Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Recuperarea operei unui mare nedreptăţit: Zenovie Pâclişanu

Recuperarea operei unui mare nedreptăţit: Zenovie Pâclişanu

 Zenobie_Pâclișanu_wikipediaDupă ce, în 2005, am reuşit să republicăm Biserica şi românismul a lui Zenovie Pâclişanu,iată că, după 57 de ani de la terminarea manuscrisului Istoriei Bisericii Române Unite a aceluiaşi autor, cu ajutorul editurii Galaxia Gutenberg, punem la îndemâna cititorilor din România, pentru prima dată, ediţia completă a acestei lucrări, tipărită în două ediţii fragmentare în decursul timpului în afara spaţiului românesc. Am considerat necesară republicarea în ţară (într-un singur volum) a acestei lucrări, întrucât cele două ediţii anterioare, fiind scoase în străinătate, nu au putut ajunge în mâna multor cititori şi istorici dornici să pătrundă în universul începuturilor Bisericii Române Unite.

Această lucrare vine ca un omagiu adus autorului, la o sută douăzeci de ani de la naşterea sa şi la patruzeci şi opt de ani de la tragicul său deces în penitenciarul de la Jilava, victimă a terorii comuniste.

După traseul zbuciumat al manuscrisului acestei lucrări, unic în felul său şi în modul de abordare, lucrarea se întoarce la cititorul român (privat multă vreme de informaţii corecte despre destinul acestei Biserici), să lămurească în mare parte anumite semne de întrebare ridicate în decursul timpului cu privire la primul secol de existenţă a greco-catolicismului. Scrisă tară patimă şi fără a aborda un limbaj polemic (deşi poate timpurile ar fi cerut acest lucru), opera rămâne incontestabil un punct de reper obiectiv pentru istoriografia românească.

Prin publicarea acestei lucrări nu facem decât să reparăm o nedreptate adusă unuia dintre „marii nedreptăţiţi ai greco-catolicismului”, preotul profesor doctor Zenovie Pâclişanu, prelat papal şi membru corespondent al Academiei Române.

Înainte de a invita cititorul la o lectură plăcută, am dori să facem o scurtă trecere în revistă a personalităţii şi operei lui Zenovie Pâclişanu.

Pâclişanu s-a născut în 1886 în comuna Straja, judeţul Alba, nu departe de Blajul ce aprinsese în sufletul atâtor tineri flacăra românismului. Studiile gimnaziale şi cele teologice le face la Blaj după care este numit cancelarist şi bibliotecar la Blaj. Pe 17 ianuarie 1912, pleacă la Viena la Institutul catolic Augustaneum ca bursier unde obţine şi doctoratul. Întors acasă, la Blaj, va ocupa, pe rând, postul de profesor la seminarul teologic şi cel de director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până în anul 1920, continuând ceea ce a început înaintea sa Ioan Micu Moldovan. Este nevoit, din cauza Primului Război Mondial, să ducă toate manuscrisele de la Blaj la Oradea pentru a le salva, ca apoi să le readucă la Blaj în toamna anului 1918.

În perioada de pregătire a Unirii a ocupat funcţia de secretar al Consiliului Naţional Român de la Blaj. Din această postură va redacta împreună cu prof. Alexandru Borza şi avocatul Ionel Pop, în toamna – iarna anului 1918, Cronica pregătirii Marii Uniri de către spiritualitatea greco-catolică de la Blaj. După Unirea din 1918, pleacă la Bucureşti unde ocupă postul de director în Ministerul Cultelor.
La numai 33 de ani, în 1919, Z. Pâclişanu este ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor cercetărilor sale; în acelaşi for în care în decursul timpului vor mai sta şi alţi greco-catolici ca: Timotei Cipariu, George Bariţiu, Nicolae Densuşianu, Ion Micu Moldovan, Ioan Bianu, Augustin Bunea, Iuliu Haţeganu, Alexandru Borza, Ioan Agârbiceanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negruţiu, iar ca membrii onorari: mitropoliţii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu, iar din 1992 cârd. Alexandru Todea.

Din 1920 până în 1922 a ocupat postul de director al Arhivelor Statului din Cluj, iar din 1922 până în 1948 a fost, mai întâi, director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe. In 1929 a fost consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat la rangul de prelat papal . În 1930 se reîntoarce la Blaj unde îşi continuă activitatea biblioteconomică, contribuind din plin la dezvoltarea istoriografiei româneşti, publicând diferite studii şi articole.

A fost numit de Nunţiatura Apostolică în funcţia de Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova, după arestarea episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu.

Urmărit de Securitate, este închis de mai multe ori, prima dată între 1949-1955. Fiind torturat în chip bestial de Securitate, la Ministerul de Interne, Jilava, apoi judecat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. La 15 iunie 1950 ajunge la închisoarea din Sighet cu un nou lot adus de la Bucureşti din care au mai făcut parte: Nicolae Cornăescu, Victor Sălvescu, Victor Moldovan, generalul Racoviţă, Dinu Siman, amiralul Slăvescu, generalul Popovici (Epure), Mihail Romaşcanu, D. V. Toni, şi Asra Bercovici. Pâclişanu a fost „cazat” în celula 46. Este eliberat în 1955, dar nu pentru mult timp. înainte de ultima întemniţare, (dintre 1956-1958), i-a mărturisit soţiei sale, Hortensia (născută Bucur), presimţirea că va fi ucis.

După ce a fost arestat, a fost torturat cu cruzime în închisoare. La proces şi-a retras toate mărturiile pe care fusese silit să le semneze sub teroare, astfel că a fost dus înapoi şi a murit în mâinile celor care-l torturau, în noiembrie 1958.

După câţiva ani de la decesul său, soţia lui, Hortensia, a început investigaţiile de căutare a mormântului soţului său. L-a găsit, ajutată fiind şi de preotul ortodox din Jilava şi l-a recunoscut după pantofii cu care a rămas încălţat şi după dantură. A fost reînhumat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.

Un episod important este acela al salvării de către d-na Hortensia Pâclişanu a manuscriselor părintelui, care apoi au fost încredinţate unei persoane de încredere care le-a dus la Roma, unde au fost publicate parţial în revista „Buna Vestire”. Fiul lui Zenovie Pâclişanu a fost condamnat, şi el, dar a reuşit să se refugieze în Statele Unite ale Americii, la Philadelphia, unde a şi murit, iar fiica s-a stabilit în Franţa. Doamna Hortensia s-a stins din viaţă la Bucureşti.

Elaborarea unei asemenea lucrări vine într-un context tulbure al României, şi anume perioada de sovietizare, când Biserica Română Unită cu Roma a fost desfiinţată, iar episcopii acesteia şi mare parte dintre preoţii, călugării, călugăriţele şi unii reprezentaţi de marcă ai laicatului acestei biserici au fost arestaţi.

Îndrăzneala cu care autorul abordează această lucrare reiese şi din prefaţa scrierii unde autorul precizează „încercarea de a scrie istoria Bisericii Române Unite va părea multora îndrăzneaţă. Şi, în adevăr, este, căci lipsesc condiţiile indispensabile scrierii unei lucrări de sinteză. Lipsesc lucrările speciale. În afară de cele două monografii atât de onest muncite ale lui August in Bunea, cuprinzând epoca lui Ioan Inocenţiu Micu Klein şi Petru Pavel Aron, nu există nici o altă lucrare pe care autorul unei istorii generale a Bisericii Unite s-ar putea întemeia cu încredere… In lipsa monografiilor am fost, astfel, nevoit să-mi întemeiez lucrarea pe studiul direct al arhivelor”. Cerinţele unui studiu critic pe această temă autorul le publicase încă din 1915, însă finalizarea unei asemenea lucrări monumentale trebuia susţinută şi de un climat politic şi istoric favorabil pentru România ceea ce ar fi permis şi autorului o mai mare libertate de a cerceta arhivele pentru a putea finaliza problematicile din vremea episcopatului lui Ioan Bob şi până în anul redactării lucrării. Cum însuşi autorul o recunoaşte în prefaţă: „Din nenorocire arhiva episcopiei de aici am putut-o exploata numai până la moartea lui Ignaţie Darabant, evenimentele tragice din toamna anului 1948 împiedicând continuarea unei munci care mi-a oferit atâtea satisfacţii nebănuite. împrejurările prea bine cunoscute nu mi-au îngăduit să continuu cercetările în arhivele Statului din Budapesta şi în arhivele vieneze, fiind nevoit să mă mulţumesc, pentru acestea din urmă, cu puţinul ce putusem culege în timpul studenţiei mele în capitala imperiului habsburgic, iar pentru Budapesta la copiile şi notiţele făcute în vara anului 1915. Mi-a fost cu totul inaccesibilă arhivaprimaţiei din Esztergom, cu care primii episcopi uniţi aveau strânse legături”.

Autorul îşi arăta intenţia de a publica această lucrare încă din prefaţa la volumul Istoria creştinismului antic şi îi preconizase apariţia în toamna anului 1938; din păcate acest lucru nu s-a întâmplat atunci, ci un deceniu mai târziu, în vâltoarea anilor 1948-1949, aşa cum o atestă şi datarea din prefaţa ei, 8 octombrie 1949. Manuscrisul a trecut printr-o suită de peripeţii până să ajungă să fie valorificat mai întâi de către Mons. Dr. Flavius Popan. Din informaţiile pe care le deţinem, un rol hotărâtor în salvarea manuscrisului de „vigilenţa securităţii” l-a avut d-na Hortensia, soţia părintelui Zenovie Pâclişanu, care printr-o persoană de încredere a reuşit să expedieze lucrarea la Roma unde a intrat în proprietatea Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, lucru pe care îl afirmă şi Mons. Dr. Octavian Bârlea.

S-ar putea ridica întrebarea firească de ce lucrarea nu a apărut imediat în lumea liberă, ci abia mai târziu, după aproape două decenii de la moartea autorului. Răspunsul este destul de dificil, totuşi putem presupune că lucrarea nu a fost dată publicităţii câtă vreme autorul ei era în detenţie tocmai pentru a nu-i periclita soarta şi a-i îngreuna situaţia, iar după moartea lui numai cineva care avea acces la Congregaţia pentru Bisericile Orientale şi care cunoştea valoarea unei asemenea lucrări putea să o dea la tipar. Această persoană, providenţială am spune noi astăzi, a fost mons. Dr. Flavius Popan, care a publicat textul în revista Bună Vestire, tipărită la Roma încă din 1961. Din păcate, acest teolog erudit greco-catolic (trimis la Roma, la studii, de către Episcopul dr. Alexandru Rusu al Maramureşului şi menţinut acolo de către acelaşi episcop şi după 1947, din cauza evenimentelor din ţară), nu a reuşit să fructifice în întregime manuscrisul, întrucât, după decesul său prematur, survenit pe 18 septembrie 1978, revista Bună Vestire nu a mai putut fi editată. Sarcina continuării publicării manuscrisului şi-a asumat-o mons. Dr. Octavian Bârlea de la Misiunea Română din München, care va tipări şi partea a doua, însă abia în 1993, în revista sa Perspective. Tot mons. Bârlea va republica şi prima parte în paginile aceleiaşi reviste Perspective, doi ani mai târziu, în 1995.

*****

Cu o bibliografie bogată (320 de lucrări şi studii la care se adaugă mii de pagini de documente inedite, multe dintre ele azi pierdute din cauza distrugerii în parte a arhivelor Mitropoliei de la Blaj şi a episcopiilor unite în anul 1948), Pâclişanu încearcă să abordeze mai întâi problema reformei protestante la românii ardeleni în veacurile XVI-XVII, felul în care acest curent a prins contur la noi prin cele două ramuri ale sale: luteranismul şi calvinismul, arătând în final de ce Reforma nu a avut câştig de cauză la români. O altă tematică abordată urmăreşte gradual unirea românilor cu Biserica Romei de la Mitropolitul Teofil şi până la episcopul Atanasie Anghel, arătându-se nepărtinitor „chinurile naşterii” acestei uniri şi implicaţiile acestei realizări. O altă tematică vizează problema Bisericii române din Transilvania sub episcopul Atanasie Anghel şi greutăţile întâmpinate de acesta până la recunoaşterea oficială a acestei Biserici, dar şi problematica unirii în regiunile bihorene şi maramureşene. Pentru a lămurii situaţia Bisericii româneşti transilvane autorul insistă şi pe problema situaţiei acesteia după Atanasie şi mai ales în timpul lui Ioan Giurgiu, cel care reuşeşte şi recunoaşterea oficială, dar şi strămutarea sediului eparhial la Făgăraş.

Autorul alocă un spaţiu amplu episcopatului lui Ioan Inocenţiu Micu Klein şi luptei acestuia pentru drepturile clerului şi ale naţiei române cu riscurile ce au decurs atunci din înfruntarea directă a Curţii vieneze, a Dietei Transilvaniei şi a Status-urilor catolice şi protestante de aici. Confruntarea lui Klein mai ales cu împărăteasa Măria Terezia i-a adus acestuia cele mai mari dispute şi zbuciumuri sufleteşti în care vedea pericolul dispariţiei nu doar a unei biserici, ci şi a unei naţii ce avea cele mai puţine drepturi comparativ cu alte naţiuni, lucru ce îl face pe Pâclişanu-autor să afirme că: „Klein, invocând dreptul numărului şi principiile mari de dreptate şi egalitate ale lui jus naturae a depăşit cu un veac vremea sa. Natura însă nu admite salturi şi timpul nu se lasă împins cu forţa. De aceea îndrăzneţul a trebuit să cadă căci vremea biruinţei ideilor lui de dreptate şi umanitate încă nu sosise. Figura lui se aşează astfel în rândul marilor eroi care s-au jertfit încercând să forţeze evoluţia societăţii încremenite în formele ei crezute eterne”. Inocenţiu fusese un om care a anticipat evoluţiile politice din Europa cu un secol înaintea petrecerii lor. Succesele parţiale, cum ar fi câştigarea domeniului de la Blaj şi mutarea reşedinţei episcopale aici, au însemnat momentul de cotitură din activitatea lui Klein, dar starea de tensiune produsă de venirea agitatorului sârb Visarion va grăbi căderea în dizgraţie, plecarea în exil şi moartea marelui ierarh. Exilul lui Klein va aduce în prim-planul vieţii religioase ardelene pe vicarul acestuia, Petru Pavel Aron, care preia Biserica Unită în cele mai dramatice condiţii ale acesteia cu excepţia momentului 1948, acesta trebuind să conducă Biserica mai întâi ca vicar şi abia apoi, după demisia lui Klein, ca episcop. Alegerea lui Aron s-a dovedit a fi benefică mai ales prin demersul susţinut al acestuia pentru drepturile uniţilor, dar şi pentru promovarea culturii prin deschiderea şcolilor şi prin tipăriturile apărute la Blaj. Moartea lui Pavel Aron în 1764 a adus o nouă situaţie în Biserică, şi anume aceea a susţinerii din partea Curţii imperiale a unui episcop care nu se bucura de o prea mare simpatie nici la cler, nici al călugări, acesta fiind Atanasie Rednic. Cu toate frământările pe marginea acestei alegeri, situaţia Bisericii capătă o nouă dimensiune prin demersurile acestuia legate de reforma vieţii monahale, de consolidarea Unirii, de dezvoltarea învăţământului teologic şi nu numai, dar şi a tipăriturilor de la Blaj. Un loc aparte în scrierea lui Pâclişanu îl ocupă figura lui Grigore Maior, marele misionar şi restaurator al Unirii, care şi-a concentrat activitatea pe demersul de recâştigare a terenului pierdut prin răscoala sofroniană, prin intensificarea vizitelor pastorale, prin susţinerea vieţii şcolare blăjene, a scrisului şi tipăritului de carte religioasă. Conflictele cu călugării, cu autorităţile politice şi cu cele religioase i-au grăbit lui Maior căderea, fiind obligat să demisioneze şi să se retragă din activitate. Ultima parte a lucrării vizează situaţia Bisericii Unite din Maramureş şi Bihor din timpul păstoririi lui Meletie Kovacs (1746-1775).

 (foto: Wikipedia)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *