Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Raport final despre Septuaginta

Raport final despre Septuaginta

 

În 1996 am publicat, în suplimentul Aldine al ziarului România liberă, primul text despre urgenţa traducerii Septuagintei în limba română. Motivele principale, reluate şi argumentate în diferite studii, articole şi interviuri (a se vedea grupajul Septuaginta de pe site-ul revistei www.oglindanet.ro), erau următoarele:

1) Biserica ortodoxă română, în special, şi cultura română, în general, nu dispun de o traducere corectă, coerentă, validă a Vechiului Testament în versiune greacă. Septuaginta este versiunea Vechiului Testament „canonizată” de ortodoxie. Cum poate „funcţiona” Biserica fără un temei scripturistic riguros şi adecvat?

2) Odată cu desprinderea creştinismului de iudaism (niciodată completă, fireşte) cele două religii surori şi-au demarcat „teritoriile” şi al nivel biblistic. Începând cu secolul al II-lea d.H., creştinismul a preluat versiunea Septuagintei (realizată de cărturari evrei între sec. III î.H. şi sec. II d.H.). Această versiune (Vechiul Testament în greacă) a fost citită, comentată şi transmisă de Părinţii Bisericii ca fiind „versiunea normativă şi oficială”. Chiar dacă unii Părinţi au folosit şi textul erbaic (Text masoretic), reperul lor canonic a rămas tot timpul Septuaginta.

3) Între Septuaginta şi Textul masoretic există numeroase diferenţe, asupra cărora nu este cazul să mai insist (a se vedea grupajul citat mai sus). Aceste diferenţe nu anulează rădăcina comună a celor două tradiţii, dar justifică evoluţia lor istorică în direcţii diferite. Ele privesc nu doar ordinea cărţilor în canonul scripturistic, ci şi conţinutul propriu-zis. Există cărţi întregi proprii Septuagintei, aşa cum există multe pasaje, din canonul comun, specifice doar Textului masoretic.

4) Versiunile româneşti (mă refer în primul rând la cele ortodoxe, dar situaţia nu e mai strălucită nici în cadrul celorlalte culte) au amestecat cele două tradiţii, Septuaginta şi Textul masoretic, producând traduceri bizare, de nefolosit decât parţial, care, fapt extrem de grav, contrazic adesea tradiţia patristică. Aşa cum am văzut, Părinţii citează şi comentează cu fidelitate versiunea Septuagintei. Aceasta era situaţia reală, confirmată şi de nebuloasa „diortosire” oferită, în anul 2000, de Î.P.S. Bartolomeu Anania. Or o asemenea situaţie nu putea continua.

Din 1994 am participat sistematic la şedinţele de lucru ale grupului de traducători ai Septuagintei de la Sorbona, coordonat, cu pasiune şi rigoare, de profesoara Marguerite Harl. Ucenicia, în cadrul acestui grup, a fost decisivă, atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea. În acelaşi timp, proiectul faraonic francez mi-a oferit un termen de comparaţie. Traducerea Septuagintei în româneşte trebuia să arate altfel decât cea franceză, unde fiecare carte a Vechiul Testament dispune, practic, de un volum aparte, însumând sute de pagini. Cu trecerea anilor s-a decantat conturul Septuagintei româneşti, pe următoarele criterii:

1) traducere literară, exactă şi clară, lizibilă, într-un limbaj cât mai elegant cu putinţă, evitând atât registrul arhaic-slavonizant, de neînţeles pentru cititorul de azi, cât şi registrul neologistic, inadaptat conţinutului biblic;
2) urmarea, cu fidelitatea, a ediţiei ştiinţifice a Septuagintei, publicată de Rahlfs în 1935, reeditată ulterior;
3) în cazul în care există două versiuni ale textului grecesc (pentru Cartea lui Daniel, de pildă) oferim, pe coloane paralele, traducerea ambelor versiuni;
4) un aparat de note care să acopere câteva zone esenţiale: raportul dintre Septuaginta şi Textul masoretic; probleme filologice; problemele teologice; comentariile patristice;
5) introduceri realizate în colaborare cu specilaişti occidentali, care să evite în acelaşi timp eseistica siropoasă şi fără conţinut a „tradiţiei” româneşti, precum şi hipertehnicitatea limbajului specialiştilor;
6) bibliografii selective, indici de nume.

Proiectul aştepta deja într-un fişier al laptopului meu (devenit între timp piesă de muzeu) când am intrat în legătură cu Andrei Pleşu prin intermediului lui Horia-Roman Patapievici, prieten foarte apropiat în anii 2000-2001. După organizarea unui colocviu internaţional în cadrul Colegiului Noua Europă, consacrat lui Ioan Casian, i-am trimis lui A. Pleşu întreg dosarul Septuagintei, cu propunerea de a încerca să punem pe roate proiectul la NEC. După câteva luni de emoţii, Andrei Pleşu a primit un răspuns favorabil, în ce priveşte finanţarea, din partea lui Sorin Marin, preşedintele Fundaţiei Anonimul. Din acel moment, am început campania de promovare publică a proiectului şi de recrutare a colaboratorilor.

Primul nume a fost al Franciscăi Băltăceanu, cunoştinţă veche, profesoară de greacă veche la Universitatea din Bucureşti, biblistă, cu o solidă reputaţie. Al doilea nume, fostul meu profesor de greacă şi latină, tot de la Universitatea din Bucureşti, Dan Sluşanschi. Francisca Băltăceanu a cooptat-o imediat, în grupul coordonatorilor, pe Monica Broşteanu, biblistă, ebraizantă, arabizantă. Între timp, am asociat proiectului editura Polirom, al cărui colaborator eram de la „preînfiinţare”. În plus, Ioan-Florin Florescu îmi redactase câtve volume de patristică, între care şi Patericul. I-am creditat pe amândoi pentru competenţă editorialistică şi „fler”. Îi creditez şi acum. Exlclusiv pentru cele două calităţi. Prima întâlnire de lucru s-a desfăşurat la sediul Colegiului Noua Europă în primăvara anului 2002. Primul volum (Pentateuhul) a fost lansat în februarie 2004, în prezenţa unui public numeros, stârnind un anumit interes pentru Septuaginta şi în rândul publicului larg. Nu mică mi-a fost bucuria aflând că, şi datorită Septuagintei, numărul de studenţi înscrişi în anul următor la secţia de clasice a Facultăţii de limbi străine din Bucureşti a crescut simţitor.

Fiecare volum a avut „peripeţiile” lui. De la primul până la ultimul. Dar o întreprindere de o asemenea anvergură, unde se întâlnesc competenţe diferite, caractere şi personalităţi diferite, nu poate fi scutită de surprize. Personal, ca şi ceilalţi coordonatori, mi-aş fi dorit ca aceste „surprize” să fie mai puţine şi mai uşor de rezolvat. Dar, odată trecută „linia de sosire”, dramele se mai relativizează, conturul lor devine mai imprecis. În raport cu proiectele similare occidentale (francez, american, german sau italian) noi am lucrat într-un galop năucitor. Traducerea franceză a început în anii 1980 şi a ajuns abia la jumătate, acum, în 2011. Noi am încheiat totul (dar cu altă metodă şi cu alte criterii) în „doar” şapte ani. La care, evident, trebuie adăugată perioada anterioară, de gestaţie şi de pregătire, mai mult solitară.

Din 2002 până în 2005 am organizat periodic întâlniri de lucru pentru fiecare volum în parte. S-au redactat procese verbale ale acestor întruniri deopotrivă academice, polemice, cordiale şi, pe alocuri, amuzante. Pregăteam fiecare şedinţă cu luni de zile înainte, propunând temele, conferenţiarii, textele dezbătute, bibliografia. Întâlnirea se desfăşura pe durata unei zile întregi. Era, de fapt, un minicolocviu, menit a suplini lipsa unor cursuri de specialitate în învăţământul universitar românesc. Am întrerupt seria lor în anul 2006. Fiecare volum era corectat „la opt ochi” (primele două volume), „la şase ochi”, începând cu volumul al treilea. Confruntările, numeroasele amendamente şi adăugiri, corecturile efectuate de coordonatori puteau dura luni de zile, până la un an. Odată ajuns în braţele redactorului Polirom, volumul intra într-o gaură neagră. N-am înţeles nici până acum (şi nicio scuză n-a fost vreodată formulată) de ce, de pildă, volumul 4/II a dormit în editură aproape doi ani? Dar acum ce mai contează? „În rapot cu eternitatea”? Scuzele devin pretexte metafizice.

Una peste alta, „s-a plinit vremea” şi toate cele opt tomuri au văzut lumina tiparului. La peste trei secole de la prima traducere, corectă, ba chiar eroică, după criteriile epocii, a Septuagintei (mă refer, evident, la Biblia zisă „a lui Şerban”) cultura română are la dispoziţie o traducere a Vechiului Testament care prezintă o dublă garanţie, deopotrivă ştiinţifică şi teologică. De altfel, cele două aspecte sunt inseparabile. Cum poţi declara o traducere acceptabilă din punct de vedere teologic, dacă este inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific? Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate „aproxima” în chip amatoristic, oricât de „pure” ne-ar fi dogmele sau intenţiile.

Sar în mod voit peste toate episoadele neplăcute pe care le-am trăit în aceşti zece ani, nu pentru că nu ar conta pentru mine (dimpotrivă), ci pentru că ştiu că nu contează decât pentru mine. De aceea, trec iute la paragraful următor, în care doresc să citez numele tuturor celor care au contributit, într-un fel sau altul, la împlinirea proiectului. Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu: coordonatori cu normă triplă, au realizat şi traducerile, însoţite de introduceri şi de note, ale Psalmilor, Cărţii lui Ieremia şi suplimentele la Cartea lui Ieremia. Ioan-Florin Florescu s-a ocupat de redactarea finală a şapte dintre cele opt tomuri. Sorin Marin a sponsorizat cu generozitate întreg proiectul prin intermediul lui Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă. De partea logistică din cadrul NEC s-au ocupat, cu profesionalism, Marina Hasnaş, Lelia Ciobotariu şi, într-o primă etapă, Alexandru Suter. Regretatul elenist Dan Sluşanschi a colaborat cu grupul de coordonatori la primele două volume.

Traducătorii merită, fireşte, un gând aparte, mai ales că unii dintre ei s-au văzut obligaţi să înveţe din mers unele aspecte proprii „meseriei” de biblist. Îi menţionez în ordinea volumelor: Cristian Bădiliţă (Geneza); Ion Pătrulescu (Exod); Eugen Munteanu (Levitic); Mihai Moraru (Numerii); Ioana Costa (Deuteronomul); Alexandra Moraru (Iisus Nave); Ioana Costa (Judecătorii); Cristina Costena Rogobete (Ruth); Florica Bechet (1-2 Regi); Ion Pătrulescu (3 Regi); Ioana Costa (4 Regi); Ştefan Colceriu (1-2 Paralipomena); Octavian Gordon (1 Ezdra); Lia Lupaş (2 Ezdra); Vichi Dumitru (Ester); Theodor Georgescu (Iudit); Ştefania Ferchedău şi Francisca Băltăceanu (Tobit); Gheorghe Ceauşescu (1-4 Macabei); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Psalmii); Eugen Munteanu et alii (Odele); Cristian Bădiliţă (Proverbele); Ioana Costa (Ecleziastul); Marius David Cruceru (Cântarea cântărilor); Iulia Cojocariu, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Iov); Smaranda Bădiliţă (Înţelepciunea lui Solomon); Eugen Munteanu (Înţelepciunea lui Iisus Sirah); Ştefan Colceriu (Psalmii lui Solomon); Cristian Gaşpar (Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Avacum, Sophonia, Aggeu, Zaharia, Malachia); Ion Pătrulescu (Isaia); Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu (Ieremia şi suplimentele); Ioana Costa (Iezechiel); Florica Bechet (Daniel, Suzana, Bel şi balaurul).

Traducerile sunt însoţite de introduceri, note şi bibliografii. La realizarea acestora, aportul colegilor occidentali a fost esenţial. Iată doar numele celor implicaţi direct în proiectul nostru (adăugând faptul că, fără bibliografiile de specialitate occidentale, am fi rămas la nivelul improvizaţiei pioase): Marguerite Harl, Alain LeBoulluec, Paul Harlé, Didié Pralon, Gilles Dorival, Cécile Dogniez, Jacqueline Moatti-Fine, Michel Lestienne, André Canessa, Anna Baudelin, Guillaume Bady, David-Marc d’Hamonville, Françoise Vinel, Jean-Marie Auwers, Maris Gorea-Autexier, Kenneth Atkinson, Robert B. Wright, Stephan Kessler, Eberhard Bons, Jan Joosten, Danièle Duval, Laurence Brottier, Michel Casevitz, Pierre Sandevoir, Roselyne Dupont-Roc, Thérèse Roqueplo, Philippe Le Moigne. Lor li se adaugă românii Radu Gheorghiţă, Otniel Vereş, Constantin Oancea, care au contribuit la redactarea unor introduceri speciale şi a unor grupaje de note.

Cum se vede, lista celor care au lucrat efectiv la realizarea celor opt tomuri – însumând aproape 5500 de pagini – este foarte amplă, selectă şi internaţională. În cuprinsul ei se regăsesc specialişti francezi, belgieni, olandezi, americani, dar, dacă punem la socoteală numele celor care au produs bibliografia de lucru, zona geografică se poate extinde din Canada până în Japonia. Prezenţa acestor nume, consacrate pe plan internaţional, aduce un plus de garanţie întreprinderii noastre. Fireşte, cu timpul se vor aduce unele ameliorări de amănunt, se vor suplimenta notele de subsol pentru anumite cărţi. Dar construcţia nu se va modifica structural.

Colectivul de traducători n-ar fi putut duce proiectul până la capăt fără un cadru logistic, instituţional şi uman adecvat. Timp de trei ani, Colegiul Noua Europă a găzduit întrunirile noastre de lucru şi s-a ocupat, la apariţia fiecărui volum, de chestiunile administrative. Cum spuneam, intervenţia lui Andrei Pleşu, la începutul proiectului, a fost esenţială. Resubliniez rolul pe care l-a jucat Sorin Marin în susţinerea financiară a şantierului. Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, ne-a pus la dispoziţie un „comando” special, în frunte cu Ioan-Florin Florescu, din care au mai făcut parte: Cezar Petrilă, Mihai-Silviu Chirilă, Constantin Mihaescu, Cezar Ţăbârnă, Radu Răileanu (autorul copertei).

La zece ani de la întocmirea dosarului de lucru, într-o mansardă roueneză, traducerea românească a Septuagintei îşi încheie drumul. Închei şi eu acest raport, citând versetul care mi-a venit în minte în clipa în care am văzut anunţată apariţia ultimului volum: „Multe sunt minunile pe care le-ai făcut, Doamne!” (Psalmul 39,6).

Acest Raport apare şi în săptămânalul Timpul din Bucureşti, joi, 14 iulie 2011.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *