Suferinţele şi bucuriile arhiepiscopului la tinereţe

Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a publicat recent un prim volum de amintiri, intitulat cu tâlc Toată vremea-şi are vreme. La prima vedere, viziunea cărţii nu este nouă. Domină poziţia autorului, care, găsind şi momentul, şi locul potrivit, deapănă amintiri. Naratorul, cu înţelepciune, cum ni se sugerează din titlu, cheamă chipuri sau mici realităţi la o reconfirmare a trăiniciei lor. Dibăcia lui constă în a găsi cum să le menţină prospeţimea şi concreteţea. Poate de aceea stilul permite extensii, lărgiri, libertăţi, iar naratorul vine alături de personaje, fără încruntare morală.

Ni se promite, în felul acesta, o aventură a formării spirituale a puiului de ţăran de la Cracău şi o istorie pitorească şi plină de informaţii a multor locuri, cu preponderenţă din zona rurală şi cea a spaţiului mânăstiresc. Toate diversităţile stilului, ca şi ale epicului – istorii hazlii sau cu tâlc, personaje neaşteptate şi memorabile – se supun constrângerilor tari ale unui univers. Împăcarea, liniştea, stările care domină, până la urmă, sunt rezultatul unei încleştări interioare. La alte scrieri de acest gen, tensiunile nu se văd atât de bine.  Acolo, aş spune, predomină importanţa viziunii estetice. Ca la Creangă, sau la alţi naratori ai lumii satului. Nici nu este atât de dramatică, precum la V. Voiculescu. Dar asemănări există. Se observă insistenţa ochiului asupra naturii, cu sălbăticia ei, oarecum mitizată, sau chiar învăluită în boarea unei cruzimi. Aici putem semnala despărţirea a două încrengături, care pornesc din trunchiului acestei naturi primare, descrise la noi. Iar autorul are o intuiţie bună. În lumea satului de munte încleştarea are loc cu elemente concrete, vizibile. Spaţiul este înconjurat de piatră. Locurile şi caracterele nu fug, nu se topesc în vagul spaţiilor necuprinse, în vagul bărăganelor. Stâncile le obligă să aibă fibra plină. Domină simplitatea şi expresivitatea robusteţii, nu cea a multicolorului. Orizontul abstract al lumii satelor de câmpie subţiază şi culori, şi caractere.

De aici, cred, poate începe înţelegerea modelului de spiritualitate, care domină, fireşte, şi lumea acestei cărţi. Mitul locului din Munţii Neamţului, metaforic, are blana aspră, precum cea a ursului, nu moale şi udă, ca a animalului de câmpie. Trosneşte ca bradul şi miroase aspru ca fânul de munte. Nu de puţine ori copilul, eroul cărţii, şubrezit parcă de o mare sensibilitate, se îneacă în pulberea fâneţurilor. Parcă se otrăveşte. I se cere să înveţe cum să poarte securea, iar când o scapă în picior, tatăl consideră că destinul său se află în pericol. Destinul de sătean aspru ca piatra. Şi imaginea şi spiritul din spatele acestor scene, destul de multe în carte, sunt tonifiante, pozitive. Din trunchiul fabulei răsar mereu încrengături, care se îmbrăţişează una pe alta, până când, din împletirea lor se distinge un profil. Până când omul, sub vremi, ajunge la o cale. Calea care deschide. Mereu destinul are o uşă ascunsă. Uşa i se va deschide însă după multe rătăciri, după multe ratări. Vitalitatea, ca o imagine a tensiunii, creşte din expresivitate. Lucrurile şi stările sunt bine prinse, mai ales în poziţiile lor de forţă. Licăresc umede, cu detalii care se desfac uşor, vegetal, până îşi arată pulpa bine reliefată. Aş remarca o întoarcere chiar în răspăr a asprimii, a cruzimii, de la fiinţa sălbatică la blândeţea omului ce respiră împăcat. Se simte, în aceste mişcări, o boare a ierburilor sau a cuvintelor încârligate din textele slavoneşti, de pe hârtie groasă, ca scoarţa copacului.

Există, apoi, o dispută între apă şi piatră sau apă şi gheaţă. Disputa îşi insinuează mesagerii către personaje. Mama este ca o apă, când limpede şi lină, când tăioasă. Tăioasă, de puţine ori, dar memorabilă prin afectivitate.  Tatăl rămâne rece şi negru ca steiul. Acelaşi sistem de forţe cerne şi detaliile. Ele însele scot, apoi, o mulţime de personaje. Iar memoria numelor, ca şi epica – rară, dar exactă, pe fragmente –, legitimează un stil de portretist. Personajele rămân fulguraţii memorabile. În natură, ochiul caută animalul fantastic, cu elemente pline de vitalitate, nu monstruosul. Nu răul lumii, nu noutatea de ordin cultural alimentează maşina naratorului. Nu de romatism evansecent, ci de viziune a concreteţei sufleteşti are nevoie. Natura nu-i rea. Nu-i nici înnăbuşitoare, nu învăluie prin îmbrăţişare. Nu uimeşte prin beţia culorilor, prin dispersia lor în spaţiu. Natura adună, constrânge. Relaţia naturii cu faptul spiritual nu este traumatică. La vechii greci, la limită, în miezul naturii, se afla o crimă. Naratorul păşeşte uşor peste aceste contradicţii greu de rezolvat. Se sprijină, aş zice, şi pe un anume stil. Stilul povestitorului: gen Creangă, în care se află asimilat ceva din ştiinţa luminată a vieţii săteşti. Satul nu stă doar pe un mit bine încleiat în mierea timpului. Mitul conţine şi date ale ştiinţei de a răzbate a omului, ştiinţă care se primeneşte mereu. Ţăranul învaţă un meşteşug, vechi sau nou, ca să poată supravieţui. Hazul, râsul vin parcă din această înclinaţie de a şti meşteşugul. Iar viaţa aspră cere şi ştiinţa de a lua asprimile în răspăr.

Limpezimea – şi-n stil şi-n viziunea de viaţă – are rotunjimile şi concentrarea apei. În apă, ca şi în aerul mişcat, se simt pulsaţiile spiritului. Nu împrumută prea mult din frumuseţea zăpezii. Gerul vorbeşte mai degrabă de asprimea sălbăticiei. Are ceva în comun cu cruzimea lupului. Zăpada, de asemenea, dă asprimi firii, incită eroii la râvnă, la efort maxim. Asta se vede din descrierea drumului mamei şi al copilului, ascuns în una din traistele atârnate de gât, la Bobotează, spre un schit din creierul muntelui, prin nămeţi cât calul. La Creangă se simte şi geniul romantic, nu doar al poporului, cum spune Eminescu. Natura, în cartea de faţă, trece pe lângă vulcaul unor asemenea izbucniri. Manifestări ale culturii de tip romantic.
Omul nu se află chiar în bătaia naturii. Casele sunt lucrate cu meşteşug. Între om şi firea naturii se interpune ştiinţa, meşteşugul. Iar meşteşugul, cum se vede în cazul tatălui, se învaţă cu străşnicie, la limita supravieţuirii. Monografia satului reprezintă, se pare, una din ţintele autorului. Cu descrierea muncilor, naratorul merge până la detalii de rafinament. Eroul, de altfel, împrumută ceva din raţiunile îndeletnicirilor pe care le practică. Cuvintele forfotesc după chimia mâncărurilor sau au ceva din meşteşugul de a tăia iarba. Acolo, omul stă încordat, aplecat, la pândă. Se citeşte în economia frazei grija de a strânge firele, ca fânul în vălătuci, care sunt apoi aşezaţi în poduri cuprinzătoare ale fânarelor de munte.

Există, de asemenea, o revenire constantă la lumină, la lumină ca noţiune, ca simbol. Aici am putea sesiza, poate, o înrudire cu Goethe, pe care-l evocă autorul. De la Goethe, cred, a păstrat conştiinţa elanului, nu focul pasiunii. Pasiunea lui Goethe este plină de culori, în primul rând, e plină de subiectivităţi. Lumina, la autorul Suferinţelor tânărului Werther, ca şi cea definită în tratatul de fizică a luminii, suferă dispersii ciudate. Acesta-i sensul modernităţii. Goethe, în temele lui, polemizează cu viziunea universalistă a clasicilor. De la el se reaprinde focul diversităţii, al individualizării detaliilor, ca principii ale expresivităţii estetice.

Lumina, la autorul nostru, are tonuri tari, care trădează mai degrabă subiectivitatea misticului. Se întrezăreşte, de asemenea, o înrudire cu Goethe, din perspectiva de a cerceta destinul omului în lume. Personajele, mai ales cel principal, se mişcă dus de elanuri mari. Chiar izbucnirea pasiunii, cu flacără, când ţâşneşte – şi ţâşneşte de sub acoperişul bine împănat al înţelepciunii –, are o căldură uşor wertheriană. Căldură care se lipeşte aburoasă de suflet. Această empatie însă nu-i străină de fascinaţia cu totul specială a credinţei.
Stilul, aşa cum spuneam, la început, nu subjugă materia narată. Naratorul îşi menţine libertatea de a descrie cât mai bine realitatea. Iar realitatea nu cade după aceea în forme ştiute, de-a gata, după moda tradiţionalistă. Mai degrabă ambele părţi, narator şi stil, se impulsionează una pe alta. Eroul narator se schimbă, capătă noi coerenţe, care-i ţin strâns caracterul, iar realitatea, tot mai străină, cum era cea din comunism, se aşază şi ea pe liniile unei firi.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-şi are vreme, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2010. (Ghiciţi cine se află pe ATV-ul din imaginea care ilustrează articolul?)

Imagine: Scribd