S.F.

De nimeni nimănui nu-i pasă.
Cu mosc îmbălsămez statuile prin parcuri.
Povara globului pe umeri mi se lasă,
trăgând în mere şi în afişe sângerii cu arcuri.

Port mărăcini şi fluturi „cap de mort” la butonieră.
În ape cu bulboane visele-mi înec,
dar am să-ncep de azi, promit, o nouă eră,
fără apucături de răzvrătit şi de zevzec.

Treptat, am să vă semăn vouă, tuturora,
la mers, la chip şi respirat, la tot.
O să-mprumut tăcerea guralivilor cu ora;
cât e de mare impostura am s-o pup în bot.

Nu ştiu de ce minuni am să mai fiu în stare
– de-o bucurie calpă? de-o nostalgie sumbră? –
Mi-e teamă, zău, că într-o zi din nepăsare,
o să vă las grădinile Semiramidei fără umbră.

Uşa

La capătul culoarului, în labirint, e uşa
îmbătrânită în efracţii ca-n rugăciune credincioşii şi supuşii.
Mă-ntreb dacă s-arunc ori nu mănuşa
secretelor păzite cu alte uşi aflate-n dreptul uşii.

De unde mă întorc, ce am avut cândva şi am pierdut,
tot labirintul, uşa aşteptam să-mi spună; încă,
din care iţe încâlcite la-ncheieturi am fost cusut,
de mi se vede rana vie şi adâncă.

De ce îmi creşte umbra până la cer înaltă;
de ce vorbesc pereţilor în van ori ne-ntrebat
şi doctorii-mi găsesc pe suflet o pată – recidivă dintr-o (I)altă
boală mai gravă, greu de vindecat.

De ce pe unde calc mereu se cască falii
şi-mi recitesc istorii custozi în uniformă.
Se sinucid în mine, fără să-şi ia adio, icarii şi dedalii;
gândaci cu epoleţi bat pas de defilare prin Reformă.

Nu ştiu să joc la zaruri. Continuu să mă mint
că am s-arunc odată şi odată secretelor mănuşa
şi mai rămân o vreme pierdut în labirint.
Ştiu: dincolo de-o uşă şi-ncă o uşă este uşa!

Între flegmă şi cucută

lui A.P. şi G.L.

Aşa cum ştiţi, iar geografia ne-o arată,
dracul m-a pus ca să mă nasc în Est?
Puteam din alte locuri cu steaua nevropată
să conversez ori viaţa să-mi detest.

Puteam oricărui alt tărâm de pe planetă
să-i spun meleag natal şi-ntr-o secundă, ţară,
dar s-a-ntâmplat în veşnicia cercului de cretă,
doar ţara asta, dintre toate, să mă doară.

Doar ea să-mi ceară vamă pentru curajul că exist,
să-mi răstignească-n voie visele pe roată,
să mă declare-n actele civile veselul prea trist,
să îmi promită tot ce îi dă prin cap că n-o să poată.

Să mă arunce în arena cu farsori şi zei gângavi;
să-mi scoată-n cale îngeri păzitori din plastilină,
când proiectează pe mucegaiul pereţilor jilavi
secvenţele cu viaţa de apoi ce va să vină…

Atâtor daruri m-am supus cu bucurie şi arvună
i-am dat şi timp să îi găsească fericirii sinonim,
dar mă împinge un demon neştiut să iau de bună
clipa în care neîmpăcaţi şi-n moarte o să fim,

căci naşte filozofi întorşi din Siracuza
să ne îmbete cu apă de colonii ne-ncepută.
Te uită, ţară, cum scade ziua-n febre, cum se răceşte spuza
vieţii trăite între flegmă şi cucută.

Trenul fantomă

Călătoresc la clasa a doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii.
Dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor postume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.

Se-aude în compartiment concert de muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sunt vinovatul.

Pământul, pe banchetă, într-o rână mi se lasă.
Privesc la pozele c-un felinar şi-un car cu boi.
Din lâncedă se face atmosfera grea şi nămoloasă.
Simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.

Pământului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea Sintaxa
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.

Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.

Sunt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atât. Afară e un timp intrat în comă.

Poeme din volumul Îngerul diliu recent apărut la editura Limes, Cluj, 2011.