Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Râsul, ironia, parodia şi umorul în creştinismul antic

Râsul, ironia, parodia şi umorul în creştinismul antic

Isus Cristos a râs în timpul vieţii sale pământeşti? Autorii scrierilor cuprinse în Noul Testament au consemnat momente în care Mântuitorul a râs sau a pronunţat cuvinte cu haz? Biblia ne permite să afirmăm că râsul şi umorul fac parte din revelaţia pe care Dumnezeu însuşi a voit să o lase omenirii? Ce atitudine au adoptat primii creştini faţă de râs şi umor? Religia creştină a privit cu ostilitate râsul şi umorul, iar Biserica din Antichitate a argumentat mereu această ostilitate, afirmând că, în Evanghelii, Mântuitorul nu ar fi râs deloc. Însuşi Apostolul Neamurilor interzicea creştinilor  glumele indecente (cfr. Ef. 5, 4). În Pedagogul lui Clement din Alexandria (II, 45-47) citim ample pasaje despre râs şi umor. Sfântul Efrem Sirul a redactat o exortaţie împotriva râsului călugărilor, afirmând că râsul dăunează omului, cu atât mai mult monahului, deoarece vine în contradicţie cu trăirea ascezei creştine. Sfântul Vasile cel Mare este de părere că pentru un creştin adevărat nu există niciodată timp pentru a râde şi a face glume nesocotite. Sfântul Ioan Chrisostomul îi îndemna pe credincioşii săi să nu râdă, deoarece Mântuitorul Însuşi n-a râs niciodată.

Monahismul a jucat un rol determinant în propagarea ostilităţii faţă de râs şi umor. În Viaţa Sfântului Anton cel Mare, Atanasie al Alexandriei îl prezintă pe eroul monahismului egiptean ca nefiind nici ursuz şi nici exuberant în manifestarea bucuriei şi că-şi interzicea cu uşurinţă plăcerea de a râde pentru a se concentra asupra contemplaţiei şi satisfacerii nevoinţelor spirituale. În câteva cuvinte, Sulpicius Severus îl descrie astfel pe sfântul Martin: nemo umquam uium vidit iratum, nemo commotum, nemo maerentem, nemo ridentem. Sfântul Benedict ordona călugărilor săi verba vana aut risu apta non loqui; risum multum aut excussum non amare. Drept argument biblic, fondatorul vieţii monahale occidentale avea la dispoziţie Prov. 21, 23: Cine îşi păzeşte gura şi limba îşi scuteşte sufletul de multe necazuri. Era îngăduit râsul cumpătat, deoarece excesul întoarce mintea de la contemplaţie. Astfel, chiar şi sfântul Anton cel Mare a rostit la Alexandria, după spusele biografului său, Atanasie cel Mare, o cuvântare „condimentată cu haz dumnezeiesc”, aşa cum recomandase sfântul Paul colosenilor: Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia (Col. 4, 6). Conform spuselor lui Sulpicius Severus, sfântul Martin folosea uneori „glume sfinte” în predicile sale. Totuşi, indicaţiile sfântului Benedict au rămas norma hotărâtoare printre monahi până astăzi: Obscena verba, turpia / Et risumque moventia / Tantum vitemus plurimum, / Velut venenum aspidum (Despre obiceiurile si conversaţiile monahilor, IV, 483). Aşadar cuvintele obsecene şi glumele fără perdea sunt ca veninul de viperă.
Tema râsului şi umorului în creştinismul antic nu s-a bucurat de studii aprofundate tocmai datorită faptului că era larg raspândită ideea unui creştinism ostil temei respective. Sfinţii Părinti au mers până la a demoniza râsul şi umorul. Cum stau însă lucrurile în realitate? Putem afirma că există o incompatibilitate între râs şi creştinism? Cum putem evalua în contextul lor cultural poziţiile intelectualilor creştini din Antichitate? Putem afirma că scritorii creştini ai primelor secole ne-au lăsat o literatură care ar putea fi înscrisă la rubrica umorului? Ce dificultate reprezintă pentru noi, contemporanii, individualizarea unor elemente comice în textele Antichităţii? Acestea sunt întrebările la care au încercat să răspundă specialiştii italieni ai Antichitatii creştine şi clasice, într-un simpozion desfăşurat la Torino între 14 şi 16 februarie 2005. Simpozionul a reprezentat o etapă importantă, fără precedent, în domeniu. Au fost analizate afirmaţiile teoretice despre râs exprimate de autori creştini şi au fost evocate diferite manifestări literare comice produse sub formă de satiră, caricatură, parodie, umor. Principalele intervenţii privesc literatura patristică, de la Clement din Alexandria până la Ioan Chrisostomul, în Orient, de la Ambrozie până la Augustin şi Grigore cel Mare, în Occident. O intervenţie importantă în cadrul simpozionului a fost prezentarea lui Massimo Manca, de la Universitatea din Torino, Modalità del comico nella Coena Cypriani, unde autorul atinge tematici semnificative legate de ambientul monahal. De asemenea, simpozionul s-a bucurat şi de intervenţii care au prezentat râsul şi umorul în Biblie, referinţa pentru creştini. Scopul a fost de a aduce noi elemente referitoare la tematica râsului şi de a oferi argumente pentru dezbateri cât mai fructuoase.

Intervenţiile simpozionului, în numar de treizeci şi patru, au fost publicate într-un volum consistent, 854 pagini, sub titlul Riso e comicità nel cristianesimo antico (Râsul şi umorul în creştinismul antic), sub direcţia Clementinei Mazzucco, la Editura Orso din Alessandria, Italia. Concluzia volumului îi aparţine lui Guido Paduano care subliniază varietatea temelor abordate, sugerând ideea de a respinge afirmaţiile care constituiau un teren comun referitor la râs şi umor în creştinism şi oferindu-ne o viziune mai destinsă şi mai variată decât ideile preconcepute moştenite din Antichitatea creştină. În primul rând putem menţiona că, variind sensul umorului de la o epocă la alta şi de la un ambient la altul, unele tratate din textele Antichitatii creştine, în mod deosebit cele hagiografice, care astăzi nouă ni se par cu adevărat umoristice, în intenţia autorilor lor nu aveau acest caracter. De  pildă, descrierea, foarte picantă, a sorţii diavolilor, făcută de Grigore cel Mare în Dialoguri, 3, 7. Intervenţiile simpozionului ne facilitează să acceptăm faptul că, în literatura creştină antică, râsul nu se bucura de un mare succes, pe când în domeniul clasic, cel puţin la nivel percepţional, râsul şi umorul se aflau acasă. Totuşi, unele curente filozofice condamnau râsul, considerându-l o manifestare lipsită de seriozitate. Discipolii lui Pitagora şi stoicii erau definiţi ca aghèlastoi, „cei care nu râd”. Cicero observa că oratorul apelează la bunul simţ nu pentru a face un discurs umoristic, ci convingător (De oratore, 2, 247). Quintilian, la rândul său, constata că a povesti în mod comic necesită fineţe şi capacitate oratorică, deoarece oratorul nu trebuie să vizeze efectul comic şi râsul în mod forţat. Doar în mediul teatral râsul era autorizat, dar şi aici era supus unui control riguros.

Nici în mediul ebraic nu stăm mai bine, chiar dacă astăzi se respinge ideea că Biblia ar fi total lipsită de efecte comice. E suficient să ne amitim de râsul Sarei atunci când primeşte vestea că va fi mamă, deşi era sterilă şi avea o vârstă înaintată (cf. Gen 18, 12-15) evaluat în mod negativ. Una din Regulile comunităţii de la Qumran pedepsea cu treizeci de zile de penitenţă aspră pe cei care râdeau în mod exagerat. În zona creştină, Clement al Alexandriei pe de o parte îi blestema pe cei care manifestau înclinaţii exagerate pentru râs, iar pe de altă parte considera râsul, jocul, bucuria ca fiind manifestări ale unui suflet credincios şi în armonie cu el însuşi. Chiar şi Vasile cel Mare avertiza împotriva râsului fără rost şi exagerat; dar, în acelaşi timp, considera că un simplu surâs descrie fericirea sufletului. Ambrozie, episcop de Milano, punând la punct anumite afirmaţii ciceroniene care admiteau râsul în unele împrejurări, interzicea cu desăvârsire orice formă de râs şi de umor care puteau perturba sufletul în ascensiunea lui spirituală. Conform lui Grigore din Nazianz, dacă râsul exagerat şi fără rost este interzis bărbatului cu atât mai mult el este interzis femeii.

Acestea fiind poziţiile scriitorilor din Antichitate referitoare la râs, ce putem spune despre umor? Scrisorile antice relevă expresii într-adevăr comice, mai ales în confruntările polemice, fie plecând de la interpretarea numelui adversarilor, fie făcând jocuri de cuvinte umoristice. De  exemplu, Ieronim, traducătorul Vulgatei, îşi ironizează toţi adversarii. Celebra Melania, al cărui nume semnifică „neagră”, prietena adversarului său Rufin din Aquileia, e caracterizată ca fiind „neagră şi cu numele şi cu fapta”, iar Rufin însuşi, probabil din cauza unor trăsături ale feţei, era numit „porcul care gronhăie”. Acest procedeu umoristic (destul de puţin creştinesc, la urma urmei) traversează tot secolul IV care pune faţă în faţă adversari ai doctrinei creştine. Un eretic, numit Fotinus, episcop de Smirna excomunicat, al cărui nume semnifică „luminos”, datorită doctrinei sale eronate primeşte numele de skoteinòs, adică „întunecat”. Lucifer de Cagliari îl califică deseori pe arianul Eudoxius, episcop al Constantinopolului, al cărui nume semnifică „măreţ”, adoxios, adică fără măreţie. În mediul monahal râsul devine caracteristica specifică diavolului şi aliaţilor săi. Râsul simbolizează influenţa malefică a diavolului care împinge călugărul la păcat. În Istoria monahilor, 1, 4, 16, Rufinus ne povesteşte istoria unui călugăr, de neîntrecut în practicarea virtuţilor, împins la păcat de către diavolul ce i se arăta sub chip feminin, seducându-l prin râs şi glume nesocotite.

Marele merit al congresului de la Torino este de a vedea pentru prima dată specialişti reuniţi cu scopul de a aprofunda, depăşind orice idee preconcepută, gândirea din Antichitatea creştină despre râs şi umor. Citind volumul publicat ulterior se confirmă ideea conform căreia creştinii din Antichitate erau, sau cel puţin pretindeau a fi, mai înclinaţi spre plâns decât spre râs. Dar o serie de texte ne asigură că trebuie să diminuăm un pic dramatismul produs de o asemenea afirmaţie categorică. E drept, se interzicea râsul şi umorul exagerat, aşa cum, de pildă, se exprima în teatru. Privind însă conceptul de umor într-o perspectivă mai amplă şi inserând sub umbrela sa derâderea, bătaia de joc, ironia, parodia, îl regăsim pretutindeni în literatura polemică. Nu trebuie uitat însă nici surâsul ca expresie a unei stări de bucurie ce caracterizează credinciosul împăcat cu Dumnezeu şi cu propria-i conştiinţă.

Riso e comicità nel cristianesimo antico, Clementina Mazzucco (ed.), Orso, Alessandria.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *