarea altuia, susţin natura calitativ superioară a versificaţiei: întemeindu-se pe un transfer insesizabil, dar real, de amprentă lirică venită dinspre versificator, orice versificaţie comportă, pe lângă calitatea unui exerciţiu de ingeniozitate şi a unei dovezi de subtilă şi rafinată tehnicitate, valenţele unei puternice subiectivităţi. Deşi rămasă latentă, această subiectivitate se manifestă accentuat în momentul întâlnirii versificaţiei cu lirismul. Suferind de prea mult suflet, poezia modernă a dezapreciat prozodia impusă travaliului de versificare; s-a indus, deci, implicit ideea inferiorităţii acesteia din urmă. Dar, după cum au reuşit să demonstreze unii – aşa-zişi – manierişti ai literaturii ultimelor decenii, forţând ea însăşi propria-i prozodie, versificaţia iese – chiar lucrând cu un material ce nu-i aparţine versificatorului – din imanenţa unui formalism textual îngheţat, pentru a-şi dovedi, în structuri lirice cristaline, autenticitatea-i şi amprenta-i intimă de calitate superioară. Mai mult, în cazul psalmilor, versificarea este actul de restabilire a condiţiei  lor muzicale originare. Terminologia iudaică ce însoţeşte textele psalmilor e relevantă: tehillîm (cântec de laudă), mizmôr (cântec care se însoţeşte de acompaniament muzical), šîr (cântare), maskîl (care dă îndemânare – latura tehnică a realizării psalmului), mîktām şi šiggāyôn (cântare de jale), lamenassēah (către mai marele cântăreţilor), neğînôt (coarde), nehîltôt (flaut), ‘alāmôt şi semînît (o octavă mai jos). Toate aceste muzico-logeme demonstrează inseparabilitatea psalmului de o muzică proprie lui: versificarea de azi recuperează tocmai această muzică, ce, pentru psalmiştii de acum peste două mii de ani, era esenţială actului de creaţie. În sfârşit, dacă avem în vedere caracterul liturgic al psalmilor, înţelegem cu atât mai mult de ce prozodia impusă de versificaţie e partitura ce recuperează psalmul în dimensiunea lui originară (fapt încercat şi de Mitropolitul Bartolomeu, care, în redactarea proprie a psalmilor – aşa-zisă traducere –, a optat pentru o măsură care să genereze un ritm muzical al textului psaltic). De aceea, versificarea psalmilor nu trebuie privită ca un gest de minorat poetic, ci ca, din multe puncte de vedere, un act de maturitate a limbii şi, în special, o recuperare, prin actualizare, a muzicii psalmilor antichităţii iudaice.

Cu aceste – generale – aprecieri, mă grăbesc să specific faptul că versificarea psalmilor, de către Şerban Foarţă, în urmă cu ceva vreme, nu este ceea ce s-ar bănui, fiind, însă, ceea nu se aşteaptă. Înainte de toate, nu e un act dependent de tradiţia canonică a Bisericii, neavând, deci, nici pretenţia de-a se impune, în vreun fel, în cultul public sau privat al creştinului de azi, dar nici pe aceea de-a deveni textus receptus al unei spiritualităţi culte. Apoi, nu e un act de pedagogie creştină: nu îşi propune să faciliteze lecturarea şi receptarea psalmilor în actualitate, de către un anume corp social, mai cult sau mai puţin cult. În sfârşit, această versificare nu este nici un simplu exerciţiu de stil sau doar dovada, rafinată, a unei supleţi de miniatural şi logosic arhitect (calităţi pe care le cunoşteam şi până acum). Psaltirea versificată de Şerban Foarţă este, după câte mi se pare, mai ales o lectură proprie, asumată şi oferită, convertită, pre limba poetului, într-un dialect atât de specific versificatorului. Psaltirea lui Foarţă este şi recuperarea culturală, prin resurse specifice unui tip de tehnicitate lirică, a unui corpus poetic ,,confiscat”, din raţiuni evidente, de către Biserică. Faptul că, în genere, clerului i-a revenit cinstea de-a traduce Scriptura, a făcut ca însăşi tradiţia versificării psalmilor să le revină prelaţilor: de la Dosoftei la Gala Galaction (sau la poetica redactare a Mitropolitului Bartolomeu, datând deja de mai bine de un deceniu), Psaltirea a cunoscut, în limba română, versiuni dintre cele mai diverse. Au existat şi încercări laice de versificare, însă acestea au stat fie sub semnul unui imperativ pedagogic (propunând o versificare destul de facilă), fie sub acela al unor considerente eclesiale (rezultând o versificare confesionalizată). Dintre cele mai reuşite literar (traduse ori versificate), Psaltirile lui Dosoftei, Galaction, Militaru, Bartolomeu, Foarţă și Francesca Băltăceanu (din cadrul Septuagintei românești) îşi dispută, azi, întâietatea poetică. Versiunea deplin credibilă, onestă filologic și cu o poetică acordată pe de o parte originalului, iar pe de alta limbii române literare actuale este aceasta din urmă, ea aparținând prin originea și mizele sale unui proiect colectiv de performanță culturală și filologică. Dar cea mai rafinată ca expresie, atingând toate gamele şi tonalităţile sufletului aflat în dialog cu cerul, Psaltirea lui Foarţă se remarcă, dintre toate celelalte, prin valenţele ei poetice, literare (iar de aici: simbolice, fonetice și estetice). Beneficiind de o mai actuală şi bogată limbă decât aceea a lui Dosoftei (şi ştiind să se folosească de arhaicitatea acesteia), devansând limba lui Galaction printr-o flexibilitate mult mai largă (şi salvându-se de stângăciile pe care sursa masoretică a traducătorului din ’37 i le-a cauzat), profitând de mai exersata versificaţie şi rimelare, în raport cu literatul Valeriu Anania, Şerban Foarţă a dovedit, iată, că se poate face tuturor toate, pentru ca – măcar – pe unii să-i dobândească: e păgân cu păgânii, elin cu elinii, evreu cu evreii. Mobilitatea lui culturală l-a ajutat să treacă de pe tărâmul poemationului ero(t)ic, pentru a se impune în versificarea unei cărţi vechi-testamentare. Această glosolalie – cu care Biserica s-a obişnuit să numească vorbirea în limbi – îl va impune pe Foarţă ca unul dintre cele mai cuprinzătoare spirite poetice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Aşezându-se întrucâtva în linia unui Ioan Alexandru  (care a tradus, din ebraică, Cântarea Cântărilor), Foarţă încetăţeneşte şi o tradiţie poetică a literaturii române: aceea a traducerii şi/sau versificării unor texte poetice ale patrimoniului cultural universal. Miza majoră a unor astfel de întreprinderi, şi a versificării psalmilor în special, e, fireşte, forţarea limitelor limbii literare, dar mai ales importarea, prin (re)estetizare, a unui text (poetic la origine), consacrat cultului, în interiorul unei literaturi laice. Convertind (involuntar?) conţinutul acestei literaturi la structurile şi dimensiunile unui modern-laic-poet, o astfel de realizare literară repolarizează valenţele interioare ale acestui text, care devine din imnografie creştină o imnografie lirică mistică (sau doar cu referinţe cultural-teologice, în funcţie de aşteptările şi posibilităţile versificatorului, respectiv ale cititorului).

A spune lucruri particulare despre stilul psalmilor lui Foarţă e egal cu a sublinia trăsăturile particulare ale stilului său poetic: utilizarea (prin sinteză lexicală, a) celor mai variate câmpuri, familii şi tonalităţi lexicale, utilizarea largă (prin sinteză expresivă) a arhaismelor, regionalismelor, argoticelor şi neologismelor, utilizarea (prin sinteză morfologică şi sintactică, a) celor mai diverse procedee de versificaţie, utilizarea (prin sinteză  pragmatică şi socio-lingvistică, a) celor mai diverse registre ale comunicării (de la cel ironic, la cel ludic sau grav). În sfârşit, aş adăuga acoperirea (ca rezultat al unei informări şi aplicaţii minuţioase, după cum se poate înţelege şi din Cuvântul înainte, a) câmpului lexical şi cultural (adesea recunoscut prin stereotipii şi poncife) al imnului sacru antic. Cât priveşte o mai teologică abordare a acestor psalmi în versuri, mă limitez aici la a semnala faptul că nu redarea conţinutului teologic sau opţiunea pentru o anumită lecţiune (în cazurile cunoscute ca dilematice) l-au interesat pe versificator. Aşa, de exemplu, putem invoca problema psalmilor mesianici: în funcţie de lecţiunea pentru care optezi, gradul de ton profetic (şi mesianic) creşte, fapt marcat, la nivel expresiv, printr-o tensiune ascendentă a discursului şi prin utilizarea convenţiilor specifice profetismului vetero-testamentar. În Psaltirea lui Foarţă e zadarnic să urmăreşti o asemenea problemă: fiindcă versificatorul nu e interesat în mod special de conţinutul teologic (cât mai degrabă sufletesc) al psalmilor. Or stabilirea unei lecţiuni, necesară recuperării exacte a acestui conţinut teologic, se face lucrând cu originalele păstrate: asta înseamnă deja traducere, iar Şerban Foarţă nu o astfel de întreprindere îşi propune. Lucrând el însuşi cu alte lecţiuni (din varii ediţii biblice), e lesne de înţeles că a neglijat instituirea sau perpetuarea unei anumite tradiţii de lectură a Cărţii psalmilor. Pretenţia versificării de faţă nu se întinde, aşadar, în câmpul teologiei, ci propune literaturii un exerciţiu de subtilitate, rafinament, flexibilitate şi muzicalitate a limbii, iar culturii restituirea, prin versificare, a unui text de-o profundă spiritualitate.

Versificarea Psaltirii e un moment foarte relevant în evoluţia unei culturi şi, implicit, a limbii pe care aceasta se întemeiază. Înainte de toate, receptarea unei tradiţii formate din straturi dintre cele mai diverse (al antichităţii iudaice, al liturghiei iudaice din Iudeea sau Diaspora, al traducerii septante şi latine, al liturghiei Bisericii primare, al hermeneuticii deschise de Origen, al exegezei patristice, al imnografiei creştine, al tradiţiei traducerii din Evul Mediu şi până azi) demonstrează maturitatea unei culturi capabile de asimilarea unei moşteniri uriaşe a umanităţii. Dar, mai mult, posibilitatea de cristal-izare a acestei moşteniri, de convertire a ei, prin intima cadenţă a spiritului unui popor, care e versificarea limbii lui, reprezintă măsura capacităţilor, a soluţiilor, a alternativelor unei limbi, datorate flexibilităţii de gândire şi spirituale ale poporului sau ale grupului mai larg, continental, din care poporul respectiv face parte. Cu toate că, în comparaţie cu alte limbi, traducerea psalmilor e târzie în limba română, versificarea e destul de timpurie în raport (evident de posterioritate) cu practica traducerii (întrucât timpul scurs între 1570 şi 1673 este, istoric vorbind, puţin nesemnificativ). Ceea ce reuşeşte, astăzi, Foarţă, este recuperarea moştenirii ediţiilor traduse şi versificate anterior şi deschiderea unui nou tip de abordare a psalmilor: acela strict cultural, dar totodată lingvistic (ca joc şi exerciţiu de supleţe expresivă).

Ca un – mai nou – Ferapont, aplecându-se mult, primejdios de mult, asupra fântânii celei de-a doua, a punerii în vers, în care noul Şerban (al sfintei Palii) pândeşte munca traducătorului psaltic, vechi precum creştinismul, cititorul Psaltirii lui Foarţă (operă demnă prin ceea ce-şi propune şi onestă prin pretenţiile pe care nu le revendică) poate gusta (metaforă culinară familiară Psaltirii, după cum observă stihuitorul) o limbă română de-o maturitate neaşteptată. Poate cea dintâi operă de limbă română ce profită de această maturitate (după actul de consfinţire, ce coincide cu poezia stănesciană; cea a lui Barbu îşi demonstrează prematura apariţie, prin sincopele şi stângăciile de care autorul e puţin responsabil), Psaltirea lui Şerban (acum nu Cantacuzino, ci un altul:) Foarţă se va impune ca lectură comună tuturor celor care, din timp în timp, vor vrea să asiste şi să conştientizeze valenţele unei limbi pentru care toate gamele, toate octavele, toate tonalităţile sunt posibile. Versificarea celebrului Psalm 136 este dovada unei astfel de limbi: gravitatea care secondează încrederea, sintaxa care arcuieşte expresia, tonalitatea care construieşte atmosfera – toate sunt posibilităţi ale unei maturităţi – îndelung aşteptate – şi ale unei conştiinţe poetice (nu doar tehnice, în ciuda aparenţelor), depăşind şcoala marilor nume ale literelor româneşti: ,,La râurile care curg/ prin Vavilon, acolo stam/ jelindu-ne întru   amurg,/ Sionul când ni-l aduceam/ aminte, – după ce în ram/ de salcie spânzurasem harfa, pentru că-n stare nu eram/ cântări să vindem, precum marfa.// Ziceau: «Cântaţi-ne cântări/ de prin Sion!», – dar cum să-l bucuri/ pre cel ce robul altei ţări/ te-a fost făcut, şi-atunci când muguri/ amari dădeau din pomii care,/ cerniţi aidoma eşarfei/ de doliu, numai viţe-amare/ întreţeseau cu struna harfei, – // pe care n-ai decât s-o spânzuri/ de ramurile unei sălci,/ după ce lacrima, drept prânzuri,/ o mesteci zilnic între fălci/ şi limba-ţi, – nelipită încă/ de cerul gurii tale,-acum/ când ţi-aminteşti că,-n jale-adâncă,/ acolo plânsăm cât şezum.// Căci dacă te-aş fi dat uitării,/ Ierusalime, robi fiindu-i/ lui Vavel, şi,-n urâtul ţării/ străine,-aş fi uitat să jindui/ la tine, – dreapta mea, uitată/ şi ea, mi-ar fi ajuns gătej,/ iar limba mi-ar fi fost, pe dată,/ lipită,-n gură, de gătlej.// Ci să făgăduie tot omul/ din sângele lui Israel/ că, neuitând în veac Edomul/ strigând: «Să-l nimicim pre el!»,/ cu gândul la Ierusalim, –/ intra-va-n ţara idolatră/ şi că, acolo, orice prim-/ născut va fi izbit de piatră.//”

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *