Şi cerul s-a umplut de sfinţi…

Ideea acestui colocviu aparţine lui Cristian Bădiliţă şi din punctul de vedere al locului în care s-a desfăşurat colocviul – Sala de conferinţe a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei – ea poate părea, prin alăturarea a două epoci atât de îndepărtate, oarecum extravagantă.

Dar, deşi istoria căreia îi este dedicat Memorialul începe în 1945, am acceptat această idee, asemănătoare unui compas cu o deschidere de două milenii, pentru că epocile, oricât de diferite, aflate la capetele ei seamănă într-un mod tulburător.

Globalizarea nu a fost descoperită în secolul XXI. Ea a mai fost inventată de Alexandru Macedon şi organizată de Imperiul roman. Lumea de la sfârşitul Imperiului roman şi lumea noastră sunt, în mod evident, sfârşituri de cicluri istorice, sfârşituri provizorii de lume în care, înainte de a dispărea, totul se amestecă, se pierd reperele morale, se şterg diferenţele, se lichefiază definiţiile, se face tabula rasa din criteriile de orice fel, pentru a se obţine o pastă cât mai uniformă din care să se poată modela altceva.

A urmări o temă – aceea a martiriului – de-a lungul unor astfel de transformări, comparând ceea ce se întâmpla atunci cu ceea ce s-a întâmplat în ultimul secol, înseamnă a încerca să vedem ce este comun şi ce este diferit în aceste circumstanţe, pentru a înţelege mai bine esenţa actului de credinţă împins până la ultimele consecinţe, ca şi înverşunarea de a-l distruge.

În ultimă instanţă, dincolo de toate deosebirile, este vorba despre aceeaşi confruntare dintre dragoste şi ură, în Antichitate noutatea absolută fiind reprezentată de creştinismul care aşeza iubirea la temelia lumii şi construia demnitatea din acceptarea umilinţei, iar în secolul nostru noutatea fiind clamarea urii (de rasă sau de clasă) şi transformarea ei în motor al istoriei. În ambele perioade, aşezate la distanţă de 2000 de ani, structurile de putere au simţit dragostea, deci creştinismul, ca pe o forţă profund subversivă şi au încercat s-o distrugă.

Colocviul nostru s-a desfăşurat, cum era şi de aşteptat, pe două planuri care au fost – stilistic, emoţional şi ştiinţific – de intensităţi diferite şi de coloraturi distincte: unul doct, impresionând prin subtilitatea erudiţiei, aparţinând preponderent teologilor care au vorbit despre persecuţiile din primele secole creştine, şi altul, referitor la persecuţiile din secolul XX, prezentate mai curând de istorici care, în pofida folosirii documentelor concrete, a datelor exacte şi a analizelor obiective, n-au putut împiedica emoţia să fie o componentă esenţială a prezentării unor răni încă neînchise şi a unor suferinţe încă nepierdute în istorie.

Cu siguranţă zidurile Memorialului Victimelor Comunismului, între care s-a desfăşurat dezbaterea şi care au reverberat ideile îmbogăţindu-le cu propriile argumente, au amplificat această emoţie.

A existat însă în cadrul discuţiilor şi un al treilea plan care nu a aparţinut nici antichităţii, nici represiunilor totalitare ale secolului trecut, ci realităţii imediate, prezente şi chiar viitoare.

Pornind de la ideea „rezistenţei prin credinţă”, decalc evident după „rezistenţa prin cultură”, şi admiţând că aşa cum rezistenţa prin cultură a funcţionat doar în împrejurările în care a rezistat cultura, „rezistenţa prin credinţă” presupune supravieţuirea credinţei. În discuţiile noastre despre martiriul creştin în secolul XX, întrebarea esenţială care a revenit mereu a fost: în ce măsură credinţa a rămas vie, pentru ca prin ea să se poată rezista? Pentru că salvarea credinţei înseamnă nu numai speranţa de a putea fi salvate şi celelalte valori umane, ci şi şansa de a da în felul acesta un sens suferinţei.

Răspunsul la această întrebare a fost diferit de la o ţară comunistă la alta: în Polonia credinţa a fost însăşi coloana vertebrală a rezistenţei politice, în Uniunea Sovietică bisericile au fost transformate în săli de dans şi depozite de mături şi tomberoane de gunoi, în Iugoslavia mănăstirile au fost desfiinţate şi reciclate în obiective turistice, în România bisericile au fost translatate şi închise în curţile interioare ale blocurilor ca să nu deranjeze peisajul socialist sau au fost pur şi simplu dărâmate. Dar indiferent de metodele şi intensitatea represiunii, în peisajul lumii libere şi globalizate de după ’89 uluitorul răspuns la întrebarea de mai sus a fost că în ţările din Est, victime ale acestei represiuni, credinţa a rămas mai vie şi mai intensă decât în marile democraţii occidentale, în care nimic nu a fost interzis şi totul a fost îngăduit.

La Marea Basilică a Sfântului Antonio din Padova, cel mai important centru de pelerinaj al peninsulei, călugării nu mai sunt italieni, ci lituanieni, unguri, polonezi, români, sloveni, slovaci pentru singurul motiv că tinerii italieni nu se mai călugăresc. Interdicţia a fost mai creatoare decât libertatea, dragostea şi dăruirea s-au conservat mai bine în suferinţă decât în indiferenţă şi consum.

Poate fi, oare, acest argument logic concluzia optimistă a unei dezbateri despre martiriu? Cu siguranţă da, în măsura în care este şi un semnal de alarmă asupra viitorului unei lumi căzută pradă propriei materialităţi golite de conţinut ca un fagure din care mierea eternităţii s-a scurs.

Şi cerul s-a umplut de sfinţi…, Cuvânt-înainte, Ana Blandiana

Şi cerul s-a umplut de sfinţi…, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012 – Actele colocviului „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011.

Colocviul a fost organizat de Fundaţia Academia Civică în colaborare cu Asociaţia Culturală “Oglindanet”, cu sprijinul Institutlui Cultural Român din Chişinău.