Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Sedusă de un… bărbat adormit în fotoliu

Sedusă de un… bărbat adormit în fotoliu

Ni se întâmplă cel puţin o dată în viaţă ca atunci când terminăm de citit o carte să ne dorim să nu se fi sfârşit, să continue în vreun fel, oricare, dar să nu se întrerupă. Rememorăm pasaje, ne străduim din răsputeri să nu uităm, să întreţinem pe cât posibil atmosfera emanată de text – de obicei până intrăm cu toată fiinţa în trupul unui alt volum.

Mi s-a întâmplat recent acest lucru cu volumul Bărbat adormit în fotoliu de Alex. Ştefănescu (editura Curtea veche, 2010). După ce am constatat (cu spaimă!) că titlul următorului fragment era Cuprins, am continuat cu stoicism lectura recitind titlurile de la primul până la ultimul, numai să nu moară cartea atât de „brusc”. Cuprinsul, scriitură de serviciu, prin excelenţă, şi lectură dadaistă la nevoie, mi-a oferit balsamul de care aveam trebuinţă şi, în acelaşi timp, viziunea totalităţii. Am constatat că fiecare titlu corespundea unui univers, pe care îl cunoşteam cu lux de amănunte, în ciuda memoriei proaste, iar miriada de lumi se organiza în rotunjimea întregului. Cititor empiric, dar, cred, nu departe de cel ideal, am parcurs în apnee şi fără răgaz confesiunile autorului, de la primul la ultimul rând, într-o stare de curiozitate şi aţâţare crescânde. Fără momente intermediare, vârful tocului scriitorului devine ocheanul, gaura cheii prin care ochiul mărit al cititorul priveşte spre lume. Pactul se stabileşte imediat, spontan şi fără clauze, în chiar prima frază din Notă, în care autorul se jură că Întâmplările sunt adevărate, că, spre deosebire de textele de ficţiune, numele, locurile şi momentele invocate şi evocate nu sunt inventate şi nici întâmplătoare.

Printr-o serie de împrejurări şi coincidenţe asemănătoare celor evocate în volum, am citit textul în trei còpii diferite, pe meridiane diferite şi în mijloace de transport diferite, într-un fel de intens trafic de vacanţă. După modelul Roman de gare al lui Tsepeneag, aş numi această culegere de trufandale literare, „Cahier d’avion”, mai degrabă decât “d’aéroport” sau „Zibaldone in volo”. Şi asta numai pentru că o dată parcurs acest volum, senzaţia de intimitate cu autorul este atât de vie, în pofida barierei renumelui şi a autorităţii criticului, încât mai mult decât aprecieri critice literare, care s-ar putea construi de pildă în jurul noţiunii de gen, al talentului evocativ şi al literaturii eului, cartea deschide o dimensiune a comentariilor amicale, umane, sociale. Se râde în hohote – cum mi s-a şi întâmplat, ceea ce nu ar fi fost deloc ciudat, dacă acest lucru nu ar fi avut loc în timpul decolării avionului, spre mirarea şi groaza celor din jur, înţepeniţi în scaune, abandonaţi cu totul, în ordine, în mâinile statisticilor, ale tehnologiei şi ale lui Dumnezeu. Se plânge (chiar cu lacrimi!), se chicoteşte necontenit, se exclamă fără jenă în public sau de unul singur, de fapt în prezenţa şi cu complicitatea necontenită a autorului.

Ca şi cititoare, nu am putut să nu acord o atenţie deosebită aspectelor legate de presupusul insucces la doamne al lui Alex. Ştefănescu. După prima schiţă în care era tratat subiectul, desigur, discret şi en passant, acesta va deveni una dintre temele dominante şi asupra căreia se va reveni insistent şi chiar cu o anumită teză de fond, prin care nu se ascunde intenţia (perfect reuşită!) de a atrage simpatia potenţialului public feminin. Nu o dată, în timpul lecturii, am simţit nevoia să îl asigur, măcar telepatic, pe autorul rândurilor – această victimă nevinovată şi deci irezistibilă – de toată afecţiunea şi generozitatea consolatoare de care este în stare o femeie sau, mă rog, o cititoare. Nu ştiu dacă am reuşit, dar, dacă l-aş întâlni pe Alex. Ştefănescu, cel scris cu litere de o şchioapă pe coperta masivă a Istoriei literaturii române contemporane, în cotidianitatea aparent banală, în care geniul întâmplării, adevărat Magister ludi, joacă farse acolo unde omul este în criză de imaginaţie, l-aş privi adânc şi cu duioşie în ochi, în speranţa de a identifica ascunzătoarea fragilităţii şi a imposturii masculine şi, în acelaşi timp, aş avea impulsul de a echilibra fluxul confesiunilor: „Domnule critic, în legătură cu plimbarea de la Paris cu Dimisianu, cea cu alunele… staţi să vedeţi ce mi s-a întâmplat mie, anul trecut, exact acolo, pe Saint-Denis”… Sau: „Chiar este adevărat că Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu s-au bătut ca chiorii?… Oricum, genială replica lui Dinescu…” Şi încă: „M-aţi răscolit profund cu episodul Ozana! Nimeni nu vă poate înţelege mai bine decât mine! Şi eu sufăr îngrozitor ori de câte ori trebuie să o las pe Lula, căţeluşa mea, la Padova… E ca un copil pentru mine”….
Încântător volumul lui Alex. Ştefănescu, dar extrem de periculos! Poate declanşa o adevărată isterie a confesiunilor în masă. Pe de altă parte, cititorii bărbaţi l-ar putea interzice soţiilor, drept pentru care se va reveni la febra lecturii pe sub plapumă sau în cenacluri secrete şi cu acces limitat, pe genuri, în care femeile vor leşina de plăcere, bărbaţii vârstnici se vor încrunta sapienţial, în vreme ce tinerii vor porni spre lumea matriarhatului camuflat, la luptă cu cartea şi flori. Nu mai vorbim de urmările din viaţa autorului! Nu ne-am mira dacă, la anul, pe vremea aceasta, tot la Curtea Veche, va apărea un volum intitulat Bărbat adormit şi ucis în fotoliu. Întâmplări „de groază”…

Roma – Bucureşti – Triest
15-23 iulie 2010

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *