Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Stîlpi de înaltă tensiune

Stîlpi de înaltă tensiune

 

Vreme de şapte ceasuri
am rămas agăţat de cabluri
în bătaia vîntului. Aş putea reproduce cu exactitate toată scena;
îmi aduc aminte de fiecare
sunet pe care l-am auzit,
de fiecare miros, de fiecare adiere de vînt.
Oraşul de pe cele şapte coline
se întindea ca în palmă.
Vedeam în stînga Turnul Golia,
Palatul, iar în dreapta, Eternitatea, străjuită de coroane şi sicrie,
Kanta şi Fulger ce lunecaseră la vale.
Deasupra pluteau nori ca nişte baloturi de paie,
rostogolindu-se spre soarele
ce tocmai da să apună. Iar jos,
la picioarele stîlpului de înaltă tensiune
se învîrtea haita de cîini,
(sau poate doar umbra ei),
în mijloc ca o statuie de piatră – căţeaua Colly,
(sau poate doar umbra ei)
amuşinînd aerul încins,
dar fără să scoată un sunet. Am stat acolo mult timp,
răstignit pe cabluri,

cu vioara în mîna stîngă
şi în dreapta arcuşul,
cu părul vîlvoi şi nările fumegînde,
pînă au venit prietenii mei,
şi m-au dat jos de pe stîlp
folosind o scară împletită din frînghii nevăzute, pe care s-au urcat pe rînd;
(între timp o mulţime de oameni
se adunase, cu mic cu mare,
în jurul stîlpului şi mă arăta cu degetul).
vedeam deschizîndu-se şi închizîndu-se guri,
dar nu auzeam nici un sunet,
ca şi cum mulţimea aceea de capete
ar fi fost închisă într-un acvariu
alături de haita de cîini
care acum i se gudura la picioare.

…Vedeam feţele cum se lărgesc
sau se subţiază, luînd forma unor ciocuri şi rîturi,
apoi alte forme, din ce mai mici,
mai abstracte, mai greu de perceput:
vedeam cercuri, triunghiuri, hexagoane, silabe şi sfere
conţinînd alte triunghiuri,
cercuri, hexagoane, silabe şi sfere înscrise în ele,
iar în interiorul acestora,
mereu alte figuri şi alte sfere şi tot aşa mai departe,
potopite de-o lumină sinilie,
acoperite de semne ciudate
ce semănau cu nişte hieroglife sau cu o scriere cuneiformă
semănînd cu nişte tăbliţe de lut transparente,
ce se dizolvau încetul cu încetul
într-o apă care devenea,
ba roşie, ba verde, ba gălbuie…

…Şi soarele ce se lăsa la orizont,
se transformase într-un obelisc negru de lumină…

Am privit din nou oraşul
aşezat pe cele şapte coline
crucile, ceasul din turn şi Mitropolia
se clătinau ca nişte umbre
înaintînd încet spre stîlpul de stăteam agăţat. Apoi mişcarea
a devenit din ce în ce mai
precipitată, mai puternică, de nestăvilit:
atrase ca de-un vîrtej,
clădirile, străzile, oamenii, maşinile
au început să se-nvîrtă în jurul meu. Lucrurile năvăleau peste mine,
se cufundau în mine, dispăreau
înăuntrul meu ca într-un hău fără fund. Am privit în zare,
doar obeliscul soarelui strălucea la orizont,
aruncîndu-şi umbra neagră peste coline. În locul
unde fusese aşezat oraşul,
se întindea acum pustiul.

…Şi brusc m-am înfiorat şi m-a apucat teama
şi am început să urlu în tăcere,
înlăuntrul meu, în care se adunaseră umbrele şi cîinii,
însă de pe buzele mele uscate ca iasca
nu ieşea nici un sunet.
Şi atunci am auzit cuvintele lui Iov
susurîndu-mi la ureche:
„Poate omul muritor să stea drept în faţa ochilor lui Dumnezeu?”
„Poate”, mi-am zis. Şi iar am auzit susurînd acelaşi glas:
„Nenorocirea nu răsare din ţărînă
şi suferinţa nu încolţeşte din senin,
omul se naşte ca să sufere, după cum scînteia se naşte
ca să se înalţe la cer…” Şi mi-am zis:
„Acum cînd trupul meu e un vîrtej de lumină,
de ce mă-ncearcă disperarea de a fi?”
Şi am mai zis: „Voi încerca să dezleg singur
nodurile cu care sufletul mi-a fost
legat de acest trup,
prin intermediul minţii.”

…Şi pe măsură ce strigam, pe măsură ce mă tînguiam,
am văzut cum pustiul începe să se anime,
şi cum întunericul începe să se risipească
şi cum obeliscul negru al soarelui
prinde un contur de lumină şi cum casele, străzile,
bisericile şi oraşul întreg
revin toate la locul lor. Am privit din nou sub mine
şi am văzut aceleaşi chipuri
cum se clatină încet ca într-o apă stătută,
luînd forma unor boturi de cîine,
apoi forme din ce în ce mai abstracte,
reduse la linii şi puncte;
am privit atent fiecare chip
în care eram reflectat şi care se reflecta în mine,
pătruns de un sentiment de nelinişte şi teamă:
era ca şi cum aş fi căzut eu însumi
în interiorul fiecărui om
şi de acolo aş fi încercat
să ies la suprafaţă căţărîndu-mă cu degetele în carnea moale şi dureroasă,
încercînd să aduc la suprafaţă
chipul lăuntric ca pe o efigie,
dar pe măsură ce urcam,
efigia se topea asemenea unei meduze lunecoase,
scurgîndu-mi-se printre degete
sau evaporîndu-se în aer…
şi în timp ce eu mă înălţam
urcînd din interiorul celorlalţi,
ceilalţi se scufundaseră la rîndul lor în mine,
căutînd cu mîinile deschise prin întuneric
faţa mea lăuntrică multiplicată
în mii şi mii de exemplare,
semănînd cu feţele lor,
şi i-am simţit cum urcă
dinlăuntrul meu la suprafaţă,
ţinînd în palme ca pe nişte trofee,
efigiile găsite în întuneric,
şi cum acestea se zvîrcoleau
între degetele lor scurgîndu-se asemenea
braţelor unor caracatiţe înapoi
în hăul de nepătruns.

…Apoi am văzut ţestele
strălucitoare ale prietenilor mei
înarmaţi cu beţe şi frînghii
urcînd spre cer pe scară nevăzută:
i-am văzut apropiindu-se,
devenind din ce în ce mai mari,
din ce în ce mai strălucitori,
cu umerii şi cefele asemenea unor imense broboane de sudoare;
am văzut braţe şi mănuşi
încolăcind frînghii
în jurul umerilor mei,
în jurul pieptului, în jurul coapselor,
al picioarelor, înfăşurîndu-mă asemenea scutecelor,
frînghii ce se legănau în aer,
apoi începură să coboare spre pămînt…

…Mă simţeam greu, din ce în ce mai greu,
ca şi cum aş fi fost alcătuit nu din carne,
ci din balast sau din pămînt,
ca şi cum în trupul meu s-ar fi revărsat
saci întregi de balast
şi pe măsură ce coboram,
în contact cu aerul, balastul se întărea.

Am încercat să-mi mişc limba în gură,
dar ea rămînea înţepenită pe loc. Am încercat
să-mi mişc pleoapele, dar ele erau grele
ca nişte porţi de plumb împotmolite în nisip….
Pielea mea şi buzele mele
erau ca nişte dune de nisip în deşert,
peste care se rostogolea curgînd,
asemenea unui rîu, vîntul disperării de-a fi.
Chipurile mulţimii se mişcau din nou,
schimbîndu-şi mereu forma şi culoarea….

Apoi, în timp ce coboram, am văzut
mormintele ridicîndu-se în picioare
şi sprijinindu-se de cîrji
şi am văzut sicriile dezlipindu-se ca nişte sertăraşe
acoperite de flăcări sinilii
în care se aflau sufletele răposaţilor.
Mormintele lunecau la vale
şi, pe măsură ce înaintau pe străzi,
lespezile şi crucile se transformau în şenile…
…Apoi am auzit glasurile lor
rostind rar, sacadat: „Ieşiţi din casele voastre de cărămizi,
ieşiţi din locuinţele voastre
de beton şi de piatră şi veniţi în locul nostru,
dacă voi nu v-aţi săturat de viaţă,
noi ne-am săturat de moarte…”
Dar oamenii se ascundeau în lăcaşurile lor
şi nimeni nu îndrăznea să ridice glasul
şi să înfrunte morţii, eu însă
am încercat să deschid buzele ca să-i înfrunt,
dar limba mi se lipise de cerul gurii,
astfel că nu am putut vorbi decît în gînd
şi în gînd le-am zis: „Vin eu în locul vostru
ca să vă umplu cu golul meu eternitatea, iar voi,
ridicaţi-vă şi veniţi în locul meu,
agăţîndu-vă lespezile grele de aceste cabluri!”

Şi morţii pare-se că mi-au ascultat glasul,
căci am auzit ridicîndu-se de pretutindeni un murmur greu,
apoi murmurul crescu, transformîndu-se într-un val de tunete.
Şi eu am auzit un glas de foc, rostit de mai multe guri,
împletite într-o frînghie de flăcări: „Dacă ne chemi,
o să venim!” Şi veniră asemenea unui stol de corbi,
aşezîndu-se de o parte şi de alta a braţelor mele,
astfel încît la asfinţit m-am văzut înconjurat de morminte
şi am auzit răsunînd în afara mea
un glas asemenea unei limbi de foc dansînd pe cabluri şi zicînd:
„Noi am venit, acum vino tu şi te aşează în locul nostru….”
În timp ce ascultam, am văzut fiecare mormînt desfăcîndu-şi lespezile
ca un sipet şi am auzit sufletele morţilor,
tînguindu-se în beznă, şi m-am văzut şi pe mine
întins în locul lor înfăşurat în beznă ca într-un scutec
şi m-am trezit din reverie şi am strigat:
„Morţii cu morţii şi vii cu vii…”

… Şi atunci am ridicat ochii din pămînt
şi am văzut stîlpii de înaltă tensiune
clătinîndu-se în stînga şi în dreapta mea
îmbrăcaţi în odăjdii şi prapuri,
cadelninţînd lumină şi mi-am zis: „Stăpîne, scoate
vidul din mine şi umple-mi sufletul din nou de lumină….”
Iar prietenii care mă înveliseră într-o prelată
şi mă duceau la vărsătoarea oraşului au murmurat:
„Dacă omul nu e stăpîn pe sufletul său,
atunci cum l-ar putea ajuta Domnul?!”
Au rîs şi au adăugat: „E vînăt…”
„Ba nu, e negru…” „Negru ca tăciunele.”
„Din pricina golului, din pricina vidului ce şi-a găsit
sălaş înlăuntru său….” Şi zicînd asta,
au golit o sticlă de vin, trecînd-o dintr-o mînă în alta,
după care au spus din nou: „Cui pe cui se scoate,
şi vidul cu vid…” Au făcut cerc
în jurul meu şi au început să danseze şi să cînte cîntece deocheate.
Dansînd, m-au desfăşurat din prelată
şi m-au îngropat pînă la brîu în talaş umed, amestecat cu nisip.
În timp ce mă îngropau, au murmurat din nou:
„E negru. Negru ca tăciunele, negru ca smoala…”
„Să scoatem negreala din el, căci împărăţia lui Dumnezeu e aproape!”
Şi bînd au început să se învîrtească, momind vidul să iasă din mine.
Au adus cîrnăciori şi mici,
au aprins focul din gunoaie
şi au prăjit carne învîrtind-o pe ţepuşe,
astfel că fumul înecăcios ce se ridica din vărsătoare
se amestecă cu un altul, dulce, ispititor.
Am simţit că mîinile mele începură să se dezmorţească,
iar limba se mişcă lovindu-se de cerul gurii.
Înghiţeam în gol, salivam de durere, iar ei,
privindu-mă, au zis: „Iată se mişcă
golul din el. Se mişcă vidul din interiorul lui.
Îl vom scoate afară şi-l vom face să cînte cum vrem noi…”
Şi atunci, unul din ei apucă mîna mea
care ţinea vioara şi începu s-o ciupească de corzi,
iar alţii cîntau scîrţîind din arcuş. Între timp, vidul din mine
răbufnea afară pe nări şi pe ochi,
şi pe toate deschizăturile
întinzîndu-se grămezile de cîrpe fumegînde din vărsătoare…
„Cui pe cui se scoate”, au repetat ei,
şi apoi au lălăit: „Gol iese omul din pîntecele mamei lui,
iar golul se cuibăreşte înlăuntrul lui
şi nu-l părăseşte pîn’ la moarte…” „Ba îl părăseşte, au adăugat,
îmbrăcat în costum de mire,
cu hîrţoagele raţiunii pure îndesate în buzunar,
şi cutia de vioară sub braţ…”

…I-am zărit apoi răscolind de zor prin gunoaie,
scoţînd tot felul de sfori, de cabluri şi baterii
pe care le-au adus şi le-au pus grămadă în faţa mea…
„Cui pe cui, se scoate au repetat”,
apoi au făcut o coroană de sîrmă şi mi-au pus-o pe frunte,
au prins-o de cabluri şi mi-au conectat-o la baterii….
Şi am văzut atunci din nou vidul adunîndu-se în jurul meu
şi luînd forma unei haite de cîini luminoase…
„Cîntă!” mi-au poruncit, răsucind comutatorul,
am simţit cum pătrunde din nou întunericul în mine
şi am început să-mi mişc ca un manechin braţele
şi să cînt cîntecul acela pe care-l cîntasem,
cu o zi mai înainte, pe strada Fulger,
colţ în colţ cu Trompetelor,
la o nunta cîinească… Amin.

(din volumul Imagini de pe strada Kanta, în curs de apariţie la editura Tracus Arte, Bucureşti)

Latest posts by Nichita Danilov (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *