Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Teilhard de Chardin: teologia între creaţionism şi evoluţionism (2)

Teilhard de Chardin: teologia între creaţionism şi evoluţionism (2)

Gândirea filozofică şi în special concepţia antropologică teilhardiană este strâns legată de viziunea pozitivistă a paleontologului, convins de validitatea teoriei evoluţioniste şi a „transformismului” speciei umane, unită cu credinţa creştinului, care este convis de autoritatea Revelaţiei. Trebuie ţinut cont şi de influenţa pe care filozoful Edouard Le Roy a jucat-o în cristalizarea convingerilor sale; acest lucru este demonstrat de lucrările lui Le Roy, „Exigenţele idealiste şi faptul evoluţiei” – L’Exigence idéaliste et le fait de l’Évolution şi „Originile omului şi evoluţia inteligenţei” – Les Origines humaines et l’évolution de l’inteligence,  dar putem vorbi şi despre o contribuţie a lui De Chardin asupra viziunii lui Le Roy. În interviul pe care De Chardin i l-a acordat Academicianului Marcel Brion, el mărturiseşte faptul că un rol important în cristalizarea concepţiilor sale l-a jucat şi experienţa de pe front din timpul primului război mondial; chiar dacă într-unul din primele eseuri despre fenomenul uman foloseşte termenul de noosferă, abia în anul 1927 Teilhard mărturisea: „Efectiv ideea s-a născut în tranşee; ideea despre o comunitate spirituală omenească atingând organicul: ideea, aş spune, unui  fel de mega-unitate biologică specială constituind sfera gânditoare a Terei. Aceasta este pentru mine noosfera.”

Un rol determinant l-a jucat specializarea sa în geologie şi paleontologie, De Chardin fiind interesat şi de arheologie în măsura în care este vorba de preistoria omenirii. Pentru Teilhard, cel mai important fapt este viaţa, care se prezintă printr-o „devenire” neîntreruptă care se petrece de-a lungul erelor geologice. Acest proces este transindividual şi se petrece în medii diferite, concentrice Terei, fiind interdependente între ele şi în acelaşi timp fiecare în parte generatoare de calităţi specifice vieţii: litosfera, oceanul planetar, atmosfera. De Chardin preia termenul de biosferă, utilizat pentru prima oară în secolul XIX de către geologul austriac Suees, căruia îi dă o semnificaţie mult mai profundă: unitate a sferei vii care înconjoară Pământul, capabilă de a se manifesta asemenea unui organism complex, organizat într-o formă superioară. Materia vie este alcătuită din indivizi, care aparţin unor forme cu trăsături specifice dominante, fiecare grupă fiind aptă pentru generarea unor noi clivaje care să conducă la apariţia unor noi tipuri de entităţi biologice. Regnul vegetal şi animal se prezintă într-o schemă a ontogenezei fiecărei specii în parte, printr-o serie de încrengături, ramificaţii, care definesc o anumită structură internă de la cele mai simple forme spre formele complexe, o anumită poziţionare în timp, interdependenţele între ele, arătând astfel succesiunea lor în procesul de transformare progresivă şi nişa ecologică pe care o ocupă în funcţie de mediul în care îşi desfăşoară existenţa (subteran, terestru, acvatic sau aerian, diferenţiate la rândul lor în funcţie de zonele climatice în care se găsesc). De aici, ideea de unitate ontogenetică a lumii vii şi a evoluţiei speciilor, însă care dobândeşte în viziunea teilhardiană o nouă dimensiune.

Paleontologia antropologică l-a influenţat pe Teilhard De Chardin prin ideea unei antropogeneze legată de evoluţie. Participând la lucrările mai multor expediţii, atât în Asia cât şi în Africa, pe baza analizei stratigrafice a demonstrat evoluţia sincronă a hominizilor. În cercetările sale, consideră că există un paralelism evolutiv între hominizi aflaţi în locuri geografice diferite şi îndepărtaţi, respectiv izolaţi, unii faţă de ceilalţi. Paleontologul Pierre Teilhard de Chardin este unul dintre pionierii exploratori ai misterului apariţiei omului, aducându-şi aportul în domeniu prin cercetarea de teren, prin munca de clasificare a artefactelor, prin numeroasele articole publicate şi conferinţele ţinute cu prilejul seminarilor ştiinţifice şi a congreselor internaţionale, fiind unul dintre cei care au condus la edificarea unei viziuni asupra antropogenezei.
Nu în ultimul rând, Teilhard de Chardin este un creştin care caută calea desăvârşirii pe calea consacrării într-un Ordin călugăresc, este preot. Formaţia în cadrul Societăţii lui Isus şi teologia creştină transpar în derularea vieţii şi operei lui De Chardin. Toate acestea trebuiesc luate în considerare pentru a înţelege sensul diferitelor afirmaţii şi mai ales pentru a construi o viziune critică asupra consecinţelor pe care o astfel de concepţie le are asupra teologiei.

Evoluţionismul în diferite teorii cosmologice şi în teologie

În general, atunci când se vorbeşte despre evoluţionism, tendinţa imediată e de a face referire la teoria lui Charles Darwin; or, există mai multe direcţii de interpretare a fenomenului evoluţiei. Apariţia omului pare a fi legată, sub aspectul substratului somatic, de celelalte vieţuitoare, existând din punct de vedere anatomic şi fiziologic o similitudine de necontestat între mamiferele superioare şi om. Simpla structurare a vieţuitoarelor după criteriul complexităţii şi localizarea în timp a existenţei acestora, stabilind apoi o serie de „verigi” de legătură, generează un arbore al ontogenezei care sugerează unitatea lumii vii – omul ca specie este situat, în această perspectivă, la capătul unei direcţii de dezvoltare, iar dacă se consideră că există o legătură neîntreruptă în cadrul filogenezei, atunci avem o creştere, o dezvoltare neînetată, o evoluţie. Problema se pune în interpretarea cauzelor care conduc la efectuarea acestor salturi pe scara evoluţiei.

Filozofia ateistă nu poate accepta principiul finalităţii (omne agens agit propter finem), deoarece aceasta implică faptul că există o instanţă superioară care stabileşte finalitatea spre care se îndreaptă întregul cosmos; acceptarea faptului că la baza existenţei realităţii materiale se află „informaţia”, legi care descoperă un cosmos raţional ordonat, conduce spre problematica primelor principii sau a teodiceei: Inteligenţa cosmică care se revelează prin legile naturii este impersonală, în timp ce creştinismul recunoaşte caracterul personal al Creatorului. Materialismul caută o unitate a lumii care are se bazează pe o realitate materială care evoluează spre forme din ce în ce mai complex stucturate. Evoluţia devine un şir nesfârşit al unor „accidente fericite” care generează mutaţii ce se dovedesc viabile în cazul schimbării condiţiilor de mediu, nu are o finalitate, e haotică, numai adaptarea la condiţiile de mediu şi lupta pentru supravieţuire generând în cele din urmă omul actual, care este numai un stadiu al unei evoluţii care continuă sau este o linie destinată extincţiei. În sinteză, esenţa darwinismului constă în a considera hazardul şi selecţia naturală ca reprezentând mecanismul principal al evoluţiei.

Există la ora actuală şi teorii evoluţioniste non-darwiniste. Printre acestea distingem:
– Şcoala paleontologică, care consideră că evoluţia e legată de o mişcare generală spre complexitate conducând din necesitate la apariţia conştiinţei şi spiritului uman. Una din susţinătoarele acestei concepţii e cercetătoarea franceză Anne d’Ambricourt-Malassé, care activează la departamentul de preistorie a Museului de Istorie Naturală; ea îmbrăţişează unele afirmaţii ale lui De Chardin.
– Distingem un curent aparţinând lamarckismului. Lamarck (1744-1829) explica evoluţia fiinţelor vii prin influenţa variaţiilor mediului asupra comportamentului, apoi asupra morfologiei organismelor, trăsături care sunt apoi transmise ereditar. Acest curent reduce evoluţia la simpla interacţiune asupra mediului. La ora actuală neo-lamarckismul reactualizează acastă concepţie cu ajutorul biologiei moleculare.
– Evoluţionismul argumentat pe principiile geneticii. Principalul teoretician al acestei ipoteze este geneticianul american Michael Denton. Pentru Denton evoluţia se bazează pe legile naturii care predetermină anumite direcţii evolutive, dezvoltându-se doar liniile filogenetice care canalizează anumite tendinţe fireşti în lumea de azi.
– Teoria emergenţei şi autoorganizării (autopoietic systems) susţinută de Francisco Varela (1946-2001), teorie în care transpare poziţia buddhistă îmbrăţişată de autorul ei. Această viziune asupra sistemului autopoietic, cu aplicabilitate în toate modelele evolutive de la biologic la social, ia în considerare un şir de procese care regenerează continuu reţeaua producătoare prin transformarea şi interacţiunea dintre „mutanţi” şi celelalte componente ale sistemului de care sunt legate.
În afara problematicilor generate de aceste teorii evoluţioniste non-darwiniste, distingem şi o altă problematică a evoluţionismului, legată de modul în care apar noile specii: prin micromutaţii insesizabile imediat, sau prin macromutaţii care sunt schimbări bruşte ale genomului, apărând descendenţi esenţial diferiţi de părinţi. Prima modalitate ne oferă o viziune lentă şi liniştită a evoluţiei, în timp ce a doua, mai puţin plauzibilă, prezintă apariţia spectaculoasă a noilor specii prin rupturi radicale între părinţi şi descendenţi.
În ce priveşte teoria evoluţiei în accepţia lui Pierre Teilhard de Chardin, se observă o serie de particularităţi care o transformă într-o filozofie a naturii, o cosmologie filozofică ce depăşeşte prin interpretare simpla expunere ştiinţifică a fenomenului evoluţiei. Prima observaţie e că se acceptă existenţa unei finalităţi. Prin formaţia sa ştiinţifică, De Chardin a căutat să pornească de la principiile ştiinţelor pozitive, observând că, în loc să se caute eliminarea programată a oricărei urme de „dirijare” a procesului evolutiv, este necesar ca paleontologia să urmărească tocmai „direcţiile” spre care se îndreaptă o anumită subdiviziune. Astăzi, pornindu-se de la observarea evoluţiei unei specii într-o anumită nişă ecologică, se caută realizarea unei prognoze privind o eventuală direcţie evolutivă. De Chardin observă că analizând o linie evolutivă, caracteristicile specifice se modifică într-un sens precis, existând o canalizare a formelor spre o formă „finită”. Această evoluţie nu este însă întâmplătoare, ci se desfăşoară de la simplu spre complex, de la viaţa vegetativă spre dobândirea cogniţiei, urmărind apariţia formelor din ce în ce mai complexe (de la senzitiv spre intelectiv) precum şi spre atingerea un comportament din ce în ce mai elevat.
Fără îndoială, omul este culmea evoluţiei. Însă fiinţa umană îşi dobândeşte desăvârşirea printr-un alt eveniment cosmic, unirea dumnezeirii cu umanitatea în Isus Cristos, prin Întrupare. Spre Isus Cristos, plinirea timpurilor, punctul Ω al istoriei, se îndreaptă întreaga evoluţie, atât a lumii însufleţite, a viului, cât şi a întregului Univers. Pornind de la desăvârşirea realităţii theandrice a lui Isus Cristos, prin deducţie, se ajunge la necesitatea existenţei omului ca unitate materialo-spirituală, capabil de cunoaştere intelectivă, superior vieţii biologice care posedă doar cunoaştere senzitivă, care are nevoie la rândul ei de existenţa vieţii vegetative, bazată pe existenţa lumii minerale, care este rezultatul evoluţiei cosmosului. Pornind în sens inductiv, obţinem o imagine schematică a evoluţiei, care are un început, punctul A(lfa), al începutului Universului, şi se îndreaptă spre plinătatea existenţei materialo-spirituale adusă de Isus Cristos, finalitatea evoluţiei, punctul Ω.

 

Universul îşi începe existenţa într-un moment A(lfa), când „din nimic” – ex nihilo, apare fiinţarea tuturor lucrurilor ce se va îndrepta treptat spre înfăţişarea actuală. După apariţia Universului începe lungul proces de formare a atomilor de hidrogen, condensarea acestora în nori de gaz, apariţia stelelor primare (adevărate creuzete în care se fabrică toate celelalte elemente chimice, din ce în ce mai „grele”), moartea acestora prin explozie şi apariţia norilor de praf stelar (pentru noi cel mai important element chimic din componenţa prafului stelar este carbonul, care stă la baza vieţii), condensarea materiei şi apariţia stelelor de ordin doi şi a sistemelor planetare, unul dintre acestea fiind şi Sistemul Solar. Se formează treptat Tera, o planetă care îndeplineşte toate condiţiile apariţiei vieţii şi care va deveni centrul evoluţiei ulterioare. Acest prim proces, petrecut într-un timp ce se măsoară la scară astronomică, este numit cosmogeneză, deoarece acum se formează cosmosfera, substratul material al întregului Univers existent. Un prim moment important în procesul evoluţiei cosmosului este dat de punctul V, al „vitalizării”, când apare viaţa biologică.
Începând cu momentul V se desfăşoară procesul biogenezei, centrat în jurul Pământului, formându-se de acum înainte învelişul viu al planetei noastre, un alt proces îndelungat care a lăsat în litosferă urmele sale fosilizate. Acest proces poate fi măsurat într-un timp geologic. Este un salt calitativ major, de acum înainte materia subzistă atât sub forma cosmosferei cât şi sub forma organizată specific şi însufleţită de un principiu al vieţii care animează fiecare entitate biologică. Biosfera este învelişul viu al planetei noastre, complex, care cuprinde viaţa vegetativă şi senzitivă, care generează „substratul biologic” care duce la apariţia omului. Hominizii aparţin regnului animal, au o existenţă complexă însă nu sunt oameni, chiar dacă înfăţişarea anatomică este asemănătoare omului modern.
Un alt salt calitativ se realizează în momentul h al umanizării, care marchează începutul noogenezei. Omul posedă raţiune (grec. nous), care formează la nivelul umanităţii împreună cu toţi indivizii care au trăit şi trăiesc în istorie,  învelişul gânditor al planetei – noosfera. Omul se situează deasupra biosferei, concentric acesteia însă superior ei, formând sfera spirituală a planetei. Această noosferă nu e statică ci este activată de un dinamism spiritual care se materializează prin tot ceea ce omul săvârşeşte la nivel cultural şi spiritual, o evoluţie care îşi atinge plinătatea atunci când omul atinge perfecţiunea deplină în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este un proces istoric de „maturare”1  a noosferei care şi-a atins programatic finalitatea în Isus, rămâne doar dinamismul spiritual individual care să conducă la desăvârşirea umanităţii în triumful Împărăţiei lui Dumnezeu care se va instaura prin Isus Cristos la plinirea eshatonului.
În acest punct evoluţionismul teilhardian trece dincolo de rigorile ştiinţelor pozitive şi devine o metaştiinţă care se ancorează în datele Revelaţiei, căutând integrarea cunoaşterii ştiinţifice în viziunea unei filozofii creştine. Cu toate acestea, rămâne numai una dintre teorii, o posibilă cale de a reuni la nivelul unei weltanschauung creştine atât bazele credinţei cât şi principalele date ştiinţifice.


1 Maturarea e un proces biologic şi fizic, în timp ce maturizarea implică sfera psihică a individului. În contextul gândirii teilhardiene dinamismul spiritual este condus spre actualizare în mod similar proceselor de creştere şi dezvoltare a biologicului şi mai puţin ca un proces de maturizare.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *