Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Transdisciplinaritatea, un instrument al francmasoneriei universale?”

„Transdisciplinaritatea, un instrument al francmasoneriei universale?”

Cristian Bădiliţă: – Dragă domnule Nicolescu, vă ştiu de aproape cincisprezece ani de zile, deşi nu ne-am intâlnit decât de două ori. Paul Barbăneagră ne-a fost „releu” multă vreme, curiozitatea lui nesăţioasă şi neastâmpărată plimbându-l prin varii domenii ale culturii, de la patristică, meseria mea, până la transdisciplinaritate, invenţia dumneavoastră. Am urmărit cu interes constant volumele semnate Basarab Nicolescu, congresele, interviurile şi aşa mai departe. O primă mirare, după recitirea unui lot bun de interviuri pe care le-aţi acordat: niciun „inchizitor” nu scapă ocazia de a vă întreba „ce este transdisciplinaritatea” ca şi cum n-aţi fi publicat sute de pagini despre subiect în două limbi internaţionale… şi în româneşte (parafrază la Beniuc)! Ori nimeni dintre „inchizitori” n-a citit nimic despre subiect şi vă roagă să-i serviţi de-a gata subiectul; ori toţi nu se gândesc decât la publicul cititor pe care încearcă să-l şcolească prin gazetărie? Se ştie că în România nu se prea citeşte, din când în când sunt răsfoite ziarele şi revistele mai ales pentru articole de scandal.

Daţi-mi voie să trec aşadar peste întrebarea „de protocol” şi să-mi asum rolul de mic avocat al teologiei creştine. Ideea acestei discuţii a ţâşnit de la sine, din masa de citate pe care le-am adunat citindu-vă cărţile. Înainte însă de a trece la fragmentele care m-au intrigat v-aş ruga să acceptaţi o mărturisire cât se poate de sinceră şi de spontană: sunteţi credincios? Trăiţi religia creştină? Sau vă situaţi pe o poziţie „neutră” inclusiv la nivel existenţial? Care este traseul Dvs religios?

Basarab Nicolescu: – Îmi place să vă contemplu în această postură de avocat al teologiei creştine. Şi accept cu mare plăcere acest interviu propus de Dvs, pentru că ştiu că am în faţa mea un om erudit, nemilos cu ideile, dar care se pleacă în faţa evidenţelor, inteligent peste măsură, dar de o rară deschidere, polemist redutabil, dar care îşi respectă adversarul. Vă răspund deci direct: da, sunt credincios. O nuanţă trebuie totuşi introdusă. Limba franceză are două cuvinte diferite în acest context: „croyance” şi „foi”. În mod bizar, limba română are un singur cuvânt pentru a exprima două semnificaţii diferite: „credinţă”. Eu sunt credincios în sensul de „foi”. Cu alte cuvinte, nu sunt bigot şi nu îmi plac manifestările stridente sau convenţiile sociale ale credinţei. Desigur că trăiesc religia creştină. Altfel cum aş îndrăzni să mă numesc „credincios”? Traseul meu religios este simplu. M-am născut într-o familie de oameni credincioşi şi din partea grecească (a mamei) şi din partea românească (a tatălui). Bunicul meu grec, Eftimios Anastasiadis, este cel care mă ducea la biserică. Iar tatăl meu a rezistat timp de şase ani monstruozităţilor lagărelor de prizonieri de război din Uniunea Sovietică (între 1942 şi 1948) datorită credinţei sale. Altfel nu ar fi rămas în viaţă. Am avut şansa extraordinară ca educaţia mea religioasă să fie făcută de Părintele Galeriu, pe atunci când el nu era decât un obscur preot în Ploieşti, tocmai ieşit din închisoare. Am cântat, copil fiind, în corul catedralei din Ploieşti. Viaţa mea în Franţa şi activitatea mea de om de ştiinţă şi de cercetător transdisciplinar, nu au făcut decât să mă conforteze în credinţa mea creştină. Ceea ce nu înseamnă că nu mă simt bine şi într-o moschee, şi într-o sinagogă, şi într-un templu Zen. Deci, într-adevăr traseul meu religios este extrem de simplu: de la ortodoxie la ortodoxie.

C.B. – Remarc o dublă neînţelegere în raporturile Dvs cu ierarhia (şi nu numai) a Bisericii ortodoxe române. Pe de o parte, acuzele Dvs faţă de BOR ca fiind o instituţie retrogradă etc. nu-şi au acoperire la nivel teologic. Faptul că stăpânitorii BOR nu sunt de acord cu metoda transdisciplinară nu atrage după sine catalogarea lor despre „retrograzi” (asemenea etichetări fac parte din arsenalul comunist de compromitere a adversarului ideologic). De partea cealaltă, e limpede că ierarhia BOR habar n-a avut multă vreme cu ce se mănâncă transdisciplinaritatea, de vreme ce v-a curtat, văzând în Dvs un adevărat apologet al ortodoxiei în lumea ştiinţelor. Când oamenii au deschis, în fine, o carte semnată Basarab Nicolescu şi au văzut despre ce-i vorba s-au retractat. Chestie imorală, dar legitimă. De ce ţineţi Dvs morţiş să fiţi recunoscut ca un gânditor compatibil cu ortodoxia de vreme ce carţile Dvs contrazic o asemenea ipostază? Personal interpretez viziunea Dvs metafică, „autotranscendentalistă”, ca pe un avatar interesant al gnozei. O respect ca atare, ca sistem intelectual-spiritual, dar n-o pot asuma la nivel existenţial. Spre deosebire de teologia creştină, întemeiată pe comuniunea mistică, profundă cu persoana lui Isus, Dvs propuneţi o metodă epistemologică, mai rafinată decât sistemele epistemologice ale ştiinţei clasice, dar ineficientă existenţial, din punctul de vedere al unui creştin. Aţi dori să replicaţi plecând chiar de la descrierea sistemului Dvs bazat pe teoria multiplelor niveluri de realitate şi a terţului ascuns?

B.N. – Sunt multe întrebări în această unică întrebare, dar voi încerca să răspund, luând întrebările una câte una. În primul rând, dragă Domnule Bădiliţă şi dragă prietene Cristian (ce prenume predestinat aveţi!), vă înşelaţi de la bun început: eu nu ţin morţiş să fiu recunoscut ca un gânditor compatibil cu ortodoxia pentru simplul motiv că transdisciplinaritatea nu este o religie, ci o metodologie. Dvs vorbiţi de o metodă epistemologică, dar transdisciplinaritatea nu este o metodă ci o metodologie, adică un logos al metodelor: o infinitate de metode pot fi compatibile cu una şi aceeaşi metodologie. Noutatea acestei metodologii este că îmbină ontologia (prin postulatul nivelurilor de Realitate), logica (prin postulatul logicii terţului inclus) şi epistemologia (prin postulatul complexităţii). Terţul Ascuns, care mediază interacţiunea între Obiect şi Subiect, este o consecinţă a acestei metodologii. Aici rezidă forţa transdisciplinarităţii – în legătura între ontologie, logică şi epistemologie. Şi această forţă îi permite să se propună ca limbaj terţ, de dialog, între domenii ale cunoaşterii care altfel, văzute prin propria lor metodologie, sunt strict incompatibile. Este cazul precis al ştiinţei şi religiei. Deci transdisciplinaritatea nu este o religie şi nici măcar o „gnoză”. Vorbind despre gnoză permiteţi-mi să citez pe Ioan Petru Culianu, care este totuşi o autoritate în acest domeniu. Culianu spunea că  acest cuvânt desemnează orice: totul şi contrariul totului. Un cuvânt cu totul prostituat. Să îl uităm deci. Acest cuvânt nu serveşte decât unei strategii retorice şi polemice, deloc neinteresate.

C.B.Nu văd ce rezolvă distincţiile respective? E o metodologie, cum spuneţi, care nu este compatibilă cu viziunea creştină asupra lumii, tocmai pentru că aceasta din urmă are un centru absolut, persoana lui Isus Cristos şi pentru că numai în relaţie (mistică, liturgică etc) cu acest Centru unic fiinţa umană se poate mântui. Altfel putem spune orice despre orice.

B.N. – Religia creştină nu este o metodologie. „Metodologia” este un lucru, iar „viziunea” este altceva. „Viziunea” merge dincolo de „metodologie”. Ca şi hermeneutica. Putem imagina o hermeneutică transdisciplinară şi transreligioasă care să aibă ca centru persoana lui Isus Cristos. Vă înşelaţi şi când spuneţi că eu am acuzat BOR ca fiind o „instituţie retrogradă”, o afirmaţie stupidă prin generalitatea sa. Eu nu am spus sau nu am scris niciodată acest lucru. Citatul exact este următorul: „Cred că această afacere este rezultatul unor lupte intestine în sânul Bisericii Ortodoxe Române, luptă care nu are nimic de a face nici cu mine nici cu transdisciplinaritatea.”1  Vorbind despre „ierarhi”, trebuie să vă spun că eu am avut şi am relaţii excelente cu unii ierarhi. În orice colectivitate umană există oameni sfinţi, de mare elevaţie spirituală, dar şi oameni păcătoşi, negustori în templu. Orice afirmaţie generală este deci falsă. În fine, să venim la punctul central al întrebării Dvs Dvs spuneţi: „De partea cealaltă, e limpede că ierarhia BOR habar n-a avut multă vreme cu ce se mănâncă transdisciplinaritatea, de vreme ce v-a curtat, văzând în Dvs un adevărat apologet al ortodoxiei în lumea ştiinţelor. Când au deschis, în fine, o carte semnată Basarab Nicolescu şi au văzut despre ce-i vorba s-au retractat.” Sunteţi foarte optimist, prietene Cristian! Ce bine ar fi fost să citească cărţile mele… Dar cele câteva persoane care au lansat ostilităţile au citit ceea ce scriu alţii despre cărţile mele. Vă voi face o revelaţie, demonstrându-vă care este motivul real al ostilităţilor. Şi dacă o fac în acest interviu, o fac din respect pentru atât de interesanta şi utila Dvs publicaţie Oglindanet. Motivul real este convingerea persoanelor respective că transdisciplinaritatea este un instrument al francmasoneriei universale pentru impunerea unei noi ordini mondiale. Nici mai mult nici mai puţin… Care este baza documentară a acestei convingeri, exprimate, de exemplu, de Ioan Vlăducă, în cartea sa Dialoguri despre ştiinţă şi credinţă: „Ioan: Principiul (axioma) terţului inclus este o formulare inventată de unii eretici pentru a oferi fundamentare „logică” sincretismului. […] Aşa-zisul principiu al terţului inclus este, de fapt, o negare a Principiului noncontradicţiei […] Masonii vor să înlocuiască acest principiu cu principiul terţului inclus […] Ioana: Am înţeles că pe acest fals principiu se bazează transdisciplinaritatea. Ioan: Aşa este. Folosirea principiului terţului inclus urmăreşte fundamentarea sincretismului în vederea globalizării.”2  Şi, bine înţeles, autorul citează cartea mea Transdisciplinaritatea. Acelaşi Ioan Vlăducă (pe care nu am onoarea să îl cunosc) punea cartea mea, cu câţiva ani înainte, la rubrica „Cărţi şi articole păgâne sau eretice” în al său „Mic dicţionar de apologetică ortodoxă.”3 Trebuie să adaug că Ioan Vlăducă este, de asemenea, inspiratorul dogmatic, în ceea ce priveşte terţul inclus, al autorului introducerii la celebra carte care a marcat despărţirea de transdisciplinaritate.4 Baza documentară vine chiar din cercurile francmasone din România! Anume, în dicţionarele lor,5 printr-o foarte supărătoare confuzie, un francmason român Ştefan A. Lupaşcu este identificat ca fiind unul şi acelaşi cu Stéphane Lupasco, filozoful terţului inclus. Din două persoane diferite se face o singură persoană, datorită similitudinii numelui şi prenumelui. De la Lupasco la mine şi la transdisciplinaritate nu este decât un singur pas şi el a fost făcut… O istorie demnă de Urmuz şi de Ionesco…

C.B.Aceste atacuri ideologice interesează prea puţin. Le cunosc pe propria-mi piele, dar în cazul meu e mai simplu, aş zice: eu sunt „francmason” şi „antiortodox” pentru că recurg la textele originale ale Tradiţiei creştine. Atacurile îşi pierd sensul dat fiind că sunt făcute de pe o poziţie de rea credinţă evidentă. Fie-mi îngăduit să fac următoarea comparaţie, de dragul clarităţii: eu nu mă situez în afara Tradiţiei orthodoxe, ci înăuntrul ei. De aceea ar fi inutil să-mi legitimez în vreun fel atitudinea. Ei, pseudoortodocşii oficiali, care masacrează Tradiţia susţinând o pseudotradiţie naţionalistă şi populistă trebuie să se legitimeze. Cărţile Dvs însă nu intră în paradigma Tradiţiei creştine, ci sunt altceva. Dacă ar intra eu însumi nu aş fi fost obligat să lansez această discuţie. Acum, să mergem mai departe. Romanul lui Dan Brown Îngeri & demoni pare o metaforă dilatată a transdisciplinarităţii. Un preot catolic, fizician genial, este asasinat în laboratorul său dintr-un mare institut elveţian pentru a i se sustrage un flacon cu antimaterie. Idealul pe care-l urmăreşte preotul-savant e împăcarea ştiinţei cu religia. Gruparea care-l asasinează (e o pistă falsă, de fapt), Illuminati, pusă sub patronajul spiritual al lui Galilei, refuză „mariajul” ştiinţă-religie reproşând Vaticanului vechile persecuţii. Romanul lui Dan Brown apare după o serie de gesturi puternice făcute de Papa Ioan Paul al II-lea în sensul recunoaşterii compatibilităţii dintre ştiinţă şi religia creştină. În Fides et ratio Papa arată, pe urmele marilor teologi creştini ai primelor secole, că raţiunea nu poate fi decât teologală/metafizică în măsura în care este cu adevărat raţiune, iar credinţa nu poate exista decât printr-o asumare raţională, din partea omului, a Revelaţiei divine. Nicăieri însă teologii creştini, sau Papa Ioan Paul al II-lea, nu ajung la o viziune „concordatistă”, pentru a cita un termen peiorativ folosit de Thierry Magnin, adică, de suprapunere a ştiinţei (în sens modern) şi teologiei creştine. Teologia creştină se înrădăcinează în persoana lui Isus Cristos, iar această persoană este principiu absolut. Dumneavoastră însă, prin teoria nivelurilor de realitate pe care o propuneţi, introduceţi un „nou principiu de Relativitate”, care sună aşa (citez după traducerea românească a cărţii Ce este realitatea, Junimea, p. 100): „Nici un nivel de realitate nu constituie un loc privilegiat din care să putem înţelege celelalte niveluri de realitate. Acest principiu de relativitate este fondator al unei noi perspective asupra culturii, religiei, politicii, artei, educaţiei, vieţii sociale. Înţelegem că nici o cultură şi nici o religie nu poate constitui locul privilegiat din care să putem judeca celelalte culturi şi religii. Fiinţa umană, în totalitatea ei deschisă, este locul fără de loc al transculturalului şi al transreligiosului, adică ceea ce traversează şi depăşeşte culturile şi religiile”. Iar la pagina următoare, o afirmaţie pe placul unui filozof ateu precum Luc Ferry (L’homme-Dieu): „Evoluţia noastră este o autotranscendenţă.” Cele două pasaje se înscriu, cuminte, în atmosfera new age-istă actuală şi refuză, prin ele însele, orice apropiere de teologia creştină.

 B.N. – Dan Brown nu este printre autorii mei preferaţi şi nu am citit cartea pe care o menţionaţi. Cât despre principiul meu de Relativitate, el nu înseamnă relativism: nu orice valorează orice. Situaţia este mult mai subtilă. Eu accept distincţia pe care unii gânditori ortodocşi o fac între „religia ortodoxă” şi „teologia ortodoxă”. Ştiţi, tot atât de bine ca şi mine, că unii dintre ei merg până acolo încât neagă noţiunea de „religia ortodoxă” (tocmai pentru că acest cuvânt „religie” ar pune ortodoxia pe picior de egalitate cu celelalte religii)  şi preferă a vorbi exclusiv de „teologia ortodoxă”. Ca ortodox, eu accept acest punct de vedere care este de altfel împărtăşit de unii înalţi ierarhi din BOR. Principiul meu de Relativitate se aplică doar religiilor şi nu teologiilor. Religiile implică participarea unor niveluri de Realitate pe când teologia ortodoxă se situează în întregime în zona Terţului Ascuns. De aceea, pentru mine „transreligios” şi „teologie ortodoxă” sunt sinonime. Transdiciplinaritatea nu are nimic de a face cu concordismul.

C.B. – E chiar păcat că nu aţi citit cărţile lui Dan Brown. Sunt foarte… transdisciplinare şi pe mine mă pasionează, ca literatură. Aş prefera să rămânem în miezul lucrurilor şi nu să discutăm despre ce cred alţii (în mod evident cu creierul atrofiat) despre ce-au auzit la mâna a treia despre Basarab Nicolescu. Eu vreau sincer să mă lămuresc „cu ce se mănâncă transdisciplinaritatea” şi tot sincer mărturiesc că am probleme de înţelegere insurmontabile. Dacă nu mi-ar păsa n-aş fi petrecut zeci de ore citindu-vă cărţile. Ori există o duplicitate în mesajul Dvs (una spuneţi pentru ortodocşi, alta pentru Occident), ori mintea mea nu poate pricepe „subtilitatea” despre care vorbiţi, adică nu poate pricepe cum poate fi numită „ortodoxă” o teorie (metodologie, cum vreţi să-i spuneţi) care, bazându-se pe multiplicitatea nivelurilor de realitate, neagă implicit unicitatea Centrului ontologic al Realităţii, Isus Cristos? Apoi, nu înţeleg distincţia între religia creştină şi teologia creştină? Dar să admitem această disticţie. Să admitem că transdisciplinaritatea nu vizeaz decât învelişul „religiei” neocupându-se de esenţial, de „teologie”. Atunci ea chiar nu serveşte la mare lucru. E o teorie politic corectă, democratico-generoasă, discursiv apetisantă, dar nimic mai mult. O metodologie utopistă .

B.N. – Aveţi dreptate. Transdisciplinaritatea este o utopie, dar o utopie realistă. Care lasă uşa deschisă unicităţii Centrului ontologic al Realităţii, Isus Cristos, care este utopia tuturor utopiilor realiste.

C.B. –  Mă declar încă o dată transdepăşit! Dacă Jertfa şi Răscumpărarea au fost, insist, au fost o… utopie atunci…

B.N. –  Ca dovadă că mesajul meu nu este duplicitar, vă propun să traducem textul prezentului interviu în limba engleză şi să îl publicăm pe Scribd. În acest fel discuţia noastră şi penetrantele Dvs interogaţii asupra transdisciplinarităţii vor fi accesibile tuturor – ortodocşilor, neortodocşilor şi chiar ateilor. Va fi, cred, o experienţă interesantă.

C.B.Preotul-savant şi prietenul Dvs Thierry Magnin scrie aşa: „Decât să încercăm cu orice preţ să conciliem ştiinţa şi credinţa, de ce să nu lăsăm să se întâlnească, în însăşi inima omului, inteligenţa de tip ştiinţific şi inteligenţa pe care ne-a revelat-o Isus în evanghelii (cunoaşterea lucrurilor şi cunoaşterea persoanelor)? Din această întâlnire se poate naşte o deschidere către primirea unui Dumnezeu care ne depăşeşte şi totuşi care ni se alătură cu umilinţă.” Părintele Magnin refuză pur şi simplu să intersecteze ori să suprapună cele două domenii, ştiinţa şi teologia/credinţa, la nivelul conţinutului lor specific, restrângând relaţiile dintre ele doar la sfera atitudinii morale şi metodologice, excuzând orice aspect epistemologic: „Deschiderea către nou, către neaşteptat, gustul verificării, acceptarea realului aşa cum e şi nu cum am dori să fie, gustul progresului în căutarea adevărului, o anumită umilinţă, sunt atitudini comune omului de ştiinţă şi credinciosului. Aici se află un minunat teren de dialog între oamenii de ştiinţă şi credincioşi, fără confuzie sau amestec al genurilor, în respectul autonomiei domeniilor respective” (Între ştiinţă şi religie, p. 43).

B.N. – Thierry Magnin şi cu mine suntem cu totul de acord asupra acestui fapt. Colaborăm de multă vreme şi chiar am publicat împreună o lucrare . Thierry şi-a făcut teza de doctorat în teologie, fundat pe ideile mele şi ale lui Stéphane Lupasco. Eu i-am scris prefaţa la cartea scrisă ca urmare a tezei sale de doctorat . Dacă am fi avut opinii diferite, de ce mi-ar fi cerut Thierry Magnin să îi scriu prefaţa? Amândoi suntem convinşi că ştiinţa şi credinţa se întâlnesc în secretul inimii noastre, dar la multiplele congrese şi congrese organizate de Fundaţia Templeton nu cu inima vorbim, pentru că atunci am tăcea. Nu este aici nici o contradicţie. Nu trebuie confundate secretul inimii noastre şi manifestările noastre publice.

C.B.Da, problema e că părintele Magnin, deşi vă e foarte apropiat, nu ar semna niciodată pasaje precum cele citate mai sus. Vă promit că-i voi scrie lansându-i provocarea.


1 Basarab Nicolescu, „Dacă ştiinţa şi religia vor accepta să dialogheze, atunci orbul va vedea şi surdul va auzi”, interviu realizat de Petrişor Militaru şi Marius Ene, Convorbiri literare, Iaşi, Februarie 2010, p. 10-16.
2 Ioan Vlăducă, Dialoguri despre ştiinţă şi credinţă, Fundaţia Justin Pârvu, Mânăstirea Petru Vodă, Piatra Neamţ, 2010, p. 21.
3 Ioan Vlăducă, Mic dicţionar de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină,  Bucureşti, 2002, p. 209.
4 Adrian Lemeni (Coordonator), Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, prefaţă de Preafericitul Părinte Daniel, volum îngrijit de Pr. Sorin Şelaru.
5 A se vedea, de exemplu, Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni români, Supliment al revistei « Echerul şi compasul », A…L…6010, Anul II, ISSN 2066-4931, p. 28-29. Data de naştere indicată al Ştefan A. Lupaşcu este 1909, pe când Stéphane Lupasco s-a născut în 1900.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *