„Tot pentru ţară, nimic pentru mine“

Copil fiind, Carol I a avut o guvernantă franceză, domnişoara Picard, şi un consilier ecleziastic cu numele de Emele; şi-a făcut apoi studiile la Dresda. Sublocotenent la Münster, locotenent secund în regimentul de artilerie al Gărzii prusace, apoi elev la Şcoala de artilerie şi geniu de la Berlin, Principele Carol ia parte, în 1857, împreună cu tatăl lui, Karl Anton, la manevrele diviziei 41 de la Schweidnitz; revine
apoi la Berlin, în anul 1858, pentru studii politice. În 1861 călătoreşte în Portugalia, Franţa şi Belgia, iar apoi în Algeria şi Spania. Vizitează Parisul în 1863. În anul 1864 ia parte, în rândurile trupelor prusace, la războiul împotriva Danemarcei, participând la atacul cetăţii Fredericia, cea mai puternică fortăreaţă daneză.

O altă curiozitate a istoriei, pe care mulţi o ignoră, este aceea că tatăl lui Carol I a făcut un gest public considerat prea liberal şi avangardist, la acea epocă: după ce şi-a cedat propriul principat suveran Prusiei, în 1849, Principele Karl Anton a fost guvernator militar al Westfaliei, al Renaniei şi chiar prim-ministru al Prusiei, vreme de patru ani (1858–1862), în timpul domniei vărului său, Regele Wilhelm, din dinastia de Hohenzollern (ramura protestantă). În plus, Karl Anton a condus un guvern liberal. Lui i-a succedat, la conducerea guvernului Prusiei, conservatorul Otto von Bismarck.

După refuzul contelui Filip de Flandra şi mai multe consultări ale reprezentantului Locotenenţei domneşti la Paris, Ion Bălăceanu, cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei şi cu o apropiată a acestuia, Hortense Cornu, opţiunile românilor, încurajate de acordul deplin al Împăratului Franţei şi de sprijinul moderat al Prusiei, s-au îndreptat către Sigmaringen. În ziua de 31 martie 1866, I.C. Brătianu îi propunea Principelui Carol, în numele României, să devină şeful statului român. Peste mai puţin de trei săptămâni, Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685.969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri.

Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, desfăşurată incognito, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui Principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional.
Domnitorul Al.I. Cuza însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un Principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:

Ales de naţiune principe al României, am părăsit fără ezitare patria şi familia, pentru a răspunde apelului acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, intenţii curate, o voinţă fermă de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie şi un respect neclintit faţă de legi, pe care mi l-au dat strămoşii mei. Cetăţean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.

Ziua de 10 mai avea să mai aducă, în istoria României, încă două evenimente importante, după cum spuneau, cândva, versurile dedicate Zilei Naţionale a României: „Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/ Domn puternic ţării noastre/ Libertate şi Regat. Călătoria romantică a lui Carol I spre România a fost de multe ori povestită cu amănunte, în literatura timpului. Principele Carol a ales pentru drum veşminte de servitor, pentru a evita orice neplăcere pe care autorităţile din Austria, aflată în război cu Prusia, i le-ar fi putut provoca şi pentru a păstra discreţia. Această aparenţă vestimentară a simbolizat însă şi valoarea care a guvernat întreaga domnie a lui Carol I: regele a fost, timp de patruzeci şi opt de ani, servitorul poporului său.

Anul 1866 rămâne în istoria României şi datorită adoptării, în unanimitate, la 29 iunie/11 iulie (promulgată de Carol a doua zi), a Constituţiei ţării, redactată după modelul celei belgiene şi care a reprezentat un uriaş pas spre modernizare. Monarhul constituţional, Dinastia ereditară, suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă, separarea puterilor în stat, Parlamentul bicameral (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), responsabilitatea miniştrilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, sacralitatea şi inviolabilitatea proprietăţii, prevăzute în Constituţia din 1866, transformă acest document într-unul dintre cele mai avansate acte fundamentale din Europa vremii şi oferă un cadru stabil de dezvoltare tânărului stat român. Chiar dacă multe dintre principiile constituţionale au părut, cel puţin la început, „forme fără fond“, s-a dovedit că, uneori, forma poate crea, în timp, fondul.

Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Domnitorul Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când ţarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate.

Carol I s-a căsătorit la Neuwied, la 15 noiembrie 1869, cu Principesa Elisabeta de Wied. În genealogia Casei Regale a României există multe coincidenţe. Una dintre ele este faptul că, tot pe 15 noiembrie, dar în anul 1951, s-a născut Principesa Elena, fiica Regelui Mihai. Şi tot pe 15 noiembrie, în anul 1956, a murit Principesa Elisabeta a României, fostă regină a Greciei, fiica Regelui Ferdinand. Când tinerii suverani au ajuns la Bucureşti, după nuntă, Carol i-a spus Elisabetei: „Iată palatul!“. „Unde?“, a întrebat principesa, văzând în faţa ochilor o casă modestă, cu etaj. „Uite, aici unde intrăm“, i-a răspuns imperturbabil Carol. În timpul domniei lui Carol I, Bucureştii aveau să se transforme dintr-un târg oriental într-o capitală europeană, supranumită de unii „Micul Paris“.

La 1870 s-a născut unicul copil al perechii Carol — Elisabeta: Principesa Maria a României. După moartea fetiţei sale, în 1874, Carol spunea:

Religiunea copilului nostru şi limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfinţire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti, de acum înainte, drăgălaşul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea asta.

În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei.

În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3.700.000 de tone; în 1903, aceasta ajungea la 5.500.000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cere-ale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite). Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 173. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.

În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr) şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu).

Rege constituţional, Carol I nu a fost însă un monarh decorativ, ci unul implicat în viaţa ţării sale, cu un rol decisiv în actul de guvernare, care a folosit cu abilitate sistemul „rotativei guvernamentale“ şi a beneficiat de dreptul de veto absolut, conform căruia putea să refuze sancţionarea oricărei legi votate de Parlament. Cu toate acestea, Carol I a înţeles foarte bine că autoritatea nu este suficientă şi că pentru a conduce e nevoie de puterea exemplului. Referindu-se, într-o scrisoare adresată fratelui său, Principele Friedrich, la atentatele îndreptate împotriva Împăratului Germaniei, Carol I scria: „Doar o guvernare de fier nu poate ajuta cu nimic.“

Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul
domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Grigorescu, Th. Aman, Gh. Tattarescu, I. Andreescu, Şt. Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista Convorbiri literare. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog — acestea ar fi câteva dintre tuşele menite să schiţeze chipul unei elite vii şi pline de resurse.

Au existat şi probleme — cum ar fi „chestiunea ţărănească“ şi distanţa uneori uriaşă care separa această majoritate rurală de elita francofonă descrisă de cronicarul monden Claymoor — pe care domnia lui Carol I nu le-a putut rezolva în toată complexitatea lor şi pe care a trebuit să le transmită viitoarei domnii. Dar amploarea fără precedent a saltului României, între 1866 şi 1914, este greu de contestat. Istoricul Neagu Djuvara scrie că preluarea modelelor occidentale s-a făcut, în România, cu o viteză care ţine de domeniul miracolului şi că, poate, doar Japonia a mai avut un salt atât de rapid, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial.

La 10 mai 1877, Carol proclama România stat independent şi instituia, în aceeaşi zi, Ordinul „Steaua României“. Suveranul s-a aflat efectiv în fruntea armatelor române, în timpul Războiului de
Independenţă din 1877–1878, pe frontul din Bulgaria. Când îşi îndemna armata, spunea: „Înainte, copii!“. Mica lui armată din 1866 s-a transformat, în 11 ani, în „viteaza lui armată“. Ea număra, în anul 1877, 50.000 de oameni, 108 tunuri şi alţi 70.000 de oameni formând miliţia şi Garda Naţională. De multe ori, Carol I a finanţat cu bani din propria sa listă civilă înzestrarea armatei cu armament performant.
Principele Carol a preluat în august 1877, după ce armatele ruse suferiseră mai multe înfrângeri, comanda supremă a armatelor ruso-române de la sudul Dunării, care aveau să cucerească Plevna de la otomani, la 28 noiembrie 1877. Românii luptă eroic şi la Griviţa, Rahova, Smârdan. Principele victorios a fost primit cu entuziasm de notabilii şi de populaţia Bucureştilor. După Războiul ruso-româno-turc, României avea să-i fie recunoscută independenţa, prin Tratatul de la Berlin (semnat la 1/13 iulie 1878) şi avea să primească în componenţa sa provincia istorică a Dobrogei, care îi oferea gurile Dunării şi accesul la mare. Rusia anexa însă trei judeţe din sudul Basarabiei.

Regele a hotărât ca Scaunul Familiei să fie la Sinaia, unde a cumpărat un domeniu. Temelia primei construcţii, Castelul Peleş, a fost pusă în august 1875. Peleşul este expresia gustului Regelui Carol I
şi a talentului arhitecţilor Wilhelm von Doderer, Johannes von Schultz, Karel Liman şi Charles Lecomte du Noüy: nobleţe, eleganţă, sobrietate în linia neorenaşterii germane. Construcţia a fost finanţată de Rege din banii personali şi din lista sa civilă. În timp, s-au mai adăugat două clădiri: Pelişorul şi Foişorul. Castelul Pelişor a fost ridicat pentru Principele Moştenitor Ferdinand şi pentru soţia sa, Principesa Maria, al cărei gust avea să se impună în decorarea acestei reşedinţe. Domeniul Regal Sinaia a revenit, în 2007, în proprietatea Familiei Regale şi continuă să fie Scaunul istoric al acesteia. Ultimul castel, Foişor, a avut o soartă mai puţin fericită. Mai întâi, varianta iniţială a clădirii, cea în care Regele Mihai a venit pe lume, construită din lemn, a ars în anii 1930. Castelul a fost apoi refăcut, din piatră, în timpul domniei lui Carol al II-lea. În anii comunismului, Foişorul a fost complet transformat în interior şi exterior, fiind acum parte a unei construcţii ce nu are nimic în comun cu domeniul regal.

Carol I primeşte în mod oficial titlul de Alteţă Regală, la 25 octombrie 1878. Coincidenţele continuă: după câteva decenii, tot în ziua de 25 octombrie, s-a născut al treilea rege român, Mihai I.
Carol I devine Rege al României la 26 martie 1881, prin votul unanim al reprezentanţilor naţiunii. Tot la 26 martie urma să se nască Principesa Margareta, fiica Regelui Mihai.

Carol I este încoronat Rege al României la 10 mai 1881. Regele însuşi a cerut să fie încoronat cu o coroană din oţel, fabricată din metalul topit al unui tun de război capturat la Plevna.

România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia sub gloanţele bolşevicilor.

Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Complexitatea personalităţii Regelui Carol I poate lesne reieşi din jurnalul său, ce conţine, în general, notaţii seci şi precise ale evenimentelor politice sau ale stării vremii, dar şi date surprinzătoare despre sociabilitatea ponderată, dar consistentă a Regelui, care se întâlnea cu reprezentanţii elitei româneşti, mergea la spectacole şi chiar la unele baluri. O altă sursă care ne dezvăluie un Carol I analitic, preocupat de tot ceea ce îl înconjoară şi cald atât faţă de soţia lui, Regina Elisabeta, cât şi faţă de membrii familiei este corespondenţa pe care o poartă cu tatăl său, Karl Anton von Hohenzollern, cu fratele Friedrich (Fritz) von Hohenzollern sau cu sora sa, Marie de Flandre.

În anul 1906, Regele Carol I a sărbătorit 40 de ani de domnie. Evenimentul a avut o semnificaţie istorică, fiindcă România nu mai cunoscuse o domnie atât de lungă şi dătătoare de atâta statornicie de la Ştefan cel Mare încoace. Regele Carol a inaugurat, în acel an, 40 de spitale rurale şi a promulgat o lege prin care a creat Ordinul „Carol I“, reînviat de Regele Mihai I, ca ordin de familie, la 30 decembrie 2007.

Ultimii ani ai Regelui nu au fost lipsiţi de cumpene sufleteşti: omul de onoare şi militarul german înclinau să intre în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale; Regele României a ştiut însă să respecte voinţa covârşitoare a poporului său: alianţa cu Franţa şi Anglia, în vederea eliberării Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Soluţia temporară a fost neutralitatea.

În timpul domniei Regelui Carol I, unul dintre cei mai convinşi republicani, Candiano-Popescu, artizanul efemerei „republici de la Ploieşti“, devenea aghiotant regal. Astăzi, Carol I este una dintre cele mai iubite şi mai respectate figuri din istoria României. Pentru că modelul pe care ni-l oferă este la fel de semnificativ şi de eficient acum, precum a fost la 1866.

Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a Familiei Regale a României.

În testamentul lui, Regele scria:

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României. (…) Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.

(Din volumul Principesa Margareta a României şi Principele Radu al României,
Coroana română la 140 de ani, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2008)