Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Trei luni cu Olivier Clément

Trei luni cu Olivier Clément

Trebuie să o recunosc de la bun început: cu excepţia cărţii pe care am tradus-o – Adevăr şi libertate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Editura Deisis, 1997 –  nu am citit decât o singură altă carte a lui Olivier Clément. Astfel că, într-o anumită măsură, nu mă simt cel mai indicat să scriu despre opera şi personalitatea teologului francez. Dacă-mi îngădui totuşi acest lucru, o fac în numele timpului pe care l-am petrecut – în cel mai plin sens al termenului – alături de el, în lunile cât am tradus cartea menţionată mai sus.

Student fiind, citisem volumul de interviuri al Papei Ioan Paul al II-lea cu Vittorio Messori (Să trecem pragul speranţei), apărut în româneşte. Cam în aceeaşi perioadă (1993 – 1994) se deschidea Biblioteca Institutului Teologic Greco-Catolic din Cluj, unde am descoperit dialogurile lui Jean Guitton cu Papa Paul al VI-lea şi convorbirile lui Olivier Clément cu Patriarhul Athenagoras. Deşi n-aş putea spune că eram foarte interesat de problemele Bisericii, am citit aceste cărţi într-o continuitate. Va fi fost, fără îndoială, în aceste lecturi, curiozitatea de a descoperi în spatele sutanelor biografia unor oameni concreţi. Nu mă refer la anecdoticul biografiei (cel puţin în cazul Papei Ioan Paul Paul al II-lea relativ bine cunoscut şi, ulterior, intens mediatizat), ci la acel joc de contururi care nu se acoperă perfect între o funcţie magisterială şi un destin individual, cu limitările lui inerente. Ce se întâmplă cu un om, atunci când, credincioşii vor spune Providenţa, laicii – destinul, îl pun la intersecţia a două mii ani de istorie, a sute de milioane de credincioşi şi a exigenţelor credinţei? Citind cărţile în cauză mi s-a părut că înţeleg ceva din felul în care, tainic şi mai presus de noi, greutatea ce ne striveşte e convertită în har eliberator (pentru a păstra vocabularul lui Simone Weil). Fără îndoială, mărturii ale unei atare conversiuni le găsim în toată literatura hagiografică creştină, însă, mie unuia cel puţin, aceasta rareori îmi vorbea dincolo de „tropii” unei retorici canonice. Citindu-i pe întâistătătorii bisericilor actuale vorbind în limba timpului nostru începeam a desluşi ceva din ceea ce vechile cazanii păstrează pentru minţile curăţite de rugăciune. Şi încă ceva: intervenţiile lui Olivier Clément, respectiv Jean Guitton, au avut rolul de-a mă călăuzi printr-un labirint de probleme cărora, singur, nu le-aş fi dat capăt. Nu neapărat în sensul că nu m-aş fi putut documenta livresc asupra lor; ci în acela că nu le-aş fi sesizat importanţa spirituală spre care ambii intervievatori ştiu mereu să facă semn, fără a îngreuna lectura.

oliver-clement

În primăvara lui 1997 s-a întâmplat să vin cu o bursă de câteva luni în Franţa. Mare parte din timp mi-a fost dedicată obligaţiilor universitare legate de respectiva bursă. În timpul rămas „liber” citeam unele lucrări despre care auzisem în România. De pildă, la finele liceului mă abonasem – cu peripeţii – la nişte reviste ruseşti (pe atunci sovietice) de limbă franceză. Una dintre ele anunţa – în toamna lui 1990 – moartea tragică şi violentă a unui preot rus, Alexandr Men, şi publica o pagină dintr-o conferinţă a acestuia. Atât ştiam despre acest mărturisitor al timpului nostru atunci când i-am cerut Părintelui Michel Evdokimov să-mi împrumute o carte de-a sa. Părintele, cu acea sapientia cordis proprie celor ce văd în noi înşine mai mult decât vedem noi, mi-a oferit volumul – recent apărut la CERF – Le christianisme ne fait que commencer.  A fost, şi a rămas, una dintre cărţile care mi-au vorbit cel mai mult, la care am revenit, şi la care revin adesea dintr-o nevoie lăuntrică de lămurire. Biografia Părintelui Men, scrisă de Yves Hamant, n-a făcut decât să mă apropie şi mai mult de înţelepciunea pătrunsă de iubire a acestui om al credinţei pe care l-am simţit, deplin, ca fiind-mi aproape. Fără îndoială că dacă n-ar fi fost Alexandr Men, n-ar fi fost nici cartea de interviuri cu Patriarhul Bartolomeu.

După Alexandr Men îi ceream lui Père Michel o carte sau alta despre istoria ori spiritualitatea rusă. Mă atrăgea foarte mult Pierre Pascal: figură marcantă a Partidului Comunist Francez şi, în acelaşi timp, editor şi comentator al marilor mistici ruşi şi autor al unei magistrale monografii asupra schismei Bisericii Ruse din secolul al XVII-lea. S-a întâmplat, în anul acela, ca, de Paşte, la Notre Dame, Cardinalul Jean-Marie Lustiger să citească în greacă primele versete ale Genezei, dintr-o Biblie care – a menţionat el – îi fusese dăruită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Duminica următoare l-am întrebat pe Père Michel Evdokimov dacă există în limba franceză vreun text al Patriarhului Ecumenic. Părintele mi-a adus cartea lui Olivier Clément. Am citit-o în noaptea care-a urmat şi, în următoarele zile, am început să-mi scot pe foi disparate o serie de notiţe.

A urmat apoi o altă întâmplare: la rezidenţa unde locuiam se afla, pentru un timp, profesorul Adrian Paul Iliescu, de la Bucureşti. Urma să se întoarcă în România de Paşte şi – ştiindu-l implicat în activităţile Colegiului Noua Europă – l-am rugat să-i transmită un bilet cu urări de sărbători părintelui diacon Ioan I. Ică jr., pe care-l avusesem profesor la Cluj. Ca un codicil al urărilor, îi vorbeam despre cartea lui Olivier Clément şi despre eventualitatea unei traduceri româneşti. Părintele a prins din zbor propunerea şi mi-a dat „binecuvântarea” sa. Cu titlu anecdotic, am tradus cartea pe o maşină de scris cu imprimantă şi dischetă, i-am făcut corectura pe unul din calculatoarele Inspectoratului Şcolar din Arad şi i-am trimis-o, la jumătatea lui august. Nu cred că astăzi aş fi prea mândru de acea traducere. Din generozitate, părintele mi-a păstrat numele ca traducător, dar contribuţia sa la finalizarea textului va fi fost cel puţin la fel de importantă ca şi a mea. Dincolo de legătura cu părintele Ică jr. şi dincolo de provocarea unei traduceri, mă întreb şi eu ce mă va fi determinat să transpun Convorbirile în româneşte?

Un răspuns simplu şi direct ar fi acesta: echilibrul dintre luciditate şi speranţă ce străbate întregul volum. Atât cuvintele Patriarhului, cât şi ale lui Olivier Clément vorbesc omului actual fără a estompa realitatea condiţiei lui (îmi amintesc, de pildă, excursul asupra dramei iugoslave), dar – în acelaşi timp – fără a o transforma nici în spectacolul exhibării suferinţei, nici în acela al unei mecanici a convertirii. Starea noastră istorică, cu bunele şi relele ei, are la bază taina omului, iar la vârf, ca punct focal al înţelegerii, taina persoanei. Acest orizont al tainei nu e unul acoperit de vălul impenetrabil al misterului, ci unul ce ni se oferă, cu condiţia de-a ne apropia de el cu mâinile, cu sufletul şi cugetul curat. Ceea ce contează cel mai mult nu e pasiunea (care poate fi doar inflamarea unei porniri subiective), ci disponibilitatea. În faţa suferinţei (războiul, boala, nedreptatea), ca şi în faţa miracolului (naşterea unui copil, creşterea unei flori, legătura pe care-o creează transmiterea unui gând ori a unui fragment muzical) suntem în faţa a ceva care ne depăşeşte şi care nu poate fi redus la mobilurile noastre obişnuite. Asta nu înseamnă că suntem imobilizaţi într-o perplexitate siderată, ci, dimpotrivă, că suntem chemaţi să privim altfel, şi nu doar în afară, ci în primul rând în noi înşine. A ne deschide ochiul bun, acela care vede binele tocmai întrucât crede în bine şi ştie că adevăratul nume al acestuia este iubirea. Puterea iubirii constă nu doar în a tămădui rănile sufletului, ci şi în a restabili ordinea fiinţei lăuntrice şi a lumii întregi. Ceea ce ne oferă credinţa – şi Biserica văzută ca articulare umană a acesteia – este viziunea ordinii întregului cosmos pe care, cel mai adesea, nu o sesizăm şi o risipim decupând întregul în funcţie de interesele noastre. Pentru a o putea sesiza e necesar să ne plasăm în punctul ei de fugă – care nu e al nostru, dar care prin iubirea şi jertfa Mântuitorului ne e accesibil – în acel loc în care lumea nu e sub noi (ca un ceva disponibil voinţei şi acţiunilor noastre), ci împreună cu noi şi în noi, sub semnul responsabilităţii.

Nu încerc aici să fac rezumatul unei cărţi care se cere citită şi meditată îndelung şi care-şi dezvăluie de fiecare dată o înnoită putere de a-l „pune în problemă” pe cititor. Vreau doar să spun că aceşti termeni: luciditate, atenţie, disponibilitate, responsabilitate sunt cei asupra cărora eu unul am stăruit cel mai mult. Într-o anumită măsură ei aparţin şi vocabularului filozofic cu care – din raţiuni profesionale – sunt obişnuit; cartea pe care am tradus-o mă punea în situaţia de a le descoperi noi dimensiuni „imerse” nu (doar) într-un spaţiu cultural, ci în primul rând în propria mea experienţă.

L-am simţit foarte apropiat pe Olivier Clément: flacăra credinţei nu se consumă în jerbe de scântei şi nici nu dogoreşte, ci răspândeşte lumină şi – în acest sens – călăuzeşte. M-a călăuzit atât prin talentul său pedagogic (de a doza perfect informaţia utilă şi de a sintetiza – fără a pierde esenţialul – în domenii de o rară subtilitate), cât şi desăvârşita urbanitate a unui credincios atent şi implicat în problemele veacului. Probabil pentru mulţi cazul acestui adevărat „purtător de cuvânt” al ortodoxiei în lumea occidentală poate părea straniu. Şi încă mai atipic decât pentru occidentali, poate părea pentru răsăriteni. Căci pentru aceştia din urmă puterea mărturisitoare a ortodoxiei s-a călit în focul prigoanei la care-a fost supusă în veacul din urmă într-un asemenea mod încât vocile spiritualităţii răsăritene dobândeau (fie datorită persecuţiei de stat, fie datorită recluziunii autoimpuse) gravitatea vocii creştinilor din vremea catacombelor. Olivier Clément nu aparţine acestei lumi traumatizate. Lipsindu-i patosul catacombelor, teologul francez ne poate fi un ghid al creştinismului „ieşit la lumină”, al creştinismului în care martiriul „se joacă” în lupta fiecăruia de a fi mai curat, mai atent şi mai bun. Olivier Clément întrupează o ortodoxie care s-a „implementat” fără niciun fel de complexe în mediul urban asumându-şi „vocaţia europeană” şi ecumenică.
Se-ntâmplă ca, uneori, o întâlnire să ne marcheze atât de mult încât să ni se pară că s-a petrecut în afara timpului. În fapt, ea – şi doar ea – este în măsură a da seama atât de timpul ce-o precedă, cât şi de cel care-i urmează. O păstrăm, în minte şi în suflet, asemeni stelei Micului Prinţ, şi – chiar dacă nu ne întoarcem capul seară de seară către ea – ştim întotdeauna că e acolo. Cele trei luni pe care le-am petrecut în preajma cărţii lui Olivier Clément au fost, cu toată fascinaţia textului şi efortul traducerii, dincolo de timp. Şi de aceea trecerea timpului nu le atinge. Tot de aceea n-am mai dorit să citesc nicio carte a lui Olivier Clément. Ceea ce mi-a dăruit e mai mult decât pot spune toate cărţile.

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *