Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ştiinţă fără pasiuni confesionaliste: Religie şi politică în România postdecembristă

Ştiinţă fără pasiuni confesionaliste: Religie şi politică în România postdecembristă

Cred că nu greşesc atunci când afirm că cercetătorii şi, cu deosebire, universitarii români (din România) au dezamăgit când a fost vorba să ofere producţii (relevante şi echilibrate) istoriografice, politologice şi sociologice vizând problematica raporturilor dintre politică şi religie în România postdecembristă. Lumea universitară pare să fi fost tarată de moştenirea perioadei comuniste, dar există şi alte motive. Incapacitatea de obiectivare, de detaşare de subiectivismul ataşamentului confesional; tematica sensibilă este susceptibilă să îi creeze temerarului dificultăţi cu îndrumătorul său doctoral/şeful de catedră/decanul etc. Mai ales că, în provincie cu precădere, prelaţi influenţi aspiră la statutul de rector al universităţii locale, când nu sunt chiar decani ai Facultăţii de Teologie şi personaje cu un cuvânt greu de spus în senatele universitare. Cum am arătat-o şi cu alte ocazii, chiar şi în această revistă electronică, şi în sistemul Academiei domneşte (auto)cenzura provocată de controlul exercitat asupra temelor de cercetare. Tabuul suprem pare a fi destinul Bisericilor în comunism şi postcomunism.

Având avantajul distanţei (al distanţării de patimile şi influenţele pernicioase locale) şi apelând la o metodologie interdisciplinară, profesorii româno-canadieni Lavinia Stan şi Lucian Turcescu au desăvârşit în 2007 o excelentă şi binevenită monografie (Religion and Politics in Post-Communist Romania, tipărită la prestigioasa Oxford Universtity Press) dedicată relaţiei dintre cultele religioase şi procesul politic în România postcomunistă. Cartea a apărut în 2010 şi în variantă românească, uşor adaptată pentru necesităţile locale de receptare şi ţinând cont de evoluţiile semnificative din ultimii ani. Cele mai importante capitole – Religie şi naţionalism; Confruntarea cu trecutul comunist; Politica relaţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici; Religie şi alegeri; Educaţia religioasă în şcolile publice; Religie, politică şi sexualitate – sunt consacrate unor teme bine alese, relevante pentru intensitatea dezbaterilor din spaţiul românesc, dar şi congruente cu ceea ce ar trebui să definească interesul academic pentru această problematică. Nefiind un studiu istoric propriu-zis, cartea propune patru modele de relaţii Stat-Biserici şi ulterior examinează felul în care aceste modele influenţează şi definesc interacţiunea dintre culte şi puterea temporală în cele şase domenii enunţate mai sus (p. 40).
De-a lungul capitolului consacrat religiei şi naţionalismului autorii trec în revistă definiţiile celui din urmă termen şi reuşesc performanţa ca, păstrându-şi o anumită identitate confesională (ortodoxă), să înţeleagă diversitatea religioasă a României (v. şi cap. Politica relaţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici, pp. 188–234), indiferent de epocă. Teza susţinută de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu este aceea că Biserica Ortodoxă Română (BOR) a propovăduit din epoca modernă până în postcomunism un naţionalism de tip etnic, atât din convingere, cât şi din rutină (p. 109). Colonizarea conducerii agenţiei guvernamentale responsabilă de culte, fie că s-a numit Ministerul Cultelor şi Artelor, Ministerul/Departamentul Cultelor, Secretariatul de stat pentru Culte etc., cu teologi aparţinând unui singur cult (ortodox) a dăunat în mod clar ideii de stat laic, a afectat neutralitatea şi echidistanţa faţă de Biserici, ajungând să tensioneze relaţiile interconfesionale şi interetnice. Privind peste frontierele naţionale, la fel ca şi alte segmente ale societăţii, BOR a abordat precipitat şi fără o strategie clar conturată raporturile cu românii din Moldova de peste Prut, în condiţiile în care partida naţională prounionistă, care cuprindea şi zona confesională, era în minoritate. Din acest motiv, deşi pare greu de admis, sintagma de „iredentism românesc“ (v. subcapitolul Mitropolia Basarabiei şi iredentismul românesc, pp. 114–122) nu mi se pare greşită. (În schimb, identificarea eronată a lui Justin Moisescu cu un alt teolog, Gheorghe Moisescu – vezi p. 104 –, se cuvine îndreptată; amintind despre prevederile articolului 22 din Constituţia de la 1923 – vezi p. 99 –, era mai potrivit să se vorbească despre „întâietatea“ Bisericii Greco-Catolice faţă de celelalte culte, „prioritate“ fiind un termen care nu se regăseşte în legea fundamentală).

Procesul de reconsiderare a perioadei comuniste, la nivelul cultelor religioase, este analizat în detaliu în cadrul capitolului patru, Confruntarea cu trecutul comunist (pp. 136–187), în care sunt examinate pe larg şi raporturile Bisericilor cu CNSAS. Mai întâi se impun câteva scurte comentarii pe marginea noii legislaţii de verificare a trecutului (politic) al prelaţilor şi clericilor. Iniţiativele politice derulate în Parlament privind modificarea cadrului legislativ de acces la propriul dosar şi de funcţionare a CNSAS au contrastat în mod flagrant cu nevoia de asumare a trecutului totalitar şi de transparenţă. În urma Deciziei discutabile (şi scandaloase) – Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 – a Curţii Constituţionale, amendamentele aduse de Comisia juridică a Senatului în timpul dezbaterilor pe marginea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 24/2008, asumate de plenul camerei superioare, au înlăturat precizări importante care aveau menirea de a salva ce se mai putea salva din substanţa legii. Între altele, mai multe categorii de activişti ai fostului regim au scăpat de verificările CNSAS. În plus, în comparaţie cu textul sus-amintitei OUG, noua formă a legii adoptată de Senat a reprezentat o involuţie din punct de vedere al transparenţei, al dreptului cetăţenilor de acces la propriul dosar şi la documentele perioadei comuniste, în sensul că nu mai oferă posibilitatea de studiere a materialelor şi informaţiilor emise de „alte instituţii care sprijineau activitatea Securităţii“.

Nici nevoia unei purificări morale şi a unei desprinderi de trecut la nivelul vieţii religioase şi al structurilor instituţionale ale Bisericilor nu a fost slujită de o altă modificare a OUG operată de Senat. Dacă Ordonanţa de Urgenţă prevedea la art. 3, litera u, „dreptul de acces la informaţii de interes public“ pentru „orice cetăţean român, cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice, organizaţiile neguvernamentale legal constituite, autorităţile şi instituţiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, a persoanelor care ocupă următoarele demnităţi sau funcţii“, în speţă „ierarhii şi şefii cultelor religioase recunoscute de lege, până la nivel de preot inclusiv, precum şi asimilaţii lor de la parohiile din ţară şi din străinătate“, forma votată de plenul Senatului a îngrădit dreptul la informare al cetăţenilor şi a limitat procesul de verificare a prelaţilor, stipulând doar că ierarhii şi preoţii pot fi verificaţi numai „la cererea reprezentanţilor cultului religios din care fac parte“ (Parlamentul României. Senat, Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, p. 4). Cum era de anticipat, ierarhia ortodoxă, ca şi şefii altor culte, nu s-a arătat interesată de aceste verificări, iar analiza realizată de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu (care ajunge până în 2007–2008) pare că anunţă o astfel de atitudine.
Având în vedere precaritatea discursului despre relaţiile stat-culte, precum şi memoria scurtă a unor intelectuali publici importanţi în ceea ce priveşte atitudinile câtorva prelaţi cu mare notorietate (Bartolomeu Anania, de exemplu), capitolul despre Religie şi alegeri mi se pare că seamănă şi cu un manifest contra uitării. Poziţia diferită, de la o epocă la alta, faţă de implicarea clerului în politică, oscilând în funcţie de împrejurări, poziţie exprimată de IPS Bartolomeu, mi se pare că se vădeşte cu prisosinţă în acest capitol (pp. 235–278).

Pe un făgaş greşit a pornit şi dezbaterea privind educaţia religioasă în şcolile publice. Mulţi dintre cei care s-au pronunţat pe această temă realmente nu au avut habar de situaţiile concrete care există în sistemul de învăţământ public. Vreau să cred că, în calitate de fost profesor în învăţământul gimnazial şi diriginte (la o clasă unde aveam şi câţiva elevi catolici şi baptişti), vorbesc cumva în cunoştinţă de cauză; am întâlnit în decurs de un an câteva cazuri problematice vădind un exclusivism confesional neliniştitor: elevi aparţinând unor culte minoritare constrânşi oarecum, din cauza unui orar inadecvat întocmit, să asiste la ore de educaţie religioasă (ortodoxă) pe care nu şi le doreau neapărat (nici ei, nici părinţii lor); în preajma Crăciunului unii dintre ei nu au putut rosti colindele specifice, spre deosebire de elevii ortodocşi; au existat apoi profesori (simpatizanţi ASCOR mai înfierbântaţi, absolvenţi de teologie ortodoxă etc.) care i-au revendicat pe aceşti elevi, trecându-le note la Religie, deşi funcţiona un acord din partea conducerii şcolii ca profesori de religie de aceeaşi confesiune cu cea a copilului să acorde calificative (elevul respectiv putea participa la cursuri ţinute pe lângă biserica/parohia de care aparţinea); prezenţa în sala de clasă doar a simbolurilor religioase ale majorităţii (ortodoxe). Toată această complexitate am regăsit-o în capitolul Educaţia religioasă în şcolile publice, care urmăreşte atent şi evoluţia actelor normative privitoare la predarea religiei în unităţile de învăţământ de stat. Cartea se încheie cu o analiză dedicată raporturilor dintre religie, politică şi sexualitate (pp. 328–376) care reflectă în principal rezistenţa ierarhiei ortodoxe faţă de dezincriminarea homosexualităţii.

Documentarea cărţii este amplă, întemeiată pe o bogată literatură de specialitate, interviuri cu prelaţi şi teologi şi presă scrisă. Deşi recursul la cotidiane (centrale, locale) şi la reviste a fost coroborat cu alte surse istorice şi filtrat critic, au existat critici aduse volumului, încă de la apariţia ediţiei din 2007, care reclamau excesivitatea utilizării presei. Aceste critici au ignorat însă lipsa de transparenţă a Bisericilor (în special a BOR) în ceea ce priveşte documentele interne ale diverselor structuri instituţionale ecleziastice. Date esenţiale privitoare la mecanismele de luare a deciziilor, care i-ar fi interesat în egală măsură atât pe enoriaşi, cât şi pe observatorii vieţii religioase au rămas ascunse. Inclusiv acest deficit informaţional i-a constrâns pe autori să recurgă la sursele deschise. Simptomatic este faptul că aceşti critici ai modului de a selecta sursele nu s-au remarcat prin nicio acţiune care să fi solicitat BOR (şi cultelor în general) o deschidere mai mare faţă de cercetătorii ce studiau trecutul recent al Bisericii.
Cititorul român are acum la îndemână, datorită Laviniei Stan şi a lui Lucian Turcescu, un volum bine scris, fără pasiuni confesionaliste, care nu evită sub nicio formă temele sensibile care ar putea indispune ierarhiile diverselor culte din România.

Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postcomunistă, cuvânt înainte de Sabrina P. Ramet, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *