Teologia ortodoxă neo-greacă

Yannis Spiteris, originar din Corfù, Grecia, călugăr capucin, teolog specializat în studii orientale la Universitatea din Friburg, Elveţia, arhiepiscop de Corfu-Zante-Cefalonia din 2006, este unul dintre cei mai renumiţi specialişti în teologia neo-greacă. Studiind şi predând în acest domeniu, a avut ocazia să cunoască materia în profunzime şi să poată oferi şi altora, cu excelentă claritate şi pe înţelesul tuturor, trezaurul teologiei neo-greceşti într-un manual universitar intitulat Teologia ortodoxă neo-greacă. Obiectivul acestui tratat e de a oferi o descriere pertinentă şi obiectivă a celeilalte voci majore a ortodoxiei, complementară ortodoxiei ruse, cunoscută în Occident datorită teologilor din diaspora: Bulgakov, Florovski, Loski, Meyendorff etc. Consider mai mult decât necesar ca un asemenea tratat-manual să fie publicat şi în limba română, deoarece poate inspira atât catolicilor cât şi ortodocşilor o adevărată cale ecumenică prin cunoaştere cinstită şi reciprocă. Bisericile ortodoxe trag semnalul de alarmă asupra necesităţii unei mai mari unităţi în reflecţie şi acţiune, pentru a transmite astfel celorlalte Biserici şi comunităţi din mişcarea ecumenică o mărturie cât mai autentică despre ortodoxie.

În perioada post-bizantină întâlnim două curente în domeniul religios-teologic; ele constituie cei doi plămâni ai creştinismului neo-grec. Primul e reprezentat de ortodoxia care, rămânând fidelă tradiţiei, se deschide Occidentului pe care-l consideră mai ştiinţific adoptând modul său de gândire, de a filozofa şi chiar de a face teologie bazându-se pe o metodologie istorică. Celălalt curent e reprezentat de teologii care refuză categoric orice influenţă occidentală rămânând ataşaţi credinţei ortodoxe în expresia sa bizantină, mai ales în dimensiunea monahală, ascetică, „apofatică”. Pentru unii cercetători ortodocşi, împinşi de un oarecare sentiment de exagerare, procesul progresiv de „latinizare” a teologiei greceşti pare a fi „catastrofic”. Întâlnim în lucrările lor expresii de tipul „adulter făcut tradiţiei ortodoxe” şi „pierdere a conştiinţei ortodoxe” referindu-se la cei care tind să se inspire din reflecţia teologică occidentală. Pentru a înţelege mai bine ceea ce astăzi teologii greci înţeleg prin „trădarea” tradiţiei ortodoxe datorată „latinizării” teolgiei, cităm câteva fraze semnificative din lucrarea unuia dintre cei mai mari critici ai teologiei de latinizare, G. Metallinos, Tradiţie şi alienare: „Occidentalizarea teologiei greceşti se dezvoltă cu rapiditate din secolul XVII şi se exprimă prin pierderea conştiinţei universalităţii ortodoxiei, prin pierderea progresivă a mentalităţii confesionale. Astfel, chiar şi acolo unde nu se pierde diferenţa existentă între teologia orientală şi occidentală, ortodoxia nu încetează să fie considerată ca fiind o a treia soluţie între catolicism şi protestantism…

Tentativa de a amesteca dovezile ştiinţifice şi logice cu profesiunile experienţei Sfiiţilor Părinţi constituie, fără îndoială, o alteraţie a metodei teologice patristice conform căreia spaţiul unde se formează conştiinţa de Dumnezeu nu este mintea, înţeleasă ca funcţie logică, ci inima purificată prin rugăciunea continuă şi meditaţia Sfintelor Scripturi. Pentru Biserică ortodoxă nu are credit metoda silogistică, ci numai cea istorico-demonstrativă cu referire la experienţele pneumatice ale sfinţilor din toate secolele (Profeţi-Apostoli-Părinţi)”.

Marele merit al acestui Manual este de a oferi celor interesaţi o privire completă asupra vitalităţii teologiei neo-greceşti de astăzi, din marile şcoli teologice din Grecia, Tesalonic şi Atena. Este imposibil ca în 470 pagini să se prezinte toate aspectele, uneori complexe şi dificil de discernat, ale ansamblului unei teologii. De aceea autorul a privilegiat expunerea unor figuri mai importante din teologia dogmatică. Cartea lui Spiteris e o suită, perfect închegată, de mici monografii. Cititorii îşi pot da seama că mulţi dintre teologii prezentaţi de autor nu acceptă reînnoirea şi nu sunt mereu dispuşi să se deschidă dialogului cu cultura contemporană, cu alte confesiuni creştine şi chiar cu alţi colegi care teologhisesc diferit de ei. Totuşi, bogăţia istorică moştenită purtată pe umerii lor este atât de mare încât nu-şi pot permite să rămână închişi dialogului şi deschiderii faţă de alţii, bazându-se doar pe amintirile romantice ale trecutului. De aceea autorul exprimă convingerea sa că într-un viitor apropiat unii teologi vor face un pas înainte. Teologia este viaţă. Conştientizarea şi criticarea crizei pe care o traversează teologia greacă astăzi făcută de unii teologi din generaţia tânără, reprezintă o speranţă pentru relansarea teologiei creative în Grecia.

Yannis Spiteris, La teologia ortodossa neo-greca, Edizioni Dehoniane, Bologna, 1992.