Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Sânge şi diamant: Reeducarea de la Aiud

Sânge şi diamant: Reeducarea de la Aiud

Un munte de ideologie, doi munţi de prostie şi un snop de vanitate: iată reţeta şablon a oricărei reeducări. De l’idéologie plaquée sur du vivant, s-ar putea spune, după celebra formulă a lui Bergson. S-a scris oare o fenomenologie a „reeducării”? Mergând din Antichitate şi până astăzi? Socratism reeducat prin cucută; stoicism reeducat prin lama cuţitului; creştinism reeducat prin cruce, apoi, câteva secole mai târziu, prin politizări succesive (de la Constantin la Stalin). Ne vom lecui vreodată definitiv? Numai instinctul personal al libertăţii, combinat, de data aceasta, cu o doză minimă de inteligenţă şi cu o doză ceva mai consistentă de bun simţ formează antidotul potrivit (şi necesar).

Editura Christiana a publicat recent, în Seria „Cruciaţii secolului XX”, volumul lui Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, care conţine şi poeme scrise de autor în timpul detenţiei comuniste (1956-1964). Indiferent că suntem sau nu „de partea lui Demostene Andronescu”, această mărturie ni se pare exemplară din mai multe puncte de vedere. 1) Demostene Andronescu scrie cu ştaif, deopotrivă precis şi elegant; frazele sunt lucrate cu diamantul; logica discursului este impecabilă; argumentaţia solidă şi tonul vivace; 2) relatarea nu cade niciodată în gol; ea susţine un punct de vedere, o „filozofie”, plecând de la experienţa „suferită”, ca să spunem aşa, a fenomenului carceral în tot arbitrariul, dar şi în toată grozăvia sa regizată cu un sadism perfect; 3) Aiudul prelungeşte şi completează Piteştiul. Dacă la Piteşti (1952) „materialul de lucru” îl constituiau oameni abia închişi, tineri solizi, atât fizic, cât şi psihic, la Aiud (1962-1964) victimele sunt prizonieri ajunşi epave, „zdrenţe de oameni”, care nu mai pot opune decât o firavă rezistenţă „picăturii chinezeşti”. Scopul Piteştiului era, declarat, distrugerea opozanţilor prin ei înşişi pentru a frânge coloana vertebrală a Mişcării Legionare, cea mai înverşunată formaţiune politică în lupta anticomunistă. Scopul reeducării de la Aiud a fost pregătirea mai sus-citatelor „zdrenţe umane” în vederea inserării lor în societatea comunistă (adică în vederea proximei „eliberări”); 4) ca şi la Piteşti, unde acoliţii celebrului Ţurcanu operau demascările, torturile şi dirijau procesul de autoanulare a victimelor, şi la Aiud au fost activaţi prizonieri, unii dintre ei cu o veche experienţă carcerală. Inima volumului o constituie capitolul „Noaptea ucigaşilor de vise”. Din memorie, Demostene Andronescu reconstituie o şedinţă-maraton de autodemascare, la care au participat activ câteva din personalităţile cu priză la deţinuţi. Au luat cuvântul, făcându-şi autocritica, lepădându-se de trecutul legionar sau pur şi simplu „retrograd”, şi ridicând osanale regimului comunist: Victor Vojen, fost ambasador al României la Roma; Victor Biriş, fost secretar general al Ministerului de interne în timpul scurtei guvernări a lui Antonescu împreună cu legionarii; preotul Dumitrescu-Borşa, care făcuse parte din lotul legionarilor plecaţi să lupte în Spania; Iosif Costea, fost şef interimar al Mişcării legionare (1942-1944) şi Dumitru Stăniloae.

„Experimentul Aiud” a fost pregătit şi pus în practică de colonelul Gheorghe Crăciun, unul din mentorii partidului terorist „România Mare”. Demostene Andronescu aduce câteva date care apropie acest personaj sinistru chiar de Mişcarea legionară. Prin această reeducare deţinuţii cei mai recalcitranţi trebuiau siliţi să păşească „pe calea cea bună” (altfel spus, transformaţi în denunţătaori sau colaboratori ai regimului comunist) prin şedinţe de club, învăţământ ideologic, lecturi orientate, promisiuni de eliberare grabnică etc. Foarte mulţi au cedat renunţând, cel puţin formal, la crezurile din tinereţe. Unii au rezistat până la capăt, fiind totuşi eliberaţi.

Demostene Andronescu, un „irecuperabil” până la capăt (deşi el însuşi semnează la un moment dat o semicapitulare, din lehamite), are înţelepciunea de a nu-şi judeca aspru camarazii compromişi. Le înţelege slăbiciunea, îi absolvă, deloc arogant, substituindu-se fiecăruia în parte. Nu agreează atitudinea semeţ-inchizitorială şi vanitoasă a lui Ion Cârjă, unul dintre cei care n-au plecat nici un milimetru genunchii în faţa torţionarilor, dar care emana antipatie prin toţi porii (a se vedea volumul său Întoarcerea din infern). Pe de altă parte, Demostene Andronescu aruncă o lumină inedită şi, credem noi, veridică asupra lui Petre Pandrea. În anii Aiudului, „mandarinul valah” a redactat, la ordinul colonelului Crăciun, două tratate pe linie comunistă: Reeducarea de la Aiud şi Garda de Fier, ambele publicate fără explicaţiile cuvenite la editura Vremea, în 2000 şi 2001. Carţile respective, scrise cu ochelari de cal la Aiud (trebuie subliniat acest lucru), pe hârtie şi cu tocuri furnizate chiar de personalul puşcăriei, intră în contradicţie cu celelalte lucrări ale lui Pandrea, redactate în libertate (între cele două perioade de detenţie). Este aşadar imoral şi neprofesionist ca asemenea lucrări scoase cu cleştele din capul unui prizonier politic să fie folosite ca mărturii valabile. În fine, memorabile sunt portretele fizicianului George Manu (inventatorul unui nou sistem cifrat de transmitere a mesajelor, cu firul de aţă) şi al prinţului Alexandru Ghica.

Dacă stăm şi ne gândim bine trebuie să acceptăm că „reeducaţii” de la Aiud n-au fost în nici un caz deţinuţii, ci, în bună măsură, chiar personalul penitenciarului. Pe de altă parte, fiind vorba despre o mărturisire legionară, iarăşi stăm şi ne întrebăm: în fond, obstinaţia de a nu te lepăda de o ideologie (cea legionară, la fel de reducţionistă şi deformantă, până la urmă, ca oricare dintre ideologii) a meritat atâta suferinţă şi atâţia ani din viaţă? Aşa cum reiese şi din cartea lui Demostene Andronescu (pe lângă multe alte mărturii, culminând cu aceea a lui Steinhardt) nu credinţa în Legiune i-a făcut eroi, şi uneori sfinţi, pe unii deţinuţi, ci credinţa în Isus Cristos, „lămurită” prin focul martiriului. Chiar şi „irecuperabilii” de la Aiud au fost reeducaţi, în măsura în care s-au lepădat de o pseudocredinţă ideologică, politică şi au descoperit taina comuniunii directe, prin suferinţă şi iertare, cu Răstignitul care, necerând jertfă de la nimeni, ci jertfindu-Se numai pe Sine Însuşi, ne-a mântuit pe toţi.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *