Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Tatăl nostru

Tatăl nostru

9 Astfel să vă rugaţi voi:
Tatăl nostru care [eşti] în ceruri
sfinţească-se numele Tău
10 vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta
precum în cer, şi pe pământ.
11 Pâinea noastră de mâine dă-ne-o nouă astăzi
12 şi iartă-ne datoriile noastre
precum şi noi i-am iertat pe datornicii noştri
13 şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăveşte de cel rău.

6,9-15 Tatăl nostru. Cf. Lc. 11,2-4

Michelangelo_-_Creation_of_Adam

Până aici, Iisus a descris cadrul exterior şi dispoziţia interioară potrivită pentru rugăciune. De asemenea, El a arătat, prin ironie şi caricatură, ce nu este rugăciunea: poliloghie, „battaloghie”, vorbire în faţa unui public. Acum se opreşte la conţinutul propriu-zis al rugăciunii, „Tatăl nostru”.

O variantă, mai redusă ca întindere, se găseşte în Evanghelia după Luca; o a treia variantă, foarte puţin diferită de cea din Matei, în Didahia 8,2-3. Unii copişti antici, intrigaţi de cele câteva diferenţe dintre Luca şi Matei, au adăugat versetele „lipsă” la Luca, încercând o armonizare. Aceste interpolări nelegitime au fost preluate şi de Textus Receptus, existând, din păcate, până azi, în unele traduceri moderne.

La Matei, „Tatăl nostru” face parte din Predica de pe munte. Unii exegeţi susţin că, la origine, rugăciunea domnească a circulat separat, fiind inserată ulterior de evanghelist în trama discursului Mântuitorului. Fireşte, rugăciunea a circulat autonom în primele comunităţi creştine, dar nu există niciun argument ferm prin care se poate demonstra că ea n-a fost rostită pentru prima dată în situaţia descrisă de Matei. „Tatăl nostru” din Matei are şapte cereri, în vreme ce versiunea din Luca nu are decât cinci.

Contrar principiului filologic care enunţă că o lecţiune mai scurtă are toate şansele să fie mai veche decât o lecţiune mai lungă, J. Jeremias arată clar că, în cazul de faţă, „Tatăl nostru” din Matei transmite o variantă mai veche decât „Tatăl nostru” din Luca. Jeremias a demonstrat că versiunea lui Matei trimite la un original aramaic cu ritm şi rimă; de asemenea, Matei vorbeşte despre „datorii”, în vreme ce Luca „teologizează”, vorbind despre „păcate” etc.

Cum se explică dimensiunile diferite la cei doi evanghelişti? Prin faptul că publicul vizat este diferit. Matei se adresează credincioşilor proveniţi din iudaism, care cunosc tipicul rugăciunilor evreieşti, dar riscă să cadă în ipocrizie sau redundanţă „păgână”. Matei le expune „Tatăl nostru” pe larg, conştient că scrie pentru „cunoscători”. Luca se adresează în primul rând unor păgâni neiniţiaţi în iudaism. El transmite o versiune „esenţializată” a rugăciunii domneşti. Pe de altă parte, la Matei, Iisus se adresează mulţimii; în cazul Evangheliei după Luca, El răspunde unei rugăminţi a ucenicilor: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum i-a învăţat şi Ioan [Botezătorul] pe ucenicii săi.”

Unii exegeţi văd în versiunea transmisă de Luca rugăciunea comunităţii din Ierusalim, iar în cea transmisă de Matei, rugăciunea creştinilor din Galileea. Dar nu există nici o dovadă clară în acest sens.

Oricum ar sta lucrurile, cel mai prudent şi mai cinstit e să considerăm ca legitime ambele versiuni, evitând însă eroarea înaintaşilor de a le armoniza forţat. Avem de-a face cu două tradiţii diferite.

Pentru amănunte, cf. lucrarea clasică a lui J. Jeremias, Das Vater-Unser im Lichte der neueren Forschung, Stuttgart, 1962, tradusă în franceză, împreună cu alt text, despre Predica de pe munte, în volumul Paroles de Jésus. Le sermon sur la montagne. Le Notre-Père, Paris, 1967. Plecând de la observaţia că subiectul primelor trei versete/binecuvântări din „Tatăl nostru” este „Tu”, în vreme ce subiectul celorlalte cereri este „noi/nouă”, M. Philonenko susţine că, de fapt, rugăciunea domnească ar fi sinteza a două rugăciuni; prima (în „Tu”) adresată de Iisus, singur, Tatălui (rugăciunea privată a Fiului către Tatăl); a doua, rugăciunea pe care Iisus le-a transmis-o discipolilor (rugăciunea comună a membrilor Bisericii). Cf. M. Philonenko, Le Notre Père. De la Prière de Jésus à la prière des disciples, Paris, 2001.

Pentru acest subiect, alte analize fundamentale: Lohmeyer, Das Vaterunser erklärt, 1953; J. Carmignac, Recherches sur le „Notre Père”, Paris, 1969; O. Cullmann, La prière dans le Nouveau Testament. Essai de réponse à des questions contemporaines, Paris, 1995. Comentariile patristice abundă. Le citez doar pe cele mai vechi: Tertulian, Despre rugăciune; Ciprian, Despre rugăciunea domnească; Origen, Despre rugăciune (cf. A. Hamman, Le Pater expliqué par les Pères, Paris 1962). Excelent studiul lui S. Sabugal, El Padre nuestro en la interpretación catequética y moderna, Salamanca, 1982.

Pentru o comparaţie directă, iată versiunea oferită de Luca:

„Tată,/ sfinţească-se numele Tău,/ vie Împărăţia Ta,/ pâinea noastră epiousion dă-ne-o în fiecare zi/ şi iartă-ne păcatele (hamartias) noastre,/ căci şi noi iertăm tuturor datornicilor noştri,/ şi nu ne duce pe noi în ispită.” De asemenea, versiunea din Didahie, asemănătoare cu a lui Matei: „Tatăl nostru care [eşti] în cer,/ sfinţească-se numele Tău,/ vie Împărăţia Ta,/ facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ,/ pâinea noastră epiousion dă-ne-o nouă astăzi/ şi iartă-ne datoria noastră, precum şi noi iertăm datornicilor noştri,/ şi nu ne duce pe noi în ispită,/ ci ne izbăveşte (dezleagă) de cel rău./ Căci a Ta este puterea şi slava în veci.”

Tatăl nostru care [eşti] în ceruri”: invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” se regăseşte foarte departe în timp, până la rugăciunile sumeriene. „Tată” apare cu această referire de paisprezece ori în VT. Dar Iisus aduce un sens cu totul şi cu totul special. Sub grecescul pater trebuie presupus aramaicul abba, folosit de Mântuitor în Ghetsimani (cf. Mc. 14,36). Cf. şi Gal. 4,6; Rom. 8,15. Folosirea de către Iisus a termenului abba introduce o nuanţă, capitală, de intimitate, de apropiere, de afecţiune filială. Abba nu înseamnă simplu „tată”, ci „tăticule”. Nimeni până la Iisus n-a „îndrăznit” să I se adreseze astfel lui Dumnezeu. Tatăl este „în ceruri”, nu pe pământ, trimiţând la caracterul transcendent al divinităţii. Chiar de la primul verset ne aflăm, aşadar, într-un orizont al paradoxului: intimitate şi transcendenţă; familiaritate absolută şi depărtare absolută. Iisus este Cel care uneşte, în persoana Sa, două extreme, altfel ireconciliabile.

sfinţească-se” ori „să fie sfinţit”: „Forma de imperativ aorist pasiv exprimă ideea unei acţiuni pe care numai Dumnezeu sigur o poate împlini, pe care omul nu poate decât să o dorească sau, ca în contextul de faţă, să o implore. Comunitatea mesianică îi cere lui Dumnezeu să-Şi sfinţească numele în cadrul istoriei, printre oameni; într-adevăr, numele, gr. onoma (ὄνομά) desemnează divinitatea care lucrează în istorie şi se revelează oamenilor; această sfinţire, revelare definitivă a lui Dumnezeu către oameni, coincide cu venirea Împărăţiei” (Bonnard, op. cit., p. 83). În Biblie, „numele” se referă la persoana însăşi, re-prezintă persoana. Prin urmare Dumnezeu însuşi este sfinţit.

6,10 Împărăţia făgăduită se va instaura, se subînţelege, „pe pământ”, în istorie.

voia Ta”: lipseşte din Luca. Împărăţia vine din voia lui Dumnezeu, căruia credinciosul i se supune total.

precum în cer şi pe pământ”: Împărăţia existentă deja în cer, sub cârmuirea „Tatălui din ceruri”, va fi extinsă şi pe pământ. Venirea lui Iisus a marcat începutul acestei extinderi mesianice.

pâinea noastră”: până aici au fost cererile „în Tu”, după expresia lui Philonenko; de aici încolo urmează cinci cereri „în noi”. Cine sunt aceşti „noi, nouă” etc. din ultima parte a rugăciunii domneşti? Sunt de acord cu Bonnard, care în acest pronume îi identifică pe creştinii din comunitatea mateină a anilor 70-80 d.H., ceea ce nu exclude auditoriul lui Iisus însuşi. Aceşti „noi” formulează cereri concrete, care privesc viaţa cotidiană a obştii mesianice.

„Pâinea” se referă la hrana necesară existenţei.

de mâine”: gr. epiousion. Adjectivul epiousios e una din pietrele de poticnire ale NT. El poate avea sensurile următoare:

1) din epi + ousia, „pentru existenţă, necesar existenţei”; sens puţin probabil, plecând de la o etimologie ce mi se pare forţată;

2) epi ten ousan hemeran, „pentru ziua care este (acum)”; sens posibil, dar puţin probabil;

3) he epiousa (hemera), de la verbul epeimi, „a urma, a veni după”; traducerea expresiei ar fi „pâinea zilei care vine”, ziua „următoare” începând cu ceasul al şaselea al serii „de azi” (la evrei ziua începea şi se termina seara, la apusul soarelui);

4) de la verbul eimi, „care vine”, „pâinea viitoare, eshatologică”;

5) unii Părinţi propun alte echivalări, epiousios=hyperousios sau, în latină, supersubstantialis (Ieronim), trimiţând la pâinea euharistică.

Vechile versiuni siriace echivalează prin „necesară” sau „permanentă”; Itala are cottidianum (sic!) „cea de toate zilele”. Personal optez pentru sensul care mi se pare cel mai bine susţinut logic, filologic şi teologic: „Pâinea noastră de mâine”, adică „a zilei care va veni”, a zilei mesianice, dă-ne-o nouă de astăzi. Iisus se află deja cu noi, chezaş al Împărăţiei.

astăzi”: credinciosul care trăieşte în relaţie permanentă cu Dumnezeu trăieşte, practic, într-un astăzi neîntrerupt. Luca are o variantă diferită: „în fiecare zi/zi după zi”, variantă care presupune ideea unui proces temporal.

iartă-ne”: gr. aphes. Verbul aphienai, „a lăsa, a trece cu vederea, a ierta”, are ici sensul de „a ierta”. E vorba de o iertare definitivă, caracter exprimat de aspectul aorist al verbului.

datoriile”: gr. opheilemata. E vorba de acele „datorii” pe care omul, în calitate de creatură supusă păcatului, le-a contractat faţă de Dumnezeu, datorii de care trebuie ori să se achite, ori să fie iertat, altminteri nu va putea intra în Împărăţie. Didahia are singular, „datorie”; Origen citează varianta „greşelile”, „căderile” noastre (paraptomata).

am iertat”: editorii au optat, legitim, pentru forma de perfect, deşi unele mss. au şi prezentul (la fel Didahia). Probabil în aramaică era un perfect cu valoare de prezent. Rugătorul se află în poziţia celui care şi-a iertat deja datornicii; de unde speranţa că Dumnezeu va proceda la fel cu datoriile pe care, la rândul lui, le-a făcut faţă de El.

precum şi noi am iertat…”: litt. „precum şi noi am iertat [datoriile] datornicilor noştri”.Hos, „precum”, poate avea şi valoarea cauzală („fiindcă”), dar sensul principal nu se schimbă, ci se întăreşte.

nu ne duce”: gr. me eisenenkes. Verbul este aici la conjunctiv aorist, cerut de negaţie. Sensul exact, ţinând cont şi de preverbul eis, ar fi „nu ne (in)duce la”. Dumnezeu este singurul „conducător” şi „ghid” al credinciosului. Unele traduceri hipercorecte (de fapt, timorate) propun „nu ne lăsa pe noi să fim duşi în ispită”. Asemenea echivalare nu e corectă nici din punct de vedere filologic (verbul e la activ), nici din punct de vedere teologic. Am echivalat substantivul gr. peirasmon cu „ispită” (echivalarea impusă de tradiţie), dar sensul exact este acela de „încercare, probă”. Dumnezeu Îşi pune poporul/comunitatea/credinciosul la încercare cu un anumit scop. Omul nu se poate încerca pe sine însuşi, întrucât el nu are criteriile necesare pentru a se judeca. Cum sensul general al rugăciunii „Tatăl nostru” este unul mesianic-eshatologic, probabil încercarea de aici se referă la ultima probă, a trecerii prin foc, care se cere evitată (cf. cap. 24 şi Ap. 3,10).

izbăveşte”: gr. rhysai. Verbul are un sens foarte tare: „a rupe, a smulge, a elibera prin apucare”. Dumnezeu îl eliberează pe credincios din braţele celui rău smulgându-l cu toată puterea. O traducere mai forte ar arăta aşa: „Smulge-ne din braţele celui rău”.

cel rău”: e vorba de o persoană, nu de răul abstract, aşa cum se traduce astăzi, mai ales în creştinismul occidental, marcat de doctrina filozofică augustiniană despre rău. La origine însă, e vorba de „cel rău”, Satana, „prinţul lumii” (In. 12,31) sau „dumnezeul acestei lumi” (cf. 1In. 4,4).

După „cel rău” unele mss. au „amin”. Didahia are doxologia: „căci a Ta este puterea şi slava în veci”. După Jeremias, rugăciunea iniţială, în aramaică, ar fi cuprins şi această doxologie, dat fiind că nicio rugăciune evreiască nu se putea termina în notă pesimistă („de cel rău”, în cazul de faţă).

căderile”: aici termenul grecesc este paraptomata, „căderile, poticnirile”, care poate fi considerat un cvasi-sinonim al „datoriilor” din rugăciunea domnească. Dumnezeu se poartă cu dreptate; cum te porţi tu cu semenul, aşa se va purta şi Dumnezeu cu tine. 6,15 După „veţi ierta oamenilor”, unele mss. au „căderile lor”.

Imagine:  The Creation of Adam, Sursa wikicomons

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *