Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Inimă de câine sau parabola pseudo-omului

Inimă de câine sau parabola pseudo-omului

Realizată după scrierea omonimă a lui Mihail Bulgakov, transpusă în regia lui Yuri Kordonski, Inimă de câine este o piesă de teatru a cărei acţiune se desfăşoară în Rusia Sovietică, la începutul perioadei comuniste.

Spectacol dilematic şi imposibilă evadare din orizontul incertitudinii, Inimă de câine te introduce într-o lume în care comportamentul uman pare de multe ori mai decăzut chiar şi decât cel canin.

Acţiunea piesei se petrece în casa unui medic cu rezonanţă europeană, Preobrajenski, în care se oploşeşte un câine vagabond plin de răni şi de purici. În ciuda reacţiilor vehemente ale celor din jur, medicul îl adăposteşte în cabinet, iniţial cu gândul de a-l vindeca, iar această aparenţă rămâne insurmontabilă până în momentul în care asistentul său, Bormenthal, îi dă următoarea veste: „Avem cadavru!”

Ulterior, se desfăşoară scena în care bietul patruped este nevoit să suporte o operaţie intensă, această scenă încheind primul act.

 

Actul al doilea începe cu o prezentare amănunţită a jurnalului medicului din ultima perioadă. De la cadavrul, despre care fusese vorba anterior, medicul a reuşit să transplanteze câinelui, Sarik, hipofiza, adică glanda endocrină situată la baza creierului uman având rol important în reglarea hormonală, şi testiculele.

Rezultatul unei astfel de acţiuni s-a concretizat în pierderea cozii, rostirea primelor cuvinte şi însuşirea unui comportament pseudo-uman, începând cu consumul de băutură. Altfel spus, Sarik a devenit om, însă personalitatea pe care a căpătat-o era desigur cea a donatorului său care nu fusese altceva decât un criminal şi un beţiv.

Încetul cu încetul, Sarik înregistrează nişte avataruri radicale în calitatea sa de om, în sensul că îşi cere dreptul de a domni în mod absolut peste tot, mai ales în apartamentul medicului, îşi ia numele de Tipograf Tipografovici Sarikov (un nume deosebit de vulgar), devine şeful unui departament însărcinat cu eliminarea patrupedelor fără stăpân (mai ales a pisicilor, acest instinct fiind unul din multe altele care s-au păstrat de pe vremea când era câine) şi încearcă să scape de medicul Preobrajenski printr-un denunţ că acesta ar unelti împotriva Rusiei Sovietice.

Într-un incident în care Sarikov intenţionează să folosească un revolver, Bormenthal reuşeşte să-l oprească, apoi se sugerează că ar avea loc o nouă operaţie, iar după câteva zile comitetul de bloc şi poliţia (sau miliţia) îşi fac apariţia pentru a discuta cu Sarikov, întrucât acesta nu se mai prezentase la serviciu, însă cei din casă susţin, aşa cum era şi firesc, că nu cunosc nici un Sarikov, ci doar pe Sarik căţelul, aducându-l, evident, în cele din urmă, pe patruped legat şi readus la ipostaza sa canină.

În linii mari, acesta este firul acţiunii. La suprafaţă, putem fi tentaţi să credem că piesa este o comedie, situaţiile comice şi ironice nelipsind. Însă, la o privire mai atentă, descoperim drama unui om de ştiinţă care, dorind să testeze importanţa şi rezistenţa hipofizei în procesul de întinerire, este distrus de propria sa creaţie.

Ipostaza umană a câinelui se arată a fi hâdă, precum a donatorului, Sarik devenind om, nu însă şi uman… Cea mai importantă idee a spectacolului, în viziunea mea, rezidă în dialogul dintre Bormenthal şi Preobrajenski despre „inima” lui Sarikov: pentru Bormenthal, Sarikov are doar o inimă de câine, însă Preobrajenski, contrazicându-l, consideră că are inimă de om, cea mai impunătoare haină din cele care au existat vreodată. În inimă, centrul simbolic al naturii umane, se arată omenia şi/sau ferocitatea, ambivalenţă ireductibilă a condiţiei noastre.

*
În privinţa detaliilor tehnice, jocul de scenă este impresionant, mai ales datorită rolurilor excelent asumate de o întreagă pleiadă de actori emblematici pentru teatrul românesc: Victor Rebengiuc (medicul Preobrajenski), Mircea Rusu (Bormenthal), Şerban Ionescu (Schwonder, preşedintele comitetului de bloc), Tania Popa (menajera) şi Cecilia Bârbora (bucătăreasa).

Cel mai dificil rol a fost, cu siguranţă, cel al lui Marius Manole (Sarik Sarikov), care a avut o capacitate impresionantă de a interpreta şi rolul de câine, cu o întreagă tehnică de gesticulaţie specifică, dar şi rolul de pseudo-om care a reuşit să evidenţieze esenţa şi aerul de epocă şi, nu în ultimul rând, scopul autorului.

Aşadar, spectacolul Inimă de câine ridică problema condiţiei umane în raport cu o condiţie considerată inferioară: cea de câine. Prin ce ne deosebim, în cele din urmă, de câini? Dacă răspunsul vostru va fi: prin umanitate, atunci vă invit să (re)descoperim în această excelentă parabolă teatrală omenia umanităţii noastre…

 

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *