Ţarul: ultimul film al lui Pavel Lunghin

Ţarul lui Pavel Lunghin este un film de mare spectacol, desfăşurat într-un decor somptuos şi ne poartă prin peisaje fără egal; actorii, o remarcabilă pleiadă, sunt dirijaţi cu mână de maestru. Scenariul se concentrează asupra celor doi ani petrecuţi de către mitropolitul Filip la Moscova, la chemarea lui Ivan cel Groaznic.

În afara maniei persecuţiei, care îl va distruge, mare lucru nu ştim despre ţarul acesta cu personalitate complexă, a cărui existenţă politică nu poate fi neglijată. Orfan de tată la vârsta de trei ani, Ivan este martorul unei epoci de anarhie şi de lupte intestine între boieri. La vârsta de şaisprezece ani se proclamă ţar (echivalentul rusesc al latinescului „Caesar”), apoi se căsătoreşte cu frumoasa şi nobila Anastasia, alături de care cunoaşte o vreme echilibrul. Din nefericire, moartea prematură a soţiei lui (de otrăvirea căreia îi crede vinovaţi pe boieri) îl împinge spre sângeroase cruzimi, care-l vor face cunoscut drept „Ivan cel groaznic”. În rusă, epitetul acesta poartă înţelesul de „puternic”, „care inspiră teamă” şi uneori „admiraţie”. Inteligent, cultivat, Ivan era pasionat de muzica religioasă, ba chiar a compus câteva cântece de laudă către Dumnezeu. Chipul expresiv al lui Mamonov, actorul care joacă rolul ţarului, zugrăveşte un personaj aparent plin de blândeţe, definit însă de o voinţă de fier.

Monarhul se îmbolnăveşte de paranoia, i se pare că vede pretutindeni imaginare crime de lezmajestate, îi acuză pe boieri de trădare de ţară. Unii au văzut în el prototipul tiranului rus, iar în procesele pe care le-a organizat, modelul proceselor moscovite din anii 1930. Stalin i-a comandat lui Eisenstein un film despre Ivan cel Groaznic, film care nu i-a fost pe plac, astfel încât marele cineast a căzut în dizgraţie.

Despotismul odată dezlănţuit duce la un regim de teroare, accentuat şi de miliţia personală a ţarului, celebra opricinina, un escadron al morţii ai cărui protagonişti, bărbaţi cu feţe sălbatice şi îmbrăcaţi în negru, seamănă ruina pe unde trec. Demenţa tiranului îi contaminează şi pe indivizii slugarnici care-l înconjoară, unii dintre ei aduc de-a dreptul cu nişte nebuni scăpaţi din azil. De altfel, un astfel de personaj va fi executat de ţar pentru excesele lui de sminteală – şi îl vedem murind desfigurat de grimase diabolice, fără să înceteze totuşi să-şi declare în gura mare dragostea faţă de stăpânul care îl ucide.

Între toate grozăviile, o umbră de puritate îşi face totuşi apariţia – o fetiţă, epavă pierdută în marea de indivizi absurzi. Mitropolitul Filip o protejează, astfel încât micuţa scapă în mod miraculos de brutalitatea miliţiei.

Filmul se complace însă – acesta e punctul lui slab – în spectacolul ororii, al torturilor aplicate boierilor, arătate în toate detaliile. Trupul omului decade la stadiul de obiect în mâna călăului care-l desfigurează, îi zdrobeşte oasele, îl trage pe roată, îl sfâşie, îl însângerează; aceste scene de sadică plăcere nu pot să nu şocheze sufletele sensibile. Condamnaţii îşi dau sufletul în temniţe subterane, iar oroarea este împinsă la paroxism în secvenţa în care unui urs imens i se dă drumul într-o arenă plină de boieri lipsiţi de apărare; fetiţa coboară atunci în mijlocul arenei şi pune în calea ursului o icoană cu Maica Domnului; dintr-o lovitură ursul o doboară pe micuţă şi o lasă fără suflare. Imagine cutremurătoare a inocenţei anihilate de forţa brută – imagine-simbol, poate, a unei Rusii nevinovate, martirizate de ţarul-urs. Gândul te duce la filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov, unde întâlnim figura unei femei nevinovate pe care un tătar o plimbă cu de-a sila pe cal printre soldaţii desfiguraţi de rânjete.

În filmul acesta esenţialmente masculin femeia joacă un rol secundar. Soţia lui Ivan încearcă zadarnic să-l mângâie, ţarul rămâne de piatră, posedat de propriile-i himere. Alteori o vedem în postura de înspăimântătoare colaboratoare a omului cu care împărtăşeşte setea de sânge. De regulă, astfel de temperamente feminine nu atrag bărbaţii pentru a face casă bună cu ei, cât despre tirani, aceştia sunt alergici la pasiunea amoroasă, la tandreţea femeii. Cuplul imperial, devorat de fantasme diabolice, nu are timp pentru edificarea unei iubiri. Eroul acestor himere îşi consacră pe de-a-ntregul energiile vieţii politice.

Regizorul pare fascinat de tema culpabilităţii, magistral interpretată în precedentul său film, Ostrovul. Ţarul Ivan îşi manifestă suferinţa în sfâşietoare rugăciuni, admirabil rostite de actorul Mamonov; degeaba se luptă însă ţarul cu Dumnezeu, în afara căinţei nădejdea e zadarnică. Astfel încât personajul nostru atinge culmea decăderii morale slujindu-se de sentimentul vinovăţiei (care îl roade) ca de o armă, pentru a-şi potoli ura de neînfrânt faţă de boieri – cădere fără sfârşit.

Mitropolitul Filip este un om frumos şi cu o expresie de mare blândeţe pe chip, e coborât parcă din icoană, iar din figura lui transpare un aer de seninătate. La început, Ivan ascultă reproşurile mitropolitului, forţa de seducţie a omului Bisericii îl atrage. Relaţiile dintre ei se înveninează însă; intransigent în mărturisirea adevărului, Filip îşi semnează condamnarea la moarte. Orbit de furie, ţarul îl închide în mănăstirea Bunei-Vestiri. Tot ce-i rămâne mitropolitului este să se roage, să mijlocească întru Hristos pentru nenorocirea care s-a abătut asupra ţării. Într-una din zile, cuprins de remuşcări, ţarul îl vizitează pe fostul prieten, care însă refuză să-i dea binecuvântarea pe motivul vărsării de sânge. Ţarul îl sărută atunci cu sălbăticie: e sărutul lui Iuda, semnul prin care Maliuta Skurakov, executorul misiunilor murdare, capătă libertatea de a-l ucide pe sfântul nostru martir.

Suntem, aşadar, martorii unei perioade din viaţa lui Ivan ce Groaznic înfăţişată sub forma unei structuri deschise. Dacă nu am asista la atât de multă hemoglobină vărsată, dacă filmul nu s-ar complace în evocarea spectaculoasă a răului şi a violenţei (dar oare violenţa nu e teribil de la modă astăzi?), Ţarul ar fi putut fi o capodoperă. Înfruntarea dintre jalnicul ţar şi omul sfânt e siderantă. Există însă o vorbă: „De cauţi sub pielea rusului, dai de tătar.” În cazul de faţă, tătarul triumfă cu insolenţă.

(traducere din franceză de Claudiu Soare; text preluat de Oglindanet cu acordul Autorului, căruia îi mulţumim şi pe această cale)

Puteţi urmări un foarte interesant interviu, despre film, cu regizorul Pavel Lunghin, pe adresa:

http://www.allocine.fr/personne/fichepersonne-13354/interviews/?cmedia=18945107