Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Teologia energiilor divine înainte de Palamas

Teologia energiilor divine înainte de Palamas

Cum bine ştim teoria despre „energiile necreate” susţine întreaga dogmatică penumatologică a lui Grigore Palamas (secolul XIV), constituind şi una din pietrele de poticnire în dialogul ecumenic. De ce „energii” şi nu „har”, de ce această („inutilă”, „bizantină”?) distincţie între energii, create şi necreate, care poate ajunge până la diteism etc.? Oricum ar fi, ortodoxia a acceptat distincţia respectivă de mai bine de şase secole, iar o lucrare despre evoluţia conceptului de „energii divine” la Părinţii Bisericii dinaintea epocii lui Palamas era de multă vreme aşteptată. Jean-Claude Larchet a publicat recent (2010 la Cerf, Paris) un studiu impozant, La théologie des énergies divines. Des origines à saint Jean Damascène. „Originile” urcă la Platon şi stoicism, Ioan Damaschinul (secolul VIII) fiind ales ca bornă finală tocmai pentru că el reprezintă un fel de recapitulator al dogmaticii creştine în Orient. Nu-mi propun să fac aici o recenzie a cărţii.

Trebuie salutate, pe de o parte, soliditatea cunoştinţelor filologice şi teologice ale autorului, precum şi onestitatea metodologică, deşi răzbat uneori tendinţe confesionaliste. De asemenea, amploarea materialului cercetat impune admiraţie. Larchet trece în revistă principalele texte şi contexte în care apare noţiunea de „energie”, începând chiar cu Septuaginta şi Noul Testament.

La origine, energeia îmbracă un sens dublu, pozitiv şi negativ, denumind acţiunile lui Dumnezeu, ale îngerilor, ale oamenilor, dar şi ale demonilor (mai ales în Noul Testament, dar şi la primii apologeţi). Abia o dată cu polemicile antiariene şi antieunomiene termenul energeia se precizează şi capătă greutate în reflecţiile marilor teologi ai secolului al IV-lea (Atanasie, Vasile cel Mare şi mai ales Grigore de Nyssa). În cadrul spiritualităţii, autori precum pseudo-Macarie şi Diadoh al Foticeii pun energiile divine în legătură directă cu Lumina divină şi experierea harului. Dar cel mai important autor, după Larchet, în promovarea unei teologii structurate a energiilor divine este Maxim Mărturisitorul, căruia autorul i-a consacrat de curând o amplă monografie. „Maxim, scrie el, conferă noţiunii de energie o amploare fără precedent. Departe de a se limita la domeniul cristologiei, reflecţia lui Maxim înglobează domeniile triadologiei, al cosmologiei, al antropologiei şi al spiritualităţii” (p. 452). Pe lângă importanţa ei incontestabilă pentru teologia ortodoxă, lucrarea lui Larchet acoperă şi o lacună în istoria filozofiei, dat fiind că noţiunea de „energie”, prezentă mai ales la Aristotel, nu poate fi ruptă de originea şi conotaţiile ei filozofice. Dacă ar fi să pun un bemol (rapid) elogiilor de mai sus aş spune că cel mai important capitol din preistoria termenului, cel consacrat lui Philon din Alexandria, suferă de reducţionism. În teoria alexandrinului despre „puteri”, dynameis (care echivalează cu energiile divine) se întrevede dacă nu întreg eşafodajul, cel puţin schiţa viziunii palamite. Un studiu aprofundat asupra acestei chestiuni merită întreprins fără parti pris. Deşi Larchet îi consacră un capitol aparte lui Philon, el nu cunoaşte lucrarea principală despre subiect: Cristina Termini, Le potenze di Dio. Studio su dynamis in Filone di Alessandria, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 2000.

Jean-Calude Larchet, La théologie des énergies divines. Des origines à saint Jean Damascène, Paris, Cerf, 2010.

Simboluri ale creştinismului timpuriu

După lucrarea de pionierat a lui Jean Daniélou (1963) consacrată fundalului patristic al simbolurilor creştine, după excelentul studiu Des forêts de symboles. L’initiation chrétienne et la Bible al lui Martine Dulaey, din 2001, iată un album somptuos alcătuit de preotul catolic Gérard-Henry Baudry intitulat simplu Simbolurile creştinismului vechi (secolele I-VII), editat de Jaca Book, în italiană, şi de Cerf, în franceză. E greu să „recenzezi” partea iconografică. Reproducerile sunt pur şi simplu superbe, iar textul le „înrămează” perfect. Părintele Baudry, cunoscut exeget al operei lui De Chardin, şi-a împărţit materialul pe opt secţiuni: simboluri ale lui Cristos (denumirile Mântuitorului: Cristos-Soare; Cristos-Doctor; Cristos-Rege al lumii; Cristos-Orfeu etc.); simbolismul literelor, numerelor şi figurilor geometrice (cifra 8, cifra 10, octogonul, labirintul etc.); simboluri împrumutate din natură (peştele; delfinul; cerbul; păunul, phenixul etc.); simboluri împrumutate din mediul cultural (ancora; corabia; simboluri alimentare precum apa, untdelemnul, sarea etc.); episoare din Vechiul Testament şi interpretarea lor typologică (ciclul Genezei; ciclul lui Avraam; ciclul lui Moise; semnul lui Iona etc.); evenimente din viaţa lui Isus (Naşterea; Botezul; Schimbarea la Faţă etc.); simboluri ale Bisericii şi simbolismul riturilor liturgice; în fine, simboluri eschatologice (paradisul; Ierusalimul pământesc şi ceresc). Textele sunt simple note sau mici eseuri bine închegate, erudiţia fiind epurată la maximum şi devenind informaţie pentru un public larg. Autorul apelează la Scriptură şi la Părinţii Bisericii pentru explicarea sensului imaginilor propuse, dar nici epigrafia nu e lăsată deoparte. Mă mulţumesc să dau un singur exemplu: aşa numita „etimasie” (hetoimasia), sau tronul gol al lui Isus. Imaginea apare abia cu secolul al V-lea în iconografia creştină. Prezenţa lui Isus, aflat dincolo de lumea concretă, vizibilă, este înfăţişată printr-un tron pe care se află o cruce, un sul conţinând evangheliile sau o coroană, toate acestea simbolizându-l pe Mântuitor (insigna Christi). Interesantă este nu doar „teologia” implicită (Isus nu poate fi decât simbolizat printr-o icoană; Isus este prezent inclusiv prin absenţă), ci şi geneza ei, care se leagă de practica sinoadelor. Istoricii Sinodului de la Efes şi ai celui de-al doilea Sinod de la Niceea relatează că, în ambele cazuri, în mijlocul adunării episcopilor a fost instalat un tron pe care se afla un manuscris al evangheliilor, indicând astfel prezenţa lui Isus. Abia mai târziu semnificaţia imaginii s-a modificat în sens eshatologic: tronul simbolizează pregătirea (sensul cuvântului grecesc hetoimasia) celei de-a doua Veniri a Mântuitorului. Ca ilustraţie a textului Baudry a ales celebrul mozaic din Santa Maria Maggiore (Roma): într-un cerc se află tronul cu sulul evangheliilor; deasupra, o cruce gemată; de-o parte şi de alta a tronului, apostolii Petru şi Pavel, iar deasupra, cele patru simboluri ale evangheliştilor.

Gérard-Henry Baudry, Simboli cristiani delle origini. I-VII secolo, Milano, Jaca Book, 2009. Ediţia franceză Les symboles du christianisme ancien I-VII siècle, Paris, Cerf, 2009.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *