Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Septuaginta: cărţile sapienţiale

Septuaginta: cărţile sapienţiale

Volumul 4/II al Septuagintei (LXX) continuă şi încheie traducerea aşa-ziselor cărţi sapienţiale şi poetice ale Vechiului Testament, după tradiţia greacă, în care atât numărul cărţilor cât şi aşezarea lor diferă întrucâtva de textul ebraic sau masoretic (TM). În redactarea acestui volum găsim aceleaşi principii de traducere şi de alcătuire a aparatului critic aplicate pentru întreaga colecţie. Dorinţa traducătorilor este aceea de a rămâne cât mai aproape de textul original, evitând literalitatea severă şi luând în considerare momentul actual al limbii române. Ca de obicei, diferenţele LXX faţă de TM sunt explicate în introduceri. Tot aici găsim date abundente privind momentul redactării şi al traducerii textului, informaţii însemnate despre identitatea autorului şi traducătorului, expuneri esenţiale privind înscrierea textului în tradiţiile evreieşti şi creştine. În bogatele note de subsol ale ediţiei vom descoperi câteva alternative preţioase la traducere şi, de cele mai multe ori, citate importante din textele Părinţilor Bisericii menite să însoţească şi să prelungească lectura.
În realizarea finală a acestui volum se oglindesc principiile hermeneutice care stau la baza întregului proiect. Mai întâi vrem să amintim simţul comunitar al celor îmbarcaţi în această aventură. Doar în cazul de faţă, nu mai puţin de şapte persoane se îngrijesc de ansamblul traducerilor şi de aparatul critic (S. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu, I. Cojocariu, S. Colceriu, I. Costa, E. Munteanu), fără să amintim efortul coordonatorilor întregii colecţii implicaţi în redactarea finală a textelor (C. Bădiliţă, F. Băltăceanu şi M. Broşteanu, deja amintite). Reuşita nu este doar cea a unei traduceri precise şi erudite, ci şi una de stil. Astfel, azi, ne putem apropria cu uşurinţă lamentaţiile lui Iov, apăsat de încercarea divină, putem respira seninătatea înţelepciunii lui Solomon, putem profita de învăţăturile lui Iisus Sirah şi recita, la vreme de restrişte, Psalmii lui Solomon.
În ansamblul ei, dar şi în particularitatea acestui volum, LXX este un model de excepţie al dialogului între culturi şi al celui dintre cultură şi religie, al dramei ce defineşte afirmarea de sine înaintea celuilalt. Aşa cum ne avertizează tizul şi nepotul lui Iisus Sirah în „prologul traducătorului”, „lucrurile spuse în aceste cărţi în ebraică nu au acelaşi înţeles când sunt transpuse în altă limbă; de altfel, nu doar aceste scrieri, ci însăşi Legea şi Profeţii şi celelalte cărţi…” (Sir. Prolog, 21-25). Suntem, aşadar, departe de entuziasmul lui Philon din Alexandria care vedea TM şi LXX ca fiind două surori, „sau mai degrabă ca fiind una şi aceeaşi scriere în conţinut şi în formă”. Prudenţa celui dintâi şi entuziasmul celui de-al doilea ne dau o idee despre ceea ce va deveni traducerea LXX: un text în sine, luat ca atare şi transmis de tradiţie.
Confruntarea între tradiţii se răsfrânge în problematica traducerii. Evoluţia culturală a evreilor elenizaţi din Alexandria le-a impus acestora căutarea şi găsirea mai multor compromisuri conceptuale şi de stil. Acolo unde antropomorfismul sau repetiţia abundă, traducătorul îşi permite să rotunjească tălmăcirea pentru a răspunde exigenţelor gândirii greceşti sau să elimine bunăoară formele imnice redundante (vezi Cartea lui Iov). Precum Iisus Sirah nepotul, traducătorul poartă în propria-i singularitate responsabilitatea tradiţiei care se afirmă ca fiind universală şi dorind să se impună ca atare. Misiunea traducătorului este dramatică. Doar el va fi responsabil de transmiterea mesajului ce izvorăşte din interpretarea istoriei poporului ales, istorie a cărei noimă va lumina conştiinţa fiecărui neam sau individ în parte. Iată de ce, Philon din Alexandria trebuia să-şi numească coreligionarii traducători „hierofanţi şi profeţi”, enunţând astfel calitatea şi destinul acestei traduceri care, datorită comentariilor Părinţilor Bisericii, va deveni purtătoarea unei tradiţii aparte.

Revenind la compoziţia acestui volum, amintim că doar una dintre cărţi, Iov, este acceptată în canonul ebraic şi protestant. Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Iisus Sirah fac parte doar din canoanele Bisericii Catolice şi Ortodoxe, pe când Psalmii lui Solomon nu au fost reţinuţi în niciunul dintre acestea.
În ce priveşte tematicile cărţilor, două aspecte comune ies în evidenţă: chestiunea răului şi cea a identităţii poporului ales, clădită pe conştiinţa deosebirii sale radicale faţă de celelalte popoare. În cele ce urmează, ne vom ori asupra acestor trăsături comune.
Figura lui Iov este modelul predilect al reflecţiei occidentale asupra răului – sau a negativului –, în a cărui depăşire sunt absorbite toate energiile omului. Raportul de forţă dintre om şi Dumnezeu, imaginea apăsătoare a unei dreptăţi întemeiate pe răsplată şi pe merit sunt puse în discuţie de-a lungul nesfârşitelor monologuri ce nu reuşesc să iasă din impasul aporiei. Iov scapă din prinsoare în momentul în care tumultul obsesiv al vorbelor încetează şi acceptă să privească totul cu simplitate, în momentul în care se leapădă de siguranţa afirmaţiilor despre sine şi despre Dumnezeu, trecând dincolo de imaginea unui Dumnezeu matematician care i-ar calcula fiecăruia răsplata (cf. Iov 42,5). Iov se izbăveşte din noianul suferinţelor sale atunci când reuşeşte să privească creaţia ce-l înconjoară şi iese din raportul de tip contabil cu Dumnezeu.

Dar problema răului nu se rezumă la cazul Iov. Şi în celelalte cărţi, intervenţia lui Dumnezeu în istorie trebuie să învingă răul pentru a deveni astfel o dovadă a identităţii unice a poporului ales. Astfel, în Înţelepciunea lui Solomon, falsitatea idolilor este ridiculizată, iar în Psalmii lui Solomon Dumnezeu este invocat ca să răstoarne ipocrizia celor ce controlează viaţa Templului (fiind vorba, probabil, de saduchei). Aici, invocarea intervenţiei divine are drept scop înlăturarea răului prezent (alte religii, idoli, oameni politici corupţi) pentru a lăsa loc Binelui şi fiilor săi. Chestiunea răului este soluţionată prin intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului. Identitatea proprie a celui din urmă se bazează în mare parte pe victoria asupra celuilalt care, prin însăşi afirmarea diferenţei sale, ameninţă să zdrobească poziţia şi identitatea poporului ales.

În acest sens, credem că nu greşim afirmând că, prin însăşi reuşita ei, LXX este una dintre cele mai subtile provocări ale acestei viziuni în care celălalt, prin tot ceea ce reprezintă, nu este decât o formă a negativului în măsura în care este diferit. Pasul făcut de orice traducere, care este în acelaşi timp o interpretare, este deschiderea prin care propriul univers se îmbogăţeşte prin confruntarea cu celălalt. Deşi se vrea o carte îndreptar-de-identitate „pentru cei din afară” – evrei elenizaţi sau alte neamuri –, LXX profită de fragilitatea statutului ei de traducere. Philon a considerat-o drept o carte inspirată, neuitând riscul pe care această traducere şi-l asumă de la bun început. Traducătorii au acceptat fragilizarea, slăbirea unei viziuni universalizante, tari, fondate pe adevărul cuvântului unic, pentru a oferi unei alte tradiţii culturale posibilitatea de a ajunge la mesajul mântuirii pornind de la propriul ei spaţiu unic şi parţial, reprezentat în cazul de faţă de cultura greacă. Acceptarea semnificaţiei pe deplin istorice a unui astfel de eveniment ne face să înţelegem care este fragilitatea cuvântului care ne deschide drumul înţelegerii. Departe de a fi un scut al identităţii unui neam în mijlocul celorlalte sau un gest de prozelitism, fragilitatea Septuagintei s-a dovedit a fi un eveniment ce a dat naştere unei uriaşe tradiţii hermeneutice. Astfel, prin utilizarea Septuagintei, creştinul român se înscrie într-o tradiţie întemeiată pe efortul intelectual şi spiritual al traducătorilor înşişi, efort prelungit în cel al Părinţilor Bisericii. Traducerea este interpretare, dialog şi deschidere. Mai mult, viaţă duhovnicească. Este învăţătura Septuagintei, pe care ne-o putem însuşi fără să ne temem că această moştenire ne va obliga să excludem aportul celorlalte tradiţii manuscrise în a căror hermeneutică sălăşluieşte sensul singular al simbolului cristic deschis tuturor.

C. Bădiliţă, F. Băltăceanu şi M. Broşteanu [coord.] în colaborare cu I.-Fl. Florescu, Septuaginta. Iov, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus Sirah, Psalmii lui Solomon, Iaşi, Polirom, 2007.

 

Latest posts by Sebastian Maxim (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *