Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Simion Noul Teolog revizitat de mitropolitul Ilarion Alfeyev

Simion Noul Teolog revizitat de mitropolitul Ilarion Alfeyev

Mitropolitul Ilarion Alfeyev i-a consacrat o foarte bine documentată sinteză sfântului Simion Noul Teolog, care a provocat o mişcare de înnoire spirituală în teologia bizantină. Pentru Simion Noul Teolog a fi credincios Duhului înseamnă, în primul rând, a recupera cum se cuvine trecutul şi a progresa în cunoaşterea mistico-dogmatică pentru păstrarea şi perpetuarea „adevărului dogmatic” al Bisericii. Ceea ce defineşte personalitatea excepţională şi caracterul teologiei Sfântului Simion este creativitatea, expresie a vitalităţii sale spirituale.

În secolul al X-lea – secol de glorie şi putere pentru Bizanţ – apare pe cerul Ortodoxiei un astru neobişnuit: Simion, zis „Noul Teolog”, dovadă a recunoaşterii prestigiului şi importanţei sale. Este unul dintre cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii din perioada post-patristică. De asemenea, este considerat „un mare mistic al focului şi al luminii”, precursor al isihasmului bizantin. Totuşi, el a avut de înfruntat vicisitudinile vremii; se pare că denumirea (astăzi onorifică) de „Nou Teolog”, i s-a conferit, la început, cu un caracter polemic, pentru a sublinia noutatea (id est modernitatea) periculoasă a teologiei pe care o propunea. Opera sa a fost în mare parte influenţată de scrierile sfântului Grigore din Nazianz, care s-a bucurat de o popularitate extrem de mare în tradiţia bizantină, dar care nu este atât de semnificativ pentru un cititor modern de teologie mistică.

În formarea intelectuală a lui Simion un rol deosebit l-a jucat mânăstirea Studion, fondată la jumătatea secolului al V-lea, devenită cu adevărat un centru al monahismului abia în perioada iconoclastă. Aşa cum observă Alfeyev: „Mănăstirea Studion a reprezentat un nou model de monahism urban, în comparaţie cu mănăstirile creştinismului primar, fie că erau cenobitice, fie eremitice” (p. 21).

Un aspect relevant al vieţii şi activităţii Sfântului Simion reiese din fundamentarea studiului Sfintei Scripturi. Studiul Scripturii a devenit pentru el însăşi expresia modului său de a înţelege, de a asimila şi, nu în ultimul rând, de a transmite exegeza biblică într-o formă care împleteşte deopotrivă experienţa monahală şi liturgică a hermeneuticii cu cele două mari curente interpretative: alexandrin (de orientare alegorică) şi antiohian (de factură mai literală). „Tradiţia monahală în general, a avut o atitudine specială faţă de Sfânta Scriptură ca sursă de inspiraţie religioasă. Călugării nu doar citeau şi interpretau Scriptura, ci o şi învăţau pe de rost.

Tradiţia monahală a adus încă o modalitate de a folosi Scriptura, şi anume repetiţia constantă a anumitor versete sau pasaje, aşa-numita meditare, care era rostită fie cu voce tare, fie în şoaptă” (p. 61).

Alfeyev remarcă, pornind de la această îndeletnicire monastică, că monahii (printre care, desigur, sfântul Simion), căutau sensul „ascuns” al Scripturii şi, astfel, au încercat să stabilească o legătură directă între Biblie şi viaţa duhovnicească: „Scopul era întotdeauna ca istoria vieţii fiecăruia să devină o theoria a tainelor dumnezeieşti, o nesfârşită revelaţie a lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură” (p. 64).

Cultul divin ocupă un loc foarte important în viaţa unui monah, care petrece multe ore pe zi în biserică. Sfântul Simion, care a trăit tot timpul în mănăstiri cenobitice, trebuie să fi participat zilnic la slujbele religioase în timpul celor aproximativ cincizeci de ani de viaţă monahală. „O analiză a formării sale ar fi incompletă dacă nu s-ar sublinia rolul enorm pe care l-au avut slujbele în viaţa şi spiritualitatea sa” (p. 92).

În deplin acord cu sfântul Grigorie de Nyssa, sfântul Simion Noul Teolog afirmă că primirea Euharistiei presupune în primul rând o „manifestare” a Duhului: „Atât pentru sfântul Grigorie de Nyssa, cât şi pentru sfântul Simion, primirea Tainei, fie a sfintei Euharistii, fie a Botezului, presupune ca Sfântul Duh să se manifeste în cel care s-a împărtăşit de ea. Dacă această manifestare nu urmează Tainei, atunci aceasta a fost primită fără folos: apa a rămas apă, iar pâinea a rămas pâine” (p. 113). Aşadar, pentru sfântul Simion, realitatea Tainei nu depinde de Taina în sine, ci de starea duhovnicească a celui care o primeşte. Un alt aspect care trebuie semnalat este descrierea Euharistiei ca „lumină şi foc”. Un asemenea punct de vedere aparţine, prin tradiţie, evlaviei Bisericii ortodoxe, moştenit în special de la contemporanul mai vârstnic al sfântului Simion, Simion Metafrastul: „Accentul este pus pe iluminarea mistică de către lumina dumnezeiască prin Sfânta Împărtăşanie. Motivul focului care îi arde e păcătoşi nu ocupă un loc atât de important ca în scrierile lui Simion Metafrastul, pentru care tema focului constituie un laitmotiv” (p. 117).

Sfântul Simion a trăit într-o epocă în care cărţile erau rare şi foarte scumpe. În ciuda acestui fapt, el a fost înconjurat de cărţi pe tot parcursul vieţii. Pe lângă ascultarea pasajelor scripturale, ascetice şi hagiografice din biserică, el obişnuia să citească şi în particular. Este greu de reconstituit ciclul probabil al cărţilor, în afara Sfintei Scripturi, pe care le-a asimilat Simion. El nu se referă constant la ceea ce a citit, iar rarele citate sau aluziile la Sfinţii Părinţi sunt foarte puţin relevante în ce priveşte evidenţierea fondului său patristic.

Concluziile la care ajunge Alfeyev îl prezintă pe sfântul Simion ca pe un teolog „conservator” care, cu siguranţă, nu dorea să devină un inovator în cadrul tradiţiei. Dar învăţătura sa a iscat controverse aprinse încă din timpul vieţii sale, iar activitatea sa a fost cel puţin o dată condamnată public, de către Sinodul de la Constantinopol, fapt ce a dus la al doilea şi ultimul său exil din capitală. În a patra Epistolă, Simion se descrie pe sine ca fiind „osândit şi dispreţuit de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi episcopi” (p. 330).

Influenţa sfântului Simion este în continuă creştere. Cu câţiva ani în urmă, arhiepiscopul Vasili Krivocheine, probabil cel mai competent editor al scrierilor Noului Teolog, regreta că niciodată, nicio biserică nu a fost închinată sfântului Simion. Acum există deja, în Grecia, o mănăstire cu hramul său. Tradiţia ortodoxă a încorporat în detaliu moştenirea literară a lui Simion. În lumea ortodoxă el este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai importanţi scriitori mistici, iar scrierile sale considerate un adevărat manual de vieţuire creştină.

Ilarion Alfeyev, Sfântul Simion Noul Teolog şi tradiţia ortodoxă, traducere de Ioana Stoicescu şi Maria-Magdalena Rusen, ediţie îngrijită de pr. Eugen Drăgoi, Editura Sophia, Bucureşti, 2010.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *