Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Tezaurul literaturii creştine în limba coptă

Tezaurul literaturii creştine în limba coptă

 Alin Suciu este doctorand la Facultatea de Teologie şi Ştiinţe Religioase a Universităţii Laval din Québec şi visiting scholar la Facultatea de Teologie din Helsinki. Membru al următoarelor organizaţii ştiinţifice: Groupe de recherche sur le christianisme et l’Antiquité tardive (http://www.ftsr.ulaval.ca/recherche/groupes_details.asp?org_id=4026); International Association for Coptic Studies (http://rmcisadu.let.uniroma1.it/~iacs/); Association Internationale de Papyrologues (http://www.ulb.ac.be/assoc/aip/s-z.htm); colaborator ştiinţific al proiectului Corpus dei Manoscritti Copti Letterari al Universităţii La Sapienza din Roma (http://cmcl.let.uniroma1.it/). Cele mai recente studii: „New Fragments from the Sahidic Version of the Historia Josephi Fabri Lignarii”, Le Muséon 122 (2009) 279-289; „ propos de la datation du manuscrit contenant le Grand Euchologe du Monastère Blanc”, în curs de apariţie în Vigiliae Christianae 64 (2010).

Oglindanet: Dragă domnule Alin Suciu, v-aş ruga să ne descrieţi, pe scurt, zona studiilor copte în cadrul, mai vast, al literaturii creştine vechi.

Alin Suciu: Literatura coptă este abordată astăzi din mai multe perspective, în funcţie de competenţele şi priorităţile celor care o studiază. Trebuie precizat înainte de orice că limba în care ne este transmisă această literatură – copta – reprezintă ultimul nivel de dezvoltare al străvechii limbi faraonice şi este cunoscută ca limba vernaculară a Egiptului creştin (până la înlocuirea ei cu araba). Datorită aceastei descendenţe mulţi egiptologi şi-au însuşit copta pentru clarificarea anumitor dileme lingvistice ale egiptenei vechi, care în coptă îşi găsesc o explicaţie. Să nu uităm că pentru Champollion, primul occidental care a realizat că limba coptă este o formă tardivă a egiptenei, această intuiţie a fost decisivă atunci când a descifrat limba faraonilor. O şi spune de altfel foarte limpede într-una dintre scrisorile către fratele său: „…je me livre entièrement au copte. Je veux savoir l’égyptien comme mon français parce que sur cette langue sera basé mon grand travail sur les papyrus égyptiens.”
Studiul coptei este important şi pentru studierea uriaşei cantităţi de papiri dezgropaţi în Egipt. Chiar dacă aparent aceste texte sunt neinteresante, în realitate ele reprezintă sursa cea mai legitimă pentru cunoaşterea relaţiilor sociale, etnice, economice etc. din perioda greco-romană, bizantină şi arabă a Egiptului. În acest sens, e inutil să insist pe importanţa textelor documentare în studierea vieţii monastice egiptene. Dacă în operele literare e adesea dificil să discernem realitatea de ficţiune, căci autorii recurg la dramatizări şi topoi literari consacraţi, în cazul textelor documentare nu ne mai confruntăm cu o asemenea dilemă. Ele sunt edificatoare pentru a afla ce limbi vorbeau călugării Egiptului, cu ce se hrăneau, ce veşminte îmbrăcau, ce fel de legături stabileau cu satele şi oraşele din apropiere şi multe alte amănunte importante.

Când a început compunerea unei literaturi în limba coptă? De fapt, la început a fost… traducerea, nu?

Da, literatura coptă nu este foarte diferită de celelalte literaturi ale Orientului creştin. Rămăşiţele bibliotecilor mânăstireşti din Egipt ne oferă o imensă cantitate de traduceri din patristica greacă, precum şi imitaţii ale acestora compuse direct în coptă, dar atribuite cel mai adesea marilor autori patristici (Athanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur ş.a.m.d.). Acelaşi lucru este valabil şi pentru literatura siriacă, slavă, georgiană sau armeană.
Coptologul se află oarecum într-o poziţie privilegiată în raport cu confraţii care studiază, bunăoară, literatura creştină de limbă greacă, latină sau siriacă. Numeroase manuscrise copte sunt încă inedite şi nestudiate, situaţie care oferă şansa de a scoate mereu la iveală texte. Din nefericire, cea mai importantă bibliotecă coptă, aceea a Mânăstirii Albe din sudul Egiptului, ne-a parvenit într-o stare deplorabilă, superbii codici de pergament fiind astăzi împrăştiaţi sub formă de fragmente disparate în colecţii de pe patru continente. După ce biblioteca Mânăstirii Albe a căzut în paragină aceste manuscrise au fost dezmembrate şi vândute sub formă de membra disjecta celui care oferea mai mult. Voi reveni asupra eforturilor de a reconstrui aceşti codici şi a importanţei lor pentru studiul literaturii copte în particular şi al literaturii creştine în general.

Ce v-a atras spre acest domeniu? Aţi pornit de la gnosticism şi acum lucraţi pe literatura monahală în limba coptă. Cum a survenit această schimbare de direcţie?

M-a interesat gnosticismul încă din facultate, iar în 2005 am obţinut o bursă de cercetare, în fieful studiilor gnostice, la Universitatea Laval din Québec. În cadrul Facultăţii de Teologie şi Ştiinţe Religioase a Universităţii Laval se desfăşoară un proiect care vizează publicarea de ediţii critice după textele gnostice păstrate în coptă (împreună cu fragmentele greceşti atunci când este cazul). Proiectul este oarecum impropriu denumit „Bibliothèque copte de Nag Hammadi”, căci nu se limitează la publicarea textelor descoperite în 1945 la Nag Hammadi, ci şi a celorlalţi codici gnostici disponibili: codicele Bruce, codicele Askew, Berolinensis Gnosticus şi codicele Tchacos, care a ieşit de curând la iveală. Cea mai recentă realizare a membrilor proiectului canadian este publicarea volumului Écrits gnostiques în prestigioasa colecţie Bibliothèque de la Pléiade, editată de Gallimard, în Franţa.
Paradoxal, odată ajuns la Laval, am abandonat studiile gnostice. În timpul unui seminar despre evangheliile creştine necanonice organizat de echipa „Bibliothèque copte de Nag Hammadi” mi-a căzut în sarcină studierea unui manuscris copt foarte fragmentar, păstrat în arhiva Muzeului Egiptean din Berlin (cotă de inventar P. Berol. 22220). Textul mai fusese editat de două ori, sub titlul provocator, şi oarecum suspect, de „Evanghelia Mântuitorului”. Spun suspect pentru că manuscritul copt este acefal, titlul original s-a pierdut. Cercetările anterioare l-au plasat în familia evangheliilor apocrife din secolul al II-lea din pricina faptului că prezintă un dialog inedit între Cristos şi apostoli. Totuşi, după câteva săptămâni bune de căutări, nu izbutisem să identific nici o paralelă relevantă între aşa-numita „Evanghelie a Mântuitorului” şi literatura creştină timpurie. Mi-am îndreptat astfel atenţia spre literatura coptă şi la scurt timp a devenit evident că acesta este contextul în care a fost elaborat textul conţinut în manuscrisul berlinez. De această dată aveam la îndemână nu doar paralele tematice, ci inclusiv textuale, expresii standard care sunt reluate mecanic de autorii copţi şi care circulă liber de la un text la altul. Am ales astfel să schimb subiectul doctoratului şi să scriu o teză despre textul în cauză, încercând să arăt că nu este vorba despre o nouă evanghelie apocrifă, ci mai degrabă de un gen literar comun în literatura coptă. Avem la îndemână o întreagă familie de texte asemănătoare, formată mai cu seamă din omilii atribuite fictiv unor figuri de vază în biserica egipteană, precum Chiril al Ierusalimului sau Ioan Gură de Aur.

Există un scenariu tip al acestor omilii?

Da, el se desfăşoară în general după următoarea schemă: unul dintre Părinţi, de exemplu Gură de Aur, călătoreşte la Ierusalim (sau Alexandria) şi decide să studieze biblioteca de acolo. Din întâmplare, descoperă un tom necunoscut scris de apostoli, care relatează la persoana I plural discuţiile pe care le-au avut discipolii cu Isus. Ceea ce urmează se pretinde a fi o transcriere a cărţii apostolice proaspăt descoperite. Aceste omilii pun în gura lui Isus diverse învăţături care nu se regăsesc în evangheliile canonice, dar care poartă sigiliul inconfundabil al pietăţii copte. Ele aveau drept scop edificarea credincioşilor şi îl „constrâng” pe Cristos să legitimeze sărbătorile liturgice ale copţilor: celebrarea Arhanghelului Mihail, a îngerului morţii, Abbaton, a tâlharului cel bun, a Crucii, a Duminicii Tomei, a Fecioarei, a lui Iosif tâmplarul ş.a.m.d. În unele dintre ele, Isus blamează inclusiv Conciliul de la Chalcedon din anul 451, numindu-i „eretici” pe cei care îi separă partea divină de cea umană. Recunoaştem aici un Isus cu atitudini anti-chalcedoniene, care era cu siguranţă pe placul copţilor.

Când sunt compuse omiliile?

După secolele V-VI, etapă în care copţii îşi structurează calendarul liturgic. Din păcate, cum numeroase dintre manuscrisele acestor omilii au supravieţuit doar trunchiate, ele au fost luate adesea drept evanghelii sau apocalipse apocrife. Identitatea lor devine clară doar atunci cînd le comparăm cu alte texte asemănătoare bine conservate. Asta este povestea, aşa am ajuns să studiez literatura coptă plecând de la pseudo-„Evanghelia Mântuitorului”.

Care sunt numele semnificative de savanţi care s-au ocupat de limba coptă şi de literatura creştină în limba coptă? Un tânăr interesat de acest domeniu de unde ar trebui să pornească şi ce bibliografie obligatorie ar trebui să parcurgă?

Bibliografia şi numele de referinţă variază bineînţeles în funcţie de ceea ce ne interesează pe fiecare. Lingviştii se vor bucura de studiile făcute de Ariel Shisha-Halevy (Hebrew University din Ierusalim) sau Bentley Layton (Yale University) despre dialectul sahidic; pentru diversele dialecte copte (peste o duzină), au scris serios Rodolphe Kasser (Geneva) şi Wolf-Peter Funk (Laval). De traducerea coptă a Bibliei, considerată a fi foarte preţioasă, s-au ocupat sistematic Peter Nagel (Bonn) şi Karlheinz Schüssler (Salzburg). În domeniul hagiografiei copte, care în parte se suprapune peste cea greacă, nici nu ştiu ce nume să aleg. Cu siguranţă însă că nimeni nu i-a depăşit încă pe călugării bollandişti: Paul Peeters, François Halkin, Hyppolyte Delehaye, Paul Devos şi Părintele Ugo Zanetti (între timp trecut la benedictini). Ar mai fi apoi Theofried Baumeister (Mainz) şi René-Georges Coquin. Papirologi excelenţi sunt, sau au fost, Sebastian Richter (Leipzig), Anne Boud’hors (Paris) şi Sarah Clackson (Londra). În domeniul literaturii copte, la ora actuală „patriarhii” sunt cu siguranţă Tito Orlandi (Roma) şi Enzo Lucchesi (Geneva). Stephen Emmel (Münster) cunoaşte „la ac” opera lui Şenute din Atripe, cel mai important autor care a scris direct în coptă. Cei trei sunt într-o oarecare măsură, prin aplicarea codicologiei şi a paleografiei în acest domeniu, urmaşii coptologilor produşi de şcoala orientalistă de la Louvain, care au influenţat decisiv studiul literaturii copte: Louis-Théophile Lefort, Gérard Garitte, Adolphe Hebbelynck şi Arnold van Lantschoot. Toţi au fost clerici şi s-au evidenţiat mai ales prin mulţimea de texte pe care le-au editat. Nu-l putem evita nici pe Walter Ewing Crum, savantul englez căruia îi datorăm dicţionarul copt cu care lucrăm şi astăzi. Crum era de asemenea un fin cunoscător al mansucriselor copte, lucru dovedit cu prisosinţă în cataloagele pe care ni le-a lăsat. Aş adăuga faptul că cei care doresc să se familiarizeze cu literatura coptă trebuie să parcurgă măcar textele originale care s-au publicat. Cele mai multe se găsesc în revistele Le Muséon (mai ales colecţia începând cu 1921, an în care Louis-Théophile Lefort devine director al prestigioasei reviste de la Louvain), Analecta Bollandiana (revistă a Părinţilor bollandişti, referinţă în domeniul hagiografiei în general), Oriens christianus (publicaţie specializată pe liturghiile orientale, fondată de Anton Baumstark), BIFAO (revista Institutului Francez de Arheologie Orientală din Cairo), Orientalia Christiana Periodica (Roma), Revue de l’Orient chrétien, o revistă fondată de siriaciştii René Graffin şi François Nau, reputată pentru textele orientale creştine pe care le-a oferit. Şi dacă tot am pomenit de Graffin şi Nau, să amintim şi colecţia creată de ei, Patrologia Orientalis, în care pot fi găsite numeroase texte copte. Cealaltă colecţie esenţială pe Orientul creştin, Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium (editată de Facultatea de Teologie din Louvain si Universitatea Catolică din Washington) scoate, pe lângă texte siriene, arabe, etiopiene, armeniene şi georgiene, şi seria Scriptores coptici, în care au fost editate multe texte copte, în special dintre manuscrisele păstrate în biblioteca Pierpont Morgan din New York. Acestea ar fi fundamentele. Bineînţeles că numeroase alte texte copte au fost publicate care pe unde.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *