Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Teologia tranziţiei

Teologia tranziţiei

Egocentrici prin capacitatea noastră de a cunoaşte lumea, interpretăm totul în funcţie de ceea ce observăm, de ceea ce ne atinge personal sau de ceea ce percepem prin intermediul simţurilor. În cazul proceselor care se desfăşoară la o scară spaţială sau temporală mai mare, cu atât mai mult atunci când vorbim despre fenomene culturale sau sociale, cu greu reuşim să ieşim din universul nostru cognitiv, în centrul căruia ne-am aşezat în virtutea individualităţii noastre, şi să înţelegem procesele care privesc întreaga omenire, din care facem parte şi noi. Tranziţia este un astfel de proces.

Termenul „omenire” nu este o simplă noţiune abstractă, ci desemnează un organism viu, „este” viu, afirmaţie în care verbul „a fi” trebuie înţeles în dimensiunea sa existenţială.

Alcătuită din suma tuturor indivizilor, omenirea este o realitate materială şi spirituală în acelaşi timp, aflată într-un proces de evoluţie care se reflectă în primul rând prin fenomenul culturii şi prin progresul tehnicii. Revelaţia ne prezintă aceeaşi realitate, însă într-un sens precis al istoriei: omul este aşezat într-un illud tempus al dreptăţii originare, în armonie şi echilibru cu întreaga creaţie, apoi, datorită păcatului îndepărtării de Dumnezeu, omenirea îşi începe periplul istoric al existenţei sale, îndeplinindu-şi misiunea de „a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul” (cf. Facerea 1,28).

Prin progresul tehnologic şi materializarea spiritului în operele culturii, omenirea a trecut prin etape diferite, definite în mod convenţional ca „epoci istorice” şi culturale: Antichitatea, Evul Mediu, Epoca Modernă. Însă trecerea de la o epocă la alta nu este o schimbare lină a actorilor şi a fundalului de pe scena istoriei, ci este un proces de „tranziţie”, o „ruptură de nivel” care marchează trecerea de la un mod de manifestare specific unui anumit interval de timp, spre o altă manieră de „a fi” în lume.

Tranziţiile fac parte integrantă din existenţa omenirii. Cea mai lungă tranziţie cunoscută s-a petrecut în preistorie prin trecerea de la cultura specifică vânătorilor-culegători la viaţa sedentară specifică populaţiilor de agricultori. „Neolitizarea” a însemnat instaurarea formelor de organizare socială specifice vieţii sedentare, s-au „împământenit” obiceiurile vieţii domestice de zi cu zi, astfel încât gesturile pe care şi astăzi oamenii le fac în gospodărie în lumea satului tradiţional, fie că este satul autohton fie că este lumea rurală sau a societăţilor tradiţionale de oriunde din lume, să fie aceleaşi gesturi făcute de înaintaşi încă din negurile timpurilor.

O altă tranziţie s-a petrecut prin trecerea de la civilizaţia pre-alfabetică la cea alfabetică, altfel spus de la preistorie la Antichitate, apoi trecerea spre Evul Mediu. Apoi, putem vorbi despre tranziţii în cadrul anumitor spaţii geo-culturale specifice, precum trecerea de la cultura specifică lumii pre-islamice la cultura şi civilizaţia islamică în secolele VII-VIII d.Hr.; dar putem vorbi despre Renaştere şi Reformă ca trecere de la Evul Mediu spre Epoca Modernă, pentru a ajunge cu exemplificarea la sfârşitul modernităţii… adică în timpurile noastre. Toate aceste tranziţii, chiar dacă au un specific propriu, se desfăşoară după un tablou fenomenologic universal.

Mai întâi se observă procesul „disoluţiei” structurilor de putere, autoritatea în forma concretă a timpului este contestată, se schimbă „actorii” care marchează viaţa economică şi se sedimentează noi realităţi sociale. Astfel, de-a lungul vremii, vânătorii şi culegătorii sunt înlocuiţi de agricultori şi păstori, sistemul economic bazat pe sclavi este înlocuit de sistemul feudal, organizarea feudală este înlocuită de societatea industrializată, în timp ce astăzi observăm virtualizarea „puterii economice” prin mecanisme financiare şi mondializarea tehnologiei, mai ales a transferului informaţiilor. Atunci când reprezentanţii „noului val” sunt mai numeroşi sau cel puţin au aceeaşi pondere în societate, se declanşează schimbarea. Uneori sunt procese lente şi îndelungate, aproape de neobservat, alteori întâlnim personaje cheie care declanşează schimbarea (de exemplu, în ambientul arab pre-islamic, Profetul Mohamed), alteori e nevoie de o „revoluţie” care să impună prin brutalitate şi violenţă dărâmarea „construcţiilor sociale” perimate.

Odată început procesul schimbării şi declanşat procesul tranziţiei, acesta se reflectă în mod dramatic în cultură, prin răsturnarea valorilor tradiţionale şi universal valabile. Este perioada cea mai dificilă, „întunecată” şi neprielnică pentru cultură.

Începând cu Antichitatea, spre exemplu, filozofia a trecut prin mai multe perioade: perioada primilor gânditori care deschid drumul (presocraticii), o turnură spre umanism (Socrate), perioada apariţiei marilor sisteme (Platon şi Aristotel), urmată de o perioadă marcată de şcolile filozofice care sistematizează şi transmit cunoştinţele înaintaşilor aducând inovaţii (Philon din Alexandria, Plotin sau filozofia creştină), pentru a se ajunge la o perioadă de relativizare a valorilor, de confuzie, în care noul şi vechiul coexistă pe fundalul unor schimbări istorice dramatice (căderea Imperiului Roman Apusean, căderea sistemelor economice ale timpului, migraţiile cu schimbarea structurii etnice şi cultural-religioase a Europei), perioada tranziţiei spre Evul Mediu. Între Boetius şi Anselm de Canterbury se întinde tranziţia culturală, valorile se reaşează şi se impun începând cu secolul IX, pentru a-şi atinge perioada de glorie între secolele XII-XIII prin marile sisteme medievale, şi… odată cu apariţia nominalismului şi tomismului istoria se repetă. Ciclicitate şi noutate.

Cu toate acestea istoria „împinge” omenirea spre o evoluţie firească. De exemplu, între secolele V-IX valorile perene ale culturii au fost transmise de către Părinţii Bisericii, dar şi de către călugării benedictini care şi-au petrecut viaţa între orele de muncă, rugăciune şi scriptorium, copiind texte şi uneori făcând comentarii pe marginea lor. În acelaşi timp, în ambientul filozofiei mozarabe, gândirea Antichităţii era perpetuată şi cunoştea noi forme de expresie în cadrul monoteismului talmudic sau islamic. Evident, fenomenologia tranziţiei este mult mai complexă şi nuanţată în funcţie de perioada şi ambientul geo-cultural concret în care se desfăşoară, dar în esenţă vorbim despre etape succesive: relativizare, disoluţie, răsturnarea valorilor în societate, apoi coagulare, segregare şi reaşezarea aceloraşi valori pe un alt fundal istoric şi cultural.

Şi creştinismul a trecut prin tranziţii… După cum observa Mircea Eliade, monoteismul a abolit sistemul de gândire specific culturilor arhaice, timpul ciclic şi relativa ancorare în modelele exemplare mitologice fiind înlocuit cu timpul liniar al curgerii dinspre momentul Alfa al creaţiei spre evenimentul Omega al plinirii eshatonului. Omul, înainte de plinirea timpurilor „aruncat” în istorie şi prizonierul unei condiţii existenţiale în contradicţie cu aspiraţiile sale spre infinit şi nemurire, găseşte în Isus Hristos reconcilierea dintre Dumnezeu şi Om, dintre Cer şi Pământ, dintre viaţă şi moarte. Istoria este Împărăţia lui Dumnezeu care se construieşte, acum şi aici, cu toate neajunsurile unui şantier în care ne ciocnim încă de neajunsuri, de moloz şi spaţii nefinisate. Proiectul este perfect, însă nu am ajuns încă la sfârşitul lucrărilor, lucrătorii, în cazul de faţă omenirea întreagă, încă mai au de aşezat cărămizi, de instalat, de finisat. Şi procesul nu este lin şi lipsit de frământări…

Mircea Eliade atrăgea atenţia asupra importanţei creştinismului popular în perioada tranziţiei dinspre Antichitate spre sistemul economico-cultural medieval. Popoare diferite, cu religii şi valori specifice, au găsit în creştinism un răspuns la întrebările existenţiale care frământă omul tuturor timpurilor. Universul este sacru, faptul că Isus a păşit pe acest pământ şi că, prin El, Dumnezeu a intrat în istorie, a permis omului să trăiască în mod pozitiv propria-i istorie, să-şi asume o existenţă liturgică prin care să se integreze în armonia creaţiei prin tot ceea ce face şi îi oferă lui Dumnezeu. Viaţa şi moartea devin modalităţi de a participa la înfăptuirea istoriei, sensul existenţei fiind dat de Stăpânul Istoriei, Alfa şi Omega, Creatorul şi Judecătorul lumii acestea.

Mai presus de preocupările Bisericii instituţionale şi de operele teologice ale timpului, Biserica vie, o parte a omenirii care a primit deja mesajul Evangheliei, a trăit misterul prezenţei lui Dumnezeu în istorie, fiecare a căutat să realizeze în viaţa lui o imitatio Christi care să-l integreze în mersul firesc al Istoriei.

Valorile creştine asumate de populaţiile europene în pragul Evului Mediu au unificat toate neamurile într-o singură cultură creştină, fundamentul pe care se clădeşte spiritul Europei de astăzi, chiar şi sub aspectul secularizării şi mişcărilor anti-clericale: desacralizarea sensului vieţii se încadrează în dialectica spiritului uman. Instituţiile bisericeşti s-au adaptat timpurilor, legislaţia canonică a evoluat, lumea în care trăieşte creştinul de astăzi s-a schimbat, însă lumea valorilor este mereu aceeaşi.

Omenirea trăieşte într-o lume tehnologizată care a fost golită de un sens sacru al progresului istoric, relativizarea valorilor nu mai permite găsirea „unui far călăuzitor” care să ne îndrepte spre liman, în timp ce teologiei creştine i se contestă validitatea: Revelaţia şi autoritatea Autorului Revelaţiei, adică a lui Dumnezeu. De-a lungul timpului teologia creştină a fost contestată de sistemele etico-religioase păgâne specifice popoarelor care s-au aşezat în Europa la începutul Evului Mediu, apoi de către reformatorii din zorii Epocii Moderne; la ora actuală se merge mult mai departe, nu numai teologia, ci şi religia sunt împinse spre sfera privată a societăţii, negându-li-se dreptul de a avea o poziţie militantă. Pentru ca disoluţia să fie totală apar şi poziţiile radicale, integrist-izolaţioniste sau, la polul opus, sincretico-universaliste, ambele la fel de dăunătoare pentru că împing fie spre enclavizare, fie spre heterodoxie.

În acest context, creştinismul este chemat să-şi exercite misiunea de salvgardare a valorilor culturale specifice lumii europene şi, la sfârşitul tranziţiei dinspre modernism spre Epoca viitoare, să se ajungă la acea unitate în diversitate care caracterizează omenirea.

Procesul tranziţiei prin care trece creştinismul actual se încadrează în fenomenologia tipică schimbărilor culturale: dezintegrarea unităţii eclesiale (un proces care se accentuează mai ales în ambientul protestant începând cu secolul al XIX-lea), relativizarea valorii mântuitoare a misterului pascal pe fondul scepticismului faţă de realităţile lumii spirituale (odată cu apariţia pozitivismului, materialismului şi psihanalizei), retragerea credinţei din viaţa publică în sfera privată a omului ca individ (prin încercarea de a relativiza importanţa credinţei în general şi a creştinismului în special ca principal factor generator al culturii europene), bulversarea valorilor în societatea actuală, migraţia grupurilor etnice non-europene şi aşezarea în regiuni relativ compacte (modificând astfel structura etnică şi religioasă a unor teritorii), secularizare, desacralizare, pierderea sensului sacru al sărbătorilor religioase şi restrângerea acestora la simple rituri sociale (mai ales Paştele devine o sărbătoare a primăverii şi un obicei care se restrânge la sfera obiceiurilor locale fără înţelegerea reală a misterului patimii, morţii şi învierii Domnului, în timp ce Crăciunul este trăit mai mult sub spectrul unui „Santa Claus” de sorginte Coca Cola decât în spiritul Naşterii Domnului, etc.).
La ora actuală, Biserica este contestată sub aspectul ei instituţional, în timp ce autoritatea Revelaţiei divine este pusă în discuţie de oricine crede că este vrednic de a interpreta Biblia, uneori fără nici un respect faţă de regulile de bază ale hermeneuticii sau de tradiţia patristică, aceasta din urmă, din punct de vedere istoric, mult mai „aproape” de evenimentul Isus Hristos şi în consecinţă încă în ecoul Învierii…

Dar, pornind de la fenomenologia tranziţiilor culturale, care ar fi scenariul schimbărilor viitoare? Mai întâi de toate se preconizează continuarea proceselor de disoluţie ale structurilor de putere specifice ordinii „lumii vechi”, pe care acum o numim încă „Epoca Modernă” sau, recunoscând starea de tranziţie, „Epoca Postmodernă”: relativism, răsturnarea valorilor în societate, sau după analizele lui Mircea Eliade se va ajunge la o „camuflare” din ce în ce mai perfectă a sacrului în profan, până când omul nu va mai percepe sensul creaţiei şi „mâna lui Dumnezeu” care intervine în istorie. Dar, aşa cum observa savantul român, o societate complet desacralizată şi fără religie ar sfârşi printr-un suicid colectiv sau ar muri din cauza unei neurastenii, extinsă la scară socială, în câteva decenii… Sfinţenia, valorile perene, Cuvântul lui Dumnezeu, au fost, sunt şi vor fi mereu aceleaşi: în perioadele de decadenţă nu Dumnezeu se retrage din lume, ci lumea devine opacă, ascunde în meandrele ei iluzorii tot ceea ce în mod normal îl descoperă pe Dumnezeu, în timp ce omul, călcând pe cărări greşite, se lamentează deplângându-şi condiţia existenţială fără să apuce mâna mereu întinsă pentru salvarea fiecărui om în parte – voinţa universală, mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de omenire. Mircea Eliade spunea că „dacă Dumnezeu nu e, totul este cenuşă…”

Dumnezeu este veşnic, chipul lumii este în continuă schimbare. Criza nu este decât o etapă a schimbării. Trecând prin „moarte”, omenirea devine capabilă de renaştere, echivalentul Învierii la scara istoriei noastre, aşa cum după destrămare şi distrugere urmează consolidare şi edificarea unei noi etape din existenţa omenirii. Redobândindu-şi vitalitatea (lăsându-se în mâinile Providenţei divine care conduce istoria spre desăvârşirea ei), omenirea – ca un organism viu care se supune legilor creşterii şi descreşterii – se va vindeca şi, reînnoită, va trece într-o nouă eră. Însă nimic nou sub soare! Ridicându-se vălul orbirii, omenirea va redescoperi sacrul, se va reaşeza în societate după ordinea firească a unei scări axiologice care reflectă ceea ce „este”, dar mai presus de toate, omenirea îl va redescoperi pe Hristos şi solidaritatea de „a fi” în Hristos. Aşa cum creştinismul a unificat cultura europeană după destrămarea lumii antice, la fel Hristos va triumfa la sfârşitul (post-)modernismului, însă la o scară mult mai mare, deoarece Biserica Universală este prezentă pe toate continentele şi va fi martora unor schimbări care privesc întregul mapamond.

Nu putem anticipa numărul ciclurilor „tranziţiilor” culturale prin care va trece omenirea. Nu putem cădea nici în mreaja interpretărilor hiliaste sau milenariste care văd în decadenţa sfârşitului unei epoci istorice semnele plinirii timpurilor, dar nici nu putem uita faptul că există o tensiune eshatologică care dirijează istoria spre o finalitate, adică spre plinătatea ei.

Tranziţii au fost şi, probabil, vor mai fi. Creştinismul şi Biserica creştină au ieşit biruitoare din multe încercări şi s-au manifestat de-a lungul Antichităţii tardive, Evului Mediu şi Epocii Moderne, subzistând „tranziţiilor” culturale şi ideologiilor care propovăduiau direct sau voalat o teologie a morţii lui Dumnezeu, reuşind să actualizeze mesajul mântuirii în limbajul categorial specific timpurilor istorice respective. În mod asemănător, Dumnezeu va triumfa şi în noua epocă istorică care se conturează la sfârşitul acestei tranziţii, creştinismul fiind chemat să dea un sens progresului tehnologic şi mondializării, în timp ce Biserica este chemată să rămână acel semn vizibil şi eficient al comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Însă modul concret în care se vor realiza toate acestea rămâne un mister, aşa cum tot un mister este şi momentul când omenirea va trece printr-o ultimă tranziţie petrecută în spaţiu şi timp, într-un continuu istoric, îndreptându-se spre destinul ei eshatologic… Dar aceasta este o altă discuţie!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *