Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici

Raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici

Părinte Egumen, există un curent de modernizare la Sfântul Munte Athos?

Luxul, facilităţile tehnice nu se potrivesc cu spiritul mănăstiresc. Unele lăcaşuri primesc fonduri de la Uniunea Europeană, dar confortul nu este făcut pentru duh, ci pentru trup. Prin năvala lumescului, trăirea athonită se diluează. Monahismul a fugit din lume, s-a izolat; dar duhul lumesc vine peste mănăstiri. Dacă ele acceptă duhul lumesc, îşi pierd raţiunea de a exista şi capătă o falsă raţiune. Lumea în care trăim acordă importanţă numai pântecelui. Ca şi cum omul ar fi numai trup. Sufletul nu pare să mai fie important. Confortul şi răsfăţul sunt numai pentru trup. M-am uitat şi eu în proiectul de constituţie al Uniunii Europene. Acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu şi de creştinism.

Deşi Europa este o creaţie a creştinismului.

Toate ţările europene sunt creştine. Sigur, există evrei şi vor exista şi musulmani în cadrul Uniunii, dar asta nu înseamnă că majoritatea trebuie să renunţe la specificul ei.

Sunt mari presiunile pentru a deschide Muntele Athos şi femeilor?

Da, dar noi ne vedem de treabă. Nici vorbă să acceptăm aşa ceva. E greşit să se creadă că Biserica e înapoiată, retrogradă, că s-au schimbat vremurile şi că trebuie şi ea să se modernizeze. Biserica este tradiţionalistă tocmai pentru că are nişte valori de apărat. Nu e vorba de închistare, ci de consecvenţă în sfintele rânduieli.

Să vorbim puţin, Părinte, despre contribuţiile româneşti la  Muntele Athos.

Timp de 500 de ani, românii au ctitorit temeinic aici. Fonduri serioase, moşii, păduri au fost donate mănăstirilor. Voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Matei Basarab, Neagoe Basarab au fost ctitori generoşi ai mănăstirilor athonite. Şi astăzi grecii se mai gândesc la ce au avut cândva în România. Există chiar călugări care se ocupă special de problema retrocedărilor. Se gândesc să primească dacă nu moşiile, măcar despăgubiri băneşti. Mănăstirea Vatopedu a avut, în Ţările Române, terenuri echivalente, ca întindere, cu întregul teritoriu al Muntelui Athos.

Cu toate acestea, românii nu au o mănăstire la Sfântul Munte. 

Românii nu au venit la Muntele Athos şi nu au făcut donaţii ca să aibă o mănăstire. Au făcut-o pentru desăvârşirea lor sufletească.

Am avut, cândva, mulţi călugări la Marea Lavră, la Karakalou, la Dyonisiou. Sunt şi acum mulţi călugări români, răspândiţi în Sfântul Munte. Dar noi nici n-am avut nevoie să venim la Muntele Athos, pentru că în Moldova şi în Valahia viaţa monastică a rezistat, chiar şi în timpul stăpânirii otomane.

Pe urmă, aici suntem toţi obligaţi să avem cetăţenie greacă, deşi Sfântul Munte are o structură panortodoxă. Grecii abuzează de poziţia lor privilegiată în Munte. De exemplu, au stabilit o structură fixă, cu numai 20 de mănăstiri recunoscute. Restul nu pot fi decât cel mult schituri. Denumirea de „schit românesc” îi irită pe greci (doar avem toţi buletin grecesc!), aşa că, deocamdată, nu avem cum să vorbim despre o mănăstire românească.

Aici, la Prodromu, acum 25 de ani, mai erau doar câţiva călugări bătrâni. Acum, viaţa monastică s-a revigorat, am făcut reparaţii, am restaurat biserica, am adus apă curentă; aţi văzut ce abundenţă de bucate şi ce mulţi credincioşi vin, deşi schitul nu are nicio leţcaie. Pentru că Dumnezeu nu îi lasă pe credincioşii Lui în nevoie. S-a îngrijit de noi, şi asta nu datorită virtuţilor cuiva de aici. Poate datorită rugăciunilor părinţilor bătrâni de demult.
Cum este privit spiritul ecumenic, la Sfântul Munte?

Aici, în Grecia, spiritul ecumenic nu are prea multă trecere. De fapt, ecumenismul are şi el unele neajunsuri. Pentru că protestanţii şi catolicii nu se gândesc să renunţe la nimic din rânduielile lor. În schimb, Ortodoxia, care le este superioară prin trăirea duhovnicească (şi cu asta a fost de acord şi un teolog catolic german, care a fost aici), jenează şi trebuie să renunţe la diferenţe.

Pe vremuri, catolicii ne considerau eretici; sloganul lor era: „Înapoi la staulul lui Petru, oi rătăcite!” Încetul cu încetul, s-au mai îndulcit, iar acum se vorbeşte de Biserici surori. Catolicii ţin foarte mult la primatul papal. Papa se consideră conducător al Bisericii. Noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu este prezent şi că El conduce Biserica. Nu înţelegem noi prea bine cum vine această prezenţă, pentru că suntem limitaţi; dar toate rugăciunile le adresăm la persoana a doua singular: „Tatăl nostru care eşti în Ceruri”, şi nu la persoana a treia, „Tatăl nostru, care este în Ceruri”. Ştim că Dumnezeu e prezent şi ne rugăm Lui. Creştinismul este unul. Numai dezvoltările lui istorice sunt diferite. Şi Biserica creştină e tot una.

A rămas ortodoxia românească afectată de anii de comunism?

Da, dar rănile se pot vindeca. Idealurile comunismului au fost inspirate de Satana. Viziunea materialistă asupra existenţei este străină de menirea omului. Omul trebuie să se trudească pentru ca, de la nivelul la care se află, să se ridice, să se înnobileze, să se sfinţească, nu să se coboare în animalitate. Prin credinţă vom vindeca rănile comunismului. Şi prin asumarea propriilor noastre greşeli.

Care este menirea omului?

Ce spune Mântuitorul? „Iar voi fiţi desăvârşiţi, că Tatăl vostru desăvârşit este. Fiţi sfinţi, că Tatăl vostru Sfânt este”! Chemarea omului este desăvârşirea, este sfinţenia. Dumnezeu i-a dat putere omului să fie desăvârşit, iar omul e obligat să se desăvârşească. Desăvârşirea e interesul nostru. Suntem datori să înmulţim talantul pe care ni-l dă Dumnezeu. Ne mântuim prin Har, dar trebuie şi noi să punem străduinţă.

Ce înseamnă desăvârşirea?

Omul are nişte puteri sufleteşti, cum foarte frumos spune Sfântul Vasile cel Mare. Dumnezeu i-a dat omului toate darurile. L-a făcut ca să fie fericit. Sentimentul fericirii e înnăscut, ca şi cel al dragostei de Dumnezeu. Vrea cineva necazuri şi nefericire? Oricum ar fi omul şi oricum ar fi înţelegerea lui, el vrea să fie fericit. Iar Dumnezeu ne-a pregătit Împărăţia pe care să o moştenim. Aici, pe pământ, noi ne găsim în stadiul de după Cădere. Stadiu provizoriu şi menit pregătirii. Noi trebuie să încercăm a ne apropia de Dumnezeu, care e Duh. Iar noi trebuie să ne înduhovnicim. Avem trup, dar trebuie să ne „subţiem”, prin fapte bune, prin curăţire de rele şi de păcate. Trupul trebuie să fie slugă bună a Sufletului.

Dacă suntem atenţi, lucrurile care ne înconjoară pot fi „vehicule” spre Dumnezeu?

Dumnezeu a făcut lucrurile, intermediare între El şi oameni. Pentru că distanţa dintre El şi om este foarte mare, ne-a pus la dispoziţie natura înconjurătoare, pentru ca, privind la ea, să putem înţelege câte ceva din ceea ce este Dumnezeu.

Sfântul Maxim spune că toată făptura are o raţiune sfântă. Sfinţii Părinţi nu văd numai latura utilitară a naturii, folositoare trebuinţelor trupeşti, ci şi taina dumnezeiască din ea. Varietatea nesfârşită a Creaţiei nu e la întâmplare. Putea Dumnezeu să-l facă pe om fără nevoia de a se hrăni. Să ne hrănim cu aer, ca îngerii. El, însă, ne-a oferit toată lumea animală şi vegetală pentru ca, uitându-ne la ele şi folosindu-le, să înţelegem că nu suntem noi creatorii lor şi să ne apropiem de Creator.

Avem nevoie de anumite substanţe chimice, pe care le găsim chiar în lucrurile pe care le mâncăm. S-au făcut ele aşa, de unele singure, la întâmplare? Întrebându-te astfel, ajungi să înţelegi că e cineva mult mai deştept decât tine, care a rânduit lucrurile cu atâta desăvârşire. Vrând-nevrând, te ridici cu mintea la Creator şi te smereşti, în acelaşi timp, trezindu-te legat, prin latura ta trecătoare, de ciclurile materiei. Să căutăm să aflăm raţiunile lucrurilor, ca să învăţăm modurile virtuţilor.

Trebuie căutate raţiuni şi în propriile noastre vieţi de zi cu zi, în amănuntele aparent nesemnificative?

Sigur, toate au o raţiune şi semnele lui Dumnezeu sunt peste tot.

Şi în darurile sufleteşti.

Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre Rugăciunea Minţii. Şi spune el că nu trebuie să zicem neapărat cuvinte de rugăciune, ci în tot ceea ce facem, să ne îndreptăm mintea către Dumnezeu. Când mă trezesc dimineaţa, să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a mai dat o zi. Când mă îmbrac, să-i mulţumesc pentru haine; când mănânc, pentru bucate. Dacă fac treaba asta, am rugăciune necontenită, fără să spun rugăciuni. „Rugaţi-vă neîncetat” nu se adresează numai isihaştilor şi călugărilor, ci fiecărui creştin. În tot ceea ce faci, gândeşte-te la Dumnezeu.

Părintele Paisie Olaru povesteşte că a venit, o dată, o bătrână la el şi i-a zis: „Părinte, eu sunt analfabetă şi nu ştiu rugăciuni. Dar când fac curăţenie prin casă zic, în mintea mea: « Doamne, curăţă sufletul meu de păcate, ca să fiu curată cum e casa mea ». Şi când spăl rufe: « Doamne, spală relele din sufletul meu, ca să-ţi plac ţie aşa cum îmi place mie o rufă curată »”. Fără să ştie, ea avea teologia Sf. Vasile.

Cum trebuie să privim necazurile?

Spune Sf. Ioan Gură de Aur: de  mare folos sunt necazurile, pentru că ne curăţă de păcate şi ne fac mai înţelepţi. Dumnezeu, în milostivirea Lui, ne dă şi încercări. Trebuie să le răbdăm, că ele nu vin fără rost; nu trebuie să ne revoltăm. Dacă ştie Dumnezeu şi numărul firelor de păr din cap, atunci tot ceea ce vine asupra noastră e cu îngăduinţa Lui. Iar dacă Dumnezeu îngăduie ceva, aceea este numai spre folosul nostru: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat”. Zic unii: „De ce mă pedepseşte Dumnezeu aşa, că n-am făcut niciun rău?” Trebuie, dar, să înţelegem că fiecare avem o cruce de dus, care nu e mai grea decât putem duce şi care ne e de folos.

După moarte, sufletul se duce în Rai sau în Iad. Cât vor conta faptele din timpul vieţii?

În mod firesc, fiecare se duce dincolo cu înclinările, cu gândurile, cu ceea ce a agonisit în viaţă. Fiecare faptă din timpul vieţii contează. De exemplu, dacă ai scris o carte frumoasă, de care s-au folosit mulţi, chiar şi după moartea ta, şi mulţi au avut folos sufletesc din ea, fiind ea prilej de virtute, atunci şi tu vei avea parte din câştig. Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe cineva, te-ai ostenit cu folos, ai fost prilej de bine.

Toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite până la Sfârşitul Lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele, când fiecare om va apărea în faţa celorlalţi în chip conform cu propria lui structură, pe care singur şi-a alcătuit-o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necurăţiile vor apărea şi cine, oare, va putea suferi ruşinea aceea? Dar chipurile drepţilor care au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt.

Omul intră în veşnicie cu ceea ce strânge aici. Cum te fasonezi aici, aşa te prezinţi lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi, pe paie, pe lemne ori pe piatră? Pentru că paiele şi lemnele ard la sfârşit şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru care rezistă la foc, adică la proba veşniciei. Fericit şi dorit e sfârşitul pentru cel care a făcut fapte bune, pentru că de acolo începe bucuria cea veşnică. Pentru omul care a trăit numai în păcat, moartea este cumplită.

Poate condamna Dumnezeu la suferinţă  veşnică?

Nu Dumnezeu condamnă, omul alege. Pentru că se duce în veşnicie cu păcatele de aici. Desfrânat ai fost, sau beţiv, sau în vrăjmăşie, aşa te duci dincolo. Aici, pe Pământ, îţi poţi satisface aceste porniri; şi crima poate să-ţi ofere satisfacţie. Omul rămâne cu aceste înclinări păcătoase şi pe lumea cealaltă. Numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Pentru păcătos, astea sunt chinurile Iadului. Setea înfricoşată, foamea, pofta. Nu e pedeapsă; omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite. Nu Dumnezeu ne oferă Iadul. El ne spune: „Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor”. Omul aduce Iadul cu dânsul. Vra să zică, Iadul şi Raiul ni le pregătim noi, aici. Cu ce ne ducem dincolo, aceea avem.

Care este soarta necreştinului, după moarte?

Orice şi oriunde ar fi, omul are posibilitatea să se desăvârşească şi să fie fericit. Păgânii care din firea lor fac cele ale legii se mântuiesc. Fiecare om are în sine seminţele virtuţii; trebuie doar să le facă să rodească. Fiecare avem în buzunare bani ca să cumpărăm ce vrem; depinde de noi să cumpărăm lucrurile de care avem într-adevăr nevoie. Şi fiecare este judecat după stadiul în care se găseşte. Multe locuri sunt în Împărăţia Cerurilor!

Cum trebuie să trăiască un creştin?

Un creştin trebuie să aibă familie, copii, să meargă la Biserică, să trăiască în pace, să ţină rânduielile, să se spovedească şi să se împărtăşească, să se ferească de a face păcate şi de a-i nedreptăţi pe alţii. Prin toate acestea şi prin multe altele, noi ne şlefuim puţintel. Fiecare vorbă, gând sau faptă ne modelează. E evident că oamenii care cad în păcat sunt deformaţi, urâţiţi. E o înţelegere foarte greşită între creştini, din care se nasc multe nedumeriri. Oamenii privesc toate aceste îndrumări de viaţă ca pe nişte  restricţii, ca pe nişte constrângeri. „Ce e acela păcat? – zic ei – Dacă Dumnezeu m-a făcut liber, de ce trebuie să consider anumite lucruri ca fiind păcate? Dacă sunt liber să fac lucrurile care-mi plac, de ce trebuie să-mi pară rău că le-am făcut şi să mă pocăiesc?” Aceste îndrumări bisericeşti nu sunt, frate, constrângeri ! Sunt lucrurile cele mai necesare şi mai folositoare pentru om.

Şi care, de fapt, îi garantează libertatea.

Pentru că îl feresc de acele lucruri dăunătoare, care îl îndepărtează de la scopul vieţii lui. E interesul nostru cel mai profund să urmăm rânduielile dumnezeieşti: nu avem decât de câştigat din asta! Păcatele, care ni se par a fi libertăţi, sunt adevăratele constrângeri, dăunătoare sufletului şi trupului nostru, pentru că nu ne fac mai buni, pentru că ne îndepărtează de Dumnezeu. Fiecare păcat este o rană pe care singur şi-o face omul, este o acţiune împotriva propriilor sale interese fundamentale. Când omul este cuprins de patimi, liberul arbitru nu mai funcţionează şi omul rămâne numai cu raţiunile false ale păcatului. Pierzând raţiunile duhovniceşti, el este pradă Vrăjmaşului. Orizontul existenţei i se îngustează, raţiunea lui nu mai funcţionează şi deasupra realităţii se aşază un fel de ceaţă.

Dacă eu îmi doresc, în mod natural, fericirea, dacă mă străduiesc atâta pentru o fericire care va dura cel mult câteva zeci de ani, pentru câţiva milimetri de fericire pământească, atunci cum de nu mă gândesc să-mi pregătesc fericirea cea veşnică şi desăvârşită? Şi cum pregătesc aceasta, dacă nu urmând ce mă învaţă Biserica, nu ca să-mi îngrădească libertatea, ci tocmai ca să mă ferească de robia păcatului, ca să mă apere de lucrurile rele, care mă îndreaptă în sens contrariu interesului meu, şi ca să mă ajute să fiu fericit. Pentru că Dumnezeu îşi doreşte ca noi să fim fericiţi, chiar mai mult decât ne-o dorim noi înşine. Nu s-a scurtat Mâna lui Dumnezeu şi nu s-a împuţinat tezaurul bunătăţilor Lui, ca să nu mai aibă de unde să ne dea. Numai că nu le mai vrea nimeni. El stă cu mâinile întinse şi noi nu luăm darurile Lui.

În încheiere v-am ruga, Părinte, să rostiţi un cuvânt cu ocazia Sfintelor Paşti.

Bucuria de Paşti este o pregătire pentru Paştele cel veşnic, o pregustare a frumuseţilor celor nepieritoare. De aceea, să ne bucurăm şi să ne pregătim neîncetat pentru Paştele cel veşnic. Cei bogaţi pot să sărăcească şi să flămânzească, dar cel care Îl caută pe Dumnezeu, niciodată nu va flămânzi. Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, şi dacă nu stai cu mâinile în sân, poţi să mişti munţii din loc. Credinţa poate face minuni.


Interviu realizat de Filip-Lucian Iorga 

în colaborare cu Florin Ionescu şi Cristi Stroe

Schitul Prodromu de la Muntele Athos, 11 aprilie 2004, de Sfintele Paşti

O variantă prescurtată a acestui interviu a fost publicată în revista
Lumea credinţei, anul III, nr. 7 (24), iulie 2005, pp. 34-37

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *