Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Putere de la Dumnezeu, oameni şi Diavol

Putere de la Dumnezeu, oameni şi Diavol

Puterea-autoritatea (exousia) poate proveni din trei surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu; de jos, de pe pământ, de la oameni; şi din abis, de la Balaur (Diavol). Puterea de la Dumnezeu este cea religioasă, bisericească, spirituală; puterea de la oameni este cea politică (sub diverse forme: monarhie, oligarhie, democraţie etc.); şi puterea de la Balaur este cea mondială, totalitară, babilonică, diabolică. În cursul istoriei mântuirii, aceste puteri s-au exercitat independent sau în conlucrare. Am avut putere numai de la Dumnezeu în teocraţia evreiască, de pildă, şi în viaţa istorică a lui Isus Cristos; putere de la Dumnezeu şi de la oameni în monarhiile păgâne, iudaice sau creştine. Avem putere numai de la oameni sau de la oameni şi de la Diavol în democraţiile moderne. Vom avea putere numai de la Diavol în timpurile apocaliptice.

În ierarhia puterilor, puterea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Administratorii puterii de la Dumnezeu pot corupe puterea primită când vor să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din simpli preoţi, superiori. În locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura, în toată lumea, puterea supremă a Diavolului.

1. Originea puterii
Reprezentanţii puterii religioase legitime formate din preoţi (mari preoţi, unul în funcţie şi alţii onorifici); cărturari (profesori de teologie sau religie) şi bătrâni (Lc 20,1), l-au întrebat pe Isus Cristos care învăţa poporul în Templu din Ierusalim după ce a alungat pe comercianţi (Lc 19,45-48): „spune-ne cu ce putere-autoritate (exousía) faci tu aceste lucruri sau cine ţi-a dat puterea (exousía) aceasta?” (Lc 20,2). Întrebarea era normală, pentru că, spre deosebire de lumea greco-romană, unde puterea era de la oameni sau obţinută şi consolidată cu forţa, în Israel puterea era dată de Dumnezeu pentru o misiune precisă. Din răspunsul-întrebare al lui Isus Cristos cu privire la puterea de a boteza a lui Ioan Botezătorul, rezultă că puterea sau autoritatea (cine ajunge la putere devine autoritate), poate proveni din două surse: de sus, din cer, de la Dumnezeu, sau de jos, de pe pământ, de la oameni (Lc 20,4-6).

A treia sursă de putere poate fi Diavolul. Fiara apocaliptică primeşte putere de la Diavol, fiindcă „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2).

a) Putere numai de la Dumnezeu
Israel este un popor deosebit de celelalte popoare. Este un popor teocratic, având ca rege adevărat pe Yahve (1Rg 12,12 LXX: „Domnul Dumnezeul nostru este regele nostru”). Până în timpul ultimului judecător Samuel, în Israel exista numai putere-autoritate de la Dumnezeu, exercitată prin judecători, preoţi, înţelepţi şi profeţi.

În viaţa sa publică, Isus Cristos a dovedit că are putere de la Dumnezeu atunci când învăţa cu putere (exousía), nu cum învăţau cărturarii (Mt 7,29), şi atunci când a iertat păcatele (Mt 9,6.8) sau când a dat putere (exousía) apostolilor asupra duhurilor necurate (Mc 6,7). După învierea din morţi, Isus Cristos Înviatul afirmă că a primit putere (exousía) totală şi universală, în cer şi pe pământ (Mt 28,18; cf. Io 17,2), putere (dýnamis) de sus cu care îi va îmbrăca şi pe apostoli în Ierusalim (Lc 24,49) după Înălţarea la cer, la Rusalii (Fap 1,8) pentru a-i continua misiunea pe pământ.

În Noul Testament, toată puterea de sus de la Dumnezeu se concentrează în Isus Cristos (Mt 28,18), Profet, Rege şi Preot. Isus Cristos transmite apoi toată puterea de sus Apostolilor (Lc 24,49) care pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, al succesiunii apostolice, o transmit urmaşilor lor clerului Bisericilor creştine. Biserica lui Dumnezeu  va instituţionaliza, conserva şi exercita puterea de la Dumnezeu.

b) Putere de la Dumnezeu şi de la oameni în iudaism şi creştinism
Evreii au dorit şi au cerut lui Samuel să le dea rege să-i judece ca să fie în rând cu celelalte popoare care aveau regi (1 Rg 8,5-6.19-20 LXX). Dumnezeu acceptă cererea poporului, făcându-le cunoscute prin Samuel drepturile regelui care va domni peste ei (1 Rg 8,9-17 LXX): îi va pune la zile de clacă pe moşiile sale; le va lua pământurile cele mai bune şi le va da slujitorilor săi; va lua zeciuială-impozit. De fapt, se institui prin Samuel o monarhie care recunoaşte şi respectă prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului (teocraţia). Armonia dintre dimensiunea profană (politică) şi religioasă a monarhului (unsul Domnului) în Israel va fi dificilă. După prima experienţă negativă făcută cu Saul, se încearcă cu alt „uns al Domnului”, David, care  va prefigura pe viitorul Uns al Domnului (Mesia), Profet, Rege şi Mare Preot.

Aşa apare în Israel pe lângă teocraţie şi monarhie, pe lângă putere de la Dumnezeu şi putere de la oameni (1Rg 8,18 LXX: „voi v-aţi ales rege”). Monarhia, fiind o concesie făcută de Dumnezeu poporului, stă sub supravegherea, controlul puterii de la Dumnezeu care „monitorizează” acţiunile regelui pentru a apăra prerogativele lui Dumnezeu asupra poporului. Dumnezeu prin Samuel intervine în alegerea şi apoi repudierea lui Saul, alege pe David (1Rg 16,12 LXX), unge, prin profetul Nathan şi preotul Sadoc, pe Solomon principe ereditar (3Rg 1,34.39 LXX), împarte regatul în Israel şi Iuda prin profetul Achia pentru păcatele lui Solomon (3Rg 11,31-40).

Am putea spune că în Israel s-a ajuns la o „democraţie teocratică” prin cele trei instituţii permanente carismatice: preoţii unşi cu funcţie „parlamentară” proclamau Legea lui Dumnezeu; regele uns şi curtea sa formau „executivul” (guvernul); iar înţelepţii reprezentau „puterea judecătorească” (magistratura). În perioadele de criză, când una din cele trei puteri carismatice era coruptă, Dumnezeu intervenea prin profeţi.

Chiar şi împăraţii şi dregătorii păgâni nu exercită putere omenească autonomă, pentru că slujesc lui Dumnezeu şi sunt rânduiţi de Dumnezeu pentru a stăvili şi pedepsi răul (Rm 13,1-7; 1 Pt 2,13-17). Lui Pilat care se lauda că are putere (exousía) autonomă totală să-l elibereze sau să-l răstignească, Isus Cristos îi aminteşte că puterea (exousía) pe care o exercită asupra sa îi este dată de sus (Io 19,10-11).

După toleranţa acordată de împăratul Constantin Bisericilor creştine şi încreştinarea Imperiului roman, puterea imperială, puterea de la oameni, până nu demult potrivnică Bisericii, nu este lăsată separată, autonomă, ci este controlată, integrată, confirmată, sacralizată, armonizată, căsătorită legitim cu puterea de la Dumnezeu prin ungerea pe care basileul creştin o primea din partea patriarhului. Se realizează astfel o conlucrare simfonică între Biserica creştină imperială care instituţionalizează puterea de la Dumnezeu şi Imperiul creştin sau Statele monarhice creştine care instituţionalizează puterea de la oameni, acceptată şi confirmată de Dumnezeu. Simbolul simfoniei bizantine a fost „vulturul bicefal”, iar al conlucrării apusene romane a fost „cele două săbii” menţionate de Evanghelie (Lc 22,38; Mt 26,51).

c) Putere numai de la oameni
În demo(no)craţiile moderne se separă ceea ce Dumnezeu a unit, se divorţează puterea de la oameni de cea de la Dumnezeu. Autorităţile democratice au şi exercită numai putere de la oameni, deci atee, obţinută prin vot universal cantitativ. Într-o campanie electorală, campanie de seducţie pentru că învinge cel care reuşeşte să seducă mai mulţi votanţi, se alege (de aceea se numesc „alegeri”) cine are acces la putere. Poporul este constrâns să dea continuu din puterea sa putere câştigătorului alegerilor plătind taxe şi impozite, cărora nu se poate sustrage decât prin evaziune fiscală, aspru pedepsită în democraţiile consolidate. După ce învingătorul a luat puterea poporul nu mai are nici un control asupra modului cum gestionează puterea, adică conturile publice în care se stochează puterea delegată de poporul contribuabil. Poporul poate numai să aştepte următoarele alegeri şi să nu-l mai voteze. Nu e de mirare că autorităţile democratice sunt corupte. De Dumnezeu nu se tem, pentru că sunt ateişti practici nu militanţi, de oameni nu le e ruşine pentru că fură legal, cu acte.

Mă întreb, din punct de vedere creştin, cât este de legitim ca un creştin să voteze, să participe la alegerea unor autorităţi corupte care vor exercita conştient o putere atee. Ar trebui să fugă precum călugării în pustiu, locul nimănui, unde mâna lungă a fiscului nu ajungea; dar acum nu mai este posibil, pentru că nu mai există locuri pustii, neimpozabile. Nu se poate să nu plătească taxe şi impozite, pentru că este constrâns. Se poate numai să nu participe la alegeri, făcând eventual nelegitimă o putere care va guverna în numele unei minorităţi. Dar mai presus de toate este importantă atitudinea interioară a creştinului, care trebuie să fie ca atitudinea lui Lot, care se deosebea de ceilalţi din Sodoma în mijlocul cărora trăia, prin faptul că se întrista foarte mult de purtarea destrăbălată a nelegiuiţilor şi îşi chinuia în toate zilele sufletul lui drept, din cauza celor ce vedea şi auzea (2 Pt 2,7-8). Sau ca atitudinea bărbaţilor din Ierusalim „pecetluiţi” pe frunte de trimisul divin, bărbaţi care se disociau de nelegiuiţii din jurul lor, prin faptul nu-i aplaudau sau aprobau, ci din contra, gemeau şi sufereau pentru toate nelegiuirile ce se petreceau în mijlocul Ierusalimului (Iez 9,4).

În sistemul democratic ateu puterea de la oameni sustrasă controlului (confirmării) din partea puterii de la Dumnezeu îi controlează pe reprezentanţii puterii de la Dumnezeu. De exemplu, preşedintele guvernează fără a fi uns de patriarh, dar patriarhul şi episcopii au nevoie de decret prezidenţial pentru a se putea instala (înscăuna). În democraţiile populare ale comunismul ateu militant, puterea de la oameni s-a instituţionalizat în structuri totalitare cu tendinţe universale, în putere duşmană puterii de la Dumnezeu instituţionalizată în Biserică.

d) Putere de la oameni şi de la Diavol
Împăraţii cu putere numai de la oameni, putere împărătească de un ceas (Apoc 17,12), adică de scurtă durată, de o legislatură (preşedinţii democraţiilor), au toţi un singur gând, să dea Fiarei ridicată din mare forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía) lor (Apoc 17,13). Fiara apocaliptică primeşte putere şi de la Diavol, fiindcă şi „Balaurul (Diavolul) i-a dat forţa (dýnamis) lui, tronul lui de domnie şi o puterea-autoritatea (exousía) mare” (Apoc 13,2). Locul puterii de la Dumnezeu şi de la oameni în conlucrare simfonică este luat de puterea de la Diavol şi de la oameni, într-o caricatură de conlucrare simfonică, conlucrare care se va sfârşi cu putere numai de la Diavol, cu dictatura universală a Diavolului. Puterea de la Balaur şi de la oameni care înlocuieşte puterea de al Dumnezeu şi de la oameni, este amăgitoare, înşelătoare, mincinoasă (2Tes 2,10-12), concurenţială, oferind realizarea idealului creştin de globalizare în bunăstare, libertate şi comuniune, fără Dumnezeu şi fără Cristos, cu mijloace financiare, economice, politice, militare şi tehnice. În locul globalizării creştine începute de 2000 de ani în jurul Capului Cristos, ni se oferă o altă globalizare (în jurul cărui cap?) în bunăstare bazată pe economia capitalistă care favorizează cultul profitului, libertate şi securitate garantate militar şi comuniune universală de la distanţă prin mijloacele de comunicare („comuniune”) în masă.

e) Putere numai de la Diavol
Dacă Tatăl dă toată puterea Fiului (Mt 28,18), Balaurul dă toată puterea sa Fiarei din ape (Apoc 13,2), pentru a instaura în toată lumea numai puterea-autoritatea sa. Trinităţii dumnezeieşti formată din Tatăl şi Fiul şi Spiritul Sfânt, i se opune o caricatură a Trinităţii, trinitatea diabolică formată din Balaur (Diavolul, Tatăl minciunii), Fiara din mare şi Prorocul mincinos (Fiara de pe uscat). La fel, nunţialităţii divine dintre Mirele Cristos şi Biserica Mireasă i se opune o nunţialitate diabolică dintre mirele Anticrist (preşedintele imperiului fiară care iese din mare) şi mireasa Babilonul cel mare. „Nunţialitatea” diabolică instituită de Balaur este folosită pentru a cuceri toată lumea, a instaura putere numai de la Diavol şi a obţine închinare universală. Prin mirele diabolic (Anticrist) Balaurul foloseşte forţa, iar prin mireasa diabolică (Prostituata, Babilonul cel Mare) foloseşte seducţia.

2. Ierarhia puterilor
În armată, ierarhia puterilor este foarte clară, fiecare grad ierarhic având o denumire specifică. De aceea Isus Cristos apreciază credinţa mare a sutaşului (Mt 8,5-13), care a înţeles puterea-autoritatea mare a lui Isus care se poate exercita şi de la distanţă, prin cuvânt (v. 8). Am spune astăzi că Isus Cristos beneficia de „telecomandă”. Sutaşul a exprimat principiul autorităţii intermediare, om sub autoritatea (exousía) altuia, cu ostaşi în subordinea sa, prin trei verbe: vino, du-te, fă (v. 9). Isus Cristos a admirat credinţa mare a sutaşului, pentru că s-a recunoscut pe sine ca om, sub autoritatea supremă a Tatălui ceresc care l-a trimis în lume („du-te”) şi „fă” tot ce este necesar pentru mântuirea oamenilor, iar la sfârşit la chemat la sine („vino”) şi suie-te la dreapta mea.

La rândul lor apostoli au stat sub autoritatea lui Isus Cristos care i-a chemat, „veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). La ultima cină le-a zis „faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), iar la înălţare i-a trimis „duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele” (Mt 28,19). La fel urmaşii apostolilor, ca autoritate intermediară, stau sub autoritatea intermediară a apostolilor. Astfel se constitui lanţul ne întrerupt al succesiunii apostolice prin care se transmite autoritatea-putere de sus, de la Dumnezeu.

Evreul în sinagogă stă cu capul acoperit pentru a-şi aminti că stă sub autoritatea lui Dumnezeu. La fel, femeia căsătorită ar trebui să umble cu capul acoperit (îmbrobodită), pentru că stă sub autoritatea soţului care este capul soţiei, după cum şi Cristos este capul Bisericii (Ef 5,23). Maternitatea face şi din femeie o autoritate intermediară datorită copiilor din subordinea (grija) sa.

Autoritatea supremă este a lui Dumnezeu Tatăl, sub care ar trebui să stea toate autorităţile intermediare. Când o autoritate intermediară nu recunoaşte o autoritate superioară, considerându-se autoritate supremă, se instaurează dictatura. Autoritatea democratică atee care exercită putere de la oameni, ori ajunge subtil dictatorială, ori recunoaşte ca autoritate supremă fiara apocaliptică căreia îi cedează „forţa (dýnamis) şi puterea-autoritatea (exousía)” (Apoc 17,13). Astfel, în locul puterii supreme a lui Dumnezeu, Fiara apocaliptică va instaura puterea-autoritatea supremă a Diavolului în toată lumea, adică peste orice seminţie, popor, limbă sau neam (Apoc 13,7). Dar puterii supreme i se datorează închinare, cult la care vor fi constrânşi toţi apostaţii pământului (Apoc 13,8).

3. Administrarea puterii de la Dumnezeu
Preoţii deţinătorii puterii de la Dumnezeu sunt „părinţi” nu stăpâni, pentru că tot ce vine de la Dumnezeu poartă pecetea paternităţii, Dumnezeu fiind Tatăl Domnului nostru Isus Cristos şi al nostru (Io 20,17). Sfânta Scriptură prezintă grija părintească prin imaginea păstorului. Domnul este Păstorul lui Israel (Iez 34,11-12; Ier 23,3) care îl conduce la păşunile verzi şi apele de odihnă de pe munţii înalţi (Iez 34,14-15) încât nu duce lipsă de nimic (Ps 22,1). Grija părintească a Tatălui ceresc se va desăvârşi prin Mielul jertfit, Marele şi Bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale (Io 10,11-14; Evr 13,20; 1 Pt 2,25; 5,4), călăuzindu-le la izvoarele Apelor vieţii unde nu va fi foamete, sete sau arşiţă (Apoc 7,16-17). Preoţii (episcopii) creştini sunt puşi de Spiritul Sfânt ca să păstorească turma oilor cuvântătoare, Biserica lui Dumnezeu câştigată cu sângele Mielului fără cusur (Fap 20,28-29; 1 Pt 1,19), după voia lui Dumnezeu, nu pentru profit mârşav (capitalist) şi nu ca stăpâni (superiori) aspri şi asupritori (Iez 34,4; 1 Pt 5,1-4).

Grija şi administraţia paternă înfăptuite după legea iconomiei dumnezeieşti, făcând în aşa fel ca toţi să aibă totul şi nimănui nimica să-i lipsească, adică după legea vaselor comunicante, poate fi coruptă de păstorii sufleteşti ai Israelului vechi sau nou, dacă se pasc pe ei înşişi, profită de turmă spre a se îmbogăţi sau sunt nepăsători faţă de oile rătăcite, slabe, rănite sau bolnave (Iez 34,2-4; Zah 11,16).

Pilda viticultorilor (Lc 20,9-18), valabilă pentru lucrătorii viei Domnului care este Israel (Is 5) şi Biserica (cf. Ps 79,14-15, folosit de episcop la binecuvântarea liturgică a poporului la cântarea „sfinte Dumnezeule”), prezintă pe preoţi în funcţia lor de slugi sau economi, administratori ai proprietăţii lui Dumnezeu, având la îndemână teasc, gard şi turn (Mt 21,33). Teasc pentru a transforma struguri, rodul viei, în vin simbolul prosperităţii-bucurie (Ps 103,15); gard (drept canonic) spre a marca o zonă de comuniune şi nu pentru a excomunica; turn, garantul libertăţii, pentru a veghea şi proteja cetatea de năvălirile înrobitoare (cf. Iez 33,1-9, despre rolul preotului străjer). Dar economi vechi şi noi cu toate că recunosc ca unic Moştenitor legitim pe Isus Cristos, îl elimină voind să se facă stăpâni pe vie (Lc 20,14-15). Iconomii Viei Domnului corup puterea de la Dumnezeu când vreau să se facă din slugi stăpâni, din administratori proprietari, din părinţi superiori.

Într-un limbaj simbolic actualizat, rolul preotului de econom al puterii de la Dumnezeu ar putea fi prezentat şi ca administrator al FDI-lui (Fondul Dumnezeiesc de Investiţii) sau ca negociator al globalizării şi integrării oamenilor, nu în UE, ci în UC (Uniunea Cerească) a îngerilor şi a sfinţilor. Integrarea a cât mai mulţi vii în primul val şi integrarea morţilor din iad (sau purgator) în al doilea val.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *