Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 1 comment

Tertulian: „sângele martirilor este cheia ce deschide paradisul”

Tertulian: „sângele martirilor este cheia ce deschide paradisul”

Tertulian a fost descris în multe feluri care scot în evidenţă predilecţia lui pentru polemică şi agresivitatea stilului său, îndreptată întotdeauna spre un aspect practic al lumii reale. Hans von Campenhausen afirmă: „Tertulian este impetuos, cu sînge fierbinte, uneori brutal cu intenţie; el însuşi se plînge că n-a putut niciodată să înveţe nobila virtute a răbdării”, istoricul recunoscînd că „Tertulian n-are nimic primitiv în el; nu pierde niciodată controlul asupra temperamentului său, ba mai mult: cu cît discursul lui se umple de mînie, cu cît mai pasionat şi mai personal se angajează în direcţia care i se pare corectă, cu atît mai cizelate îi devin ideile şi stilul, tactica lui acţionează cu atît mai rafinat, iar spiritul ţîşneşte cu atît mai subtil şi răneşte cu atît mai crud”. Nu ne miră prin urmare faptul că teologul latin a avut parte şi de caracterizări deloc blînde, pînă acolo încît un autor german de la mijlocul secolului XX afirma că Tertulian nu era chiar un psihopat, dar în mod sigura era paranoic!

În ceea ce priveşte strict problema martiriului, cel mai interesant aspect de urmărit este influenţa montanismului asupra gîndirii lui Tertulian. Este clar că montanismul, prin rigoarea şi intransingenţa sa, s-a pliat perfect pe personalitatea teologului nord-african. Observaţia e valabilă şi în sens invers, deoarece Tertulian a fost cel care a dat în cele din urmă forţă şi identitate proprie montanismului, a cărui originalitate s-a detaşat mai mult în accentele deplasate puse pe anumite aspecte prioritar pneumatologice. Sînt cu totul de acord cu afirmaţia lui Campenhausen că, prin trecerea la montanism, „Tertulian nu a devenit în fond altul decît cel dintotdeauna”. La fel, s-a făcut menţiunea că, în multe aspecte, trecerea la „noua profeţie”, cum a fost numită, nu trebuie să fi fost decît un mic pas pentru el, servindu-i în principal pentru a revigora spiritul creştinismului primar. Menţiunea rămîne validă în lumina celor două texte pe care le-am selectat, Către martiri (Ad martyres), considerată prima scriere a lui Tertulian, deci anterioară fazei montaniste şi Despre fuga în persecuţie (De fuga in persecutione), redactată după alipirea de montanism, episod asupra căruia exegeţii cad în general de acord că a avut loc cel mai tîrziu în anul 207 d.Cr. Cîteva accente diferă, dar găsim acelaşi spirit în ambele lucrări, astfel că există temei să afirmăm că, în ceea ce priveşte problema martiriului, noua profeţie l-a influenţat pe Tertulian în sensul unei confirmări suplimentare şi, în acelaşi timp decisive, a dispoziţiei sale mentale şi sufleteşti. Se poate spune că Tertulian a avut o fascinaţie continuă pentru spectacolul martiriului şi, la fel ca în cazul lui Socrate pentru care viaţa filozofului trebuia să fie o constantă pregătire pentru moarte, la Tertulian viaţa este într-un anumit fel o pregătire perpetuă pentru martiriu (de aceea, după cum afirma cineva, este surprinzător că Tertulian a murit bătrîn în patul lui).

Sînt multe aspecte intens disputate în tratarea montanismului. William Tabernee a structurat asceticismul montanist în patru puncte majore: profeţie inspirată de Duhul Sfînt, aşteptare escatologică, disciplină riguroasă şi martiriu. Autorul afirmă că „aşteptarea escatologică privea persecuţia ca un semn al vremurilor din urmă şi martiriul ca o împlinire a vieţii creştine disciplinate”. Prin urmare, teologia montanistă a martiriului era o derivată logică a primelor trei aspecte menţionate. Cert este că montanismul s-a caracterizat printr-o dispoziţie aprinsă pentru martiriu, deşi putem fi de acord împreună cu Christine Trevett că „mare parte din vocabularul vieţii riguroase şi a morţii sacrificiale era deja la îndemînă în cercurile creştine şi nu erau specific montaniste”.

Către martiri, scrisă cel mai probabil la începutul anului 197 d.Cr., este o exortaţie îndreptată spre încurajarea creştinilor întemniţaţi şi deznădăjduiţi din Cartagina, în urma asprei persecuţii declanşate de proconsulul Africii, Vigelius Saturninus. După cum era de aşteptat, tonul este triumfalist, limbajul este plin de conotaţii militare sau sportive, iar Tertulian recurge la toate mijloacele posibile de persuasiune pentru a ridica moralul suferinzilor, împodobindu-şi discursul cu exemple de precursori din antichitate ai martirilor creştini, printre care Empedocle, Mucius Scaevola, Regulus, Cleopatra, ba chiar şi, atenţie, Didona, personajul feminin al lui Vergilius! În legătură cu aceste exemple, Tertulian argumentează a fortiori: dacă toţi aceştia au putut îndura groaznice suferinţe din ambiţie lumească şi pentru o glorie efemeră, „pot să afirm că sînt neînsemnate aceste pătimiri a căror urmare este slava cerească şi răsplata divină. Dacă atît preţuieşte sticla, cu cît mai mult adevăratul mărgăritar? Cine nu va cheltui cu cea mai mare bucurie pentru adevăr, pe cît alţii pentru minciună?”

Pentru Tertulian, închisoarea este domus diaboli, „casa diavolului”, ceea ce face cu atît mai semnificativă întemniţarea creştinilor, aflaţi acolo „pentru a-l călca în picioare în propria lui casă”. Aşadar, prin suferinţă, creştinii pecetluiesc o victorie deplină, o zdrobire absolută a celui rău.

Consider trei lucruri demne de menţionat în lucrarea lui Tertulian. În primul rînd, este de reţinut imaginea martiriului creştinilor ca agon, „lupta de la jocurile publice”, în care Dumnezeu este agonothet, „supraveghetorul”, „conducătorul” jocurilor, care oferă răsplata, iar Duhul Sfînt xystarh, şeful unui gymnasium din lumea romană, unde se pregăteau sportivii. Tertulian utilizează în mod direct aceşti termeni greceşti: „Sînteţi aproape de a duce lupta (agonem) cea bună în care agonothetes este Dumnezeul cel viu, xystarches, Duhul Sfînt, coroana este veşnicia, răsplata este natura îngerească şi cetăţenia în ceruri, gloria în vecii vecilor. Astfel, Stăpînul (epistates) vostru Isus Cristos, care v-a uns prin Duhul şi v-a dus în această arenă, a voit ca înaintea zilei luptei să vă treacă de la libertate la o aspră încercare, pentru a vă strînge puterile”.

Al doilea aspect deosebit de interesant prin implicaţia şi importanţa pe care a dobîndit-o în secolele posterioare este zugrăvirea lumii ca închisoare. Tertulian întoarce astfel argumentul, spunîndu-le celor din închisoare că, în realitate, acolo sînt în libertate: „Căci dacă ne gîndim, lumea este o închisoare mai mare şi înţelegem că mai degrabă aţi ieşit din închisoare, decît aţi intrat în ea”. Prin despărţirea de lume, creştinii au scăpat de toate tentaţiile desfrîului şi spectacolului care orbesc şi trag în jos sufletul. Curăţia sufletului este cîştigul cel mai mare al creştinului întemniţat: „în temniţă sufletul cîştigă mai mult decît pierde trupul”. La acest punct, Tertulian face o afirmaţie care, după părerea mea, se numără printre primele atestări ale monahismului ca succesor direct al martiriului: „Închisoarea slujeşte creştinului precum pustiul pe profet. Însuşi Domnul se retrăgea deseori pentru a se ruga mai liber, pentru a se îndepărta de lume. În sfîrşit, slava Sa a arătat-o ucenicilor în singurătate. Să înlăturăm numele de „închisoare” şi să o numim „izolare”.

În fine, scurta lucrare a lui Tertulian atestă o practică ce va cîştiga teren în perioada care-i va urma, în sînul Bisericii: iertarea acordată de către martiri penitenţilor care apostaziaseră. În virtutea suferinţei lor îndurate biruitor sau a morţii iminente care îi aştepta, martirii au început să deţină o poziţie cheie de autoritate, avînd dreptul de a acorda iertarea şi pacea acestor penitenţi şi de a le permite, astfel, reintrarea în Biserică. Vorbind despre pacea care trebuie să-i umple pe martirii întemniţaţi, Tertulian afirmă: „Pe care pace, neavînd-o unii în Biserică, obişnuiesc să o caute la martirii din închisoare. Şi, de aceea, trebuie să o aveţi în voi, să o cultivaţi şi să o apăraţi, pentru ca să fiţi în stare să o dăruiţi şi altora”. Trebuie menţionat că, ulterior, Tertulian a revenit asupra acestei chestiuni, negînd că martirii aveau puterea de a ierta păcatele altora, fapt care trebuie pus în strînsă legătură cu refuzul său de a ierta anumite păcate post-baptismale.

Trecînd la De fuga, dăm peste un Tertulian şi mai hotărît în atitudinea sa faţă de martiriu şi, probabil, în acest text se găseşte izvorul presupunerilor privitoare la zelul montaniştilor pentru martiriu. Pentru Tertulian, lucrurile sînt clare: nu există nici cel mai mărunt temei pentru justificarea evitării martiriului, fie prin fugă, fie prin cumpărarea libertăţii. Ba mai mult, celor care se gîndesc să fugă temîndu-se că, în cazul în care rămîn, vor ceda presiunii, Tertulian le răspunde răspicat: „Sînteţi siguri că veţi tăgădui, dacă nu fugiţi, sau nu sînteţi siguri? Căci dacă sînteţi siguri, aţi tăgăduit deja […] şi acum este în zadar să vă gîndiţi la fugă, pentru a evita tăgăduirea, cînd în intenţie deja aţi tăgăduit”. Spre sfîrşitul textului, Tertulian repetă clar: „Refuzul martiriului este tăgăduire”.

Există o nuanţă subtilă diferită faţă de Ad martyres în modul în care Tertulian descrie scopul persecuţiilor. Dacă în prima lucrare, persecuţia era privită în mod prioritar din punctul de vedere al credinciosului, ca întărire şi curăţire a sufletului, în De fuga, perspectiva se inversează: persecuţia e privită din punctul de vedere al lui Dumnezeu, fiind un instrument de testare finală a credinţei. „Persecuţia, prin care cineva este fie primit, fie respins, este doar judecata Domnului”. Tertulian dedică primele părţi ale lucrării sale demonstrării faptului că persecuţia îşi are originea la Dumnezeu, nu la cel rău. Deşi persecuţia este nedreaptă, iar această injusteţe îi aparţine diavolului, nu se poate deduce de aici sursa diabolică a persecuţiei, deoarece nedreptatea diavolului este instrumentul judecăţii lui Dumnezeu. În consecinţă, fie că sînt direct poruncite, fie doar permise, persecuţiile trebuie gîndite din perspectiva lui Dumnezeu ca autor al lor.

Această fundamentare divină a persecuţiilor este în realitate un argument constrîngător al lui Tertulian, deoarece, nelăsînd nimic în seama diavolului, fuga de persecuţie nu înseamnă o scăpare de viclenia sau nedreptatea acestuia, ci o opunere făţişă lui Dumnezeu! Însă, deşi sună destul de ameninţător, Tertulian încearcă nu să-şi constrîngă cititorii, ci să-i convingă printr-o dublă motivare a perseverenţei în persecuţii: „Dacă persecuţia vine de la Dumnezeu, în nici un caz nu va fi de datoria noastră să fugim de ceea ce are pe Dumnezeu ca autor; din două motive: pentru că ceea ce porneşte de la Dumnezeu nu trebuie să fie evitat, pe de-o parte şi, pe de alta, nu poate fi evitat”. Însă mai mult de-atît, tot ce vine de la Dumnezeu este bun, deci şi persecuţia.

Merită subliniată îndemînarea exegetică şi hermeneutică a lui Tertulian, putînd spune că întîlnim la el o critică de text avant la lettre. Ne referim aici la felul în care Tertulian tratează textul din Matei 10,23 unde se spune: „Cînd vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta”. Tertulian atribuie acestor cuvinte o semnificaţie contextuală şi limitează aplicabilitatea lor la grupul apostolilor. Astfel, el aşează acest verset în viziunea generală a capitolului, în care apostolilor li se porunceşte să ducă mesajul evangheliei în primul rînd la casa lui Israel (10,5), evitînd neamurile sau samaritenii. Prin urmare, subliniază Tertulian, porunca de a fugi a fost dată pentru ca, rămînînd în viaţă, apostolii să poate duce la îndeplinire această poruncă a evanghelizării Israelului. Mai mult, spune el, în acelaşi capitol, Mîntuitorul spune: „nu veţi ajunge la toate cetăţile lui Israel”, fapt care restrînge porunca de a fugi nu doar temporal, ci şi spaţial, la ţinutul Iudeii. În consecinţă, odată cu pogorîrea Duhului Sfînt peste toate făpturile, şi evrei şi neamuri deopotrivă, versetul din Matei şi-a sfîrşit relevanţa pentru creştini.

Am lăsat la sfîrşitul prezentării concepţiei lui Tertulian cele două pasaje cheie, considerate de către unii exegeţi două oracole montaniste despre martiriu şi citate de părintele african. Primul dintre cele două oracole atribuite Paracletului spune: „Sînteţi expuşi infamiei publice? Este spre binele vostru; căci cei care nu sînt expuşi infamiei între oameni sînt expuşi înaintea Domnului. Nu vă fie ruşine; neprihănirea vă aduce în priveliştea lumii; de ce să vă ruşinaţi de cîştigarea gloriei? Vi se oferă oportunitatea cînd sînteţi priviţi de oameni”. Martiriul e motiv de bucurie, de înălţare, de glorificare înaintea tuturor şi, în acelaşi timp, chiar de sfidare a lor.

Al doilea oracol merge mai departe şi reprezintă o invitaţie clară la a căuta moartea prin martiriu. Nicăieri nu este martiriul voluntar mai apropiat ideii de sinucidere ca în aceste cuvinte : „căutaţi să nu muriţi în paturile nupţiale, nici din greşeli sau febre uşoare, ci printr-o moarte de martir, pentru ca să fie glorificat cel care a suferit pentru voi”. Acest ultim oracol apare din nou în lucrarea sa De anima, fiind completat de încă o remarcă deosebit de importantă: „Dacă trebuie să vă daţi viaţa pentru Dumnezeu, după cum Mîngîietorul (Paracletus) sfătuieşte, nu este în febre blînde sau paturi moi, ci în durerile adînci ale maritiriului: trebuie să luaţi crucea şi să o purtaţi după Stăpînul vostru, aşa cum El însuşi v-a învăţat”. Şi atenţie: „Singura cheie pentru a deschide paradisul este sîngele vostru”. Martiriul devine, la Tertulian, singura cale de acces imediat în cer.

Fragment din conferinţa prezentată la colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011.

1 Comment

  1. Iata ca am dat peste asta pagina despre Tertulian: „sângele martirilor este cheia
    ce deschide paradisul”, cautand despre maramu. Acum tre
    sa recunosc ca faci treaba super.

    Multutmesc frumos

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *