Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Trogloideologii

Trogloideologii

Acum cîţiva ani, înainte de glorioasa epocă Obama, preşedintele George Bush îşi ciupea nevasta de fund în public. Graţie miracolului numit televiziune, milioane de oameni au putut să asiste la această scenă memorabilă. George Walker Bush obişnuia să-şi bată joc de propria persoană – aşadar, într-un fel, şi de oamenii pe care îi reprezenta – participînd la spectacole de prost gust, transmise bineînţeles de toate televiziunile americane şi de multe din cele străine.  Acolo, în cadrul acelor „performances” repeta cuvintele stîlcite  pe care le folosea mereu în discursurile sale  unde engleza era supusă unor torturi de nedescris. Zicea „proliperation” şi „nukular” şi cu toate acestea mulţi americani gîndeau că e un mare preşedinte. Sau aşa lăsa să se înţeleagă maşinăria lor de propagandă.

Noi, aici, în România, înainte de 1989, în epoca Ceauşescu, eram destul de nefericiţi între altele şi pentru că aveam un preşedinte analfabet şi imbecil pentru care limba română rămăsese un mister de nepătruns.

Noi, românii, nu ne mîndream deloc cu preşedintele nostru. Ne simţeam oarecum umiliţi. Asta nu i-a împiedicat pe Richard Nixon şi pe Gerald Ford să se pupe în bot cu Ceauşescu şi să-l legitimeze în faţa întregii lumi ca deschizător de drumuri, ca politician clarvăzător şi ca strateg al desprinderii României din ghearele Sovietelor, cînd , de fapt, omul nu era decît un slugoi al ruşilor şi expresia clară a unei neîmpliniri genetice. Acest lucru nu a împiedicat-o nici pe regina Elisabeta a Marii Britanii să se plimbe cu el în caleaşcă pe sub nasul londonezilor. Ce-or fi vorbit cei doi măreţi şefi de stat? Nu ştim şi n-o să aflăm niciodată. Cert este că, după acea vizită, am fost siliţi să cumpărăm de la britanici un avion de pasageri ultraobsolete pe care nu-l mai puteau vinde nimănui şi care nu mai era primit pe niciunul din aeroporturile din Vest. Figura a fost repetată după 1989 cînd  englezii ne-au băgat pe gît nişte fregate ruginite pe care le-am plătit la suprapreţ.

Noi, aici, în România, avem şi acum un preşedinte din specia mai sus-amintită. Nici româna lui Băsescu nu e foarte uşor de priceput. Am convenit cu redactorul meu şef să numim acest nou dialect ROMÂNEZĂ. Actualul nostru preşedinte s-a bucurat şi el de un sprijin serios din partea USA şi UK. Şi nu e decît un beţivan muieratic. A executat totuşi punct cu punct un program de distrugere a României conceput de strategii anglo-americani. Să fim totuşi obiectivi. Băsescu al nostru, chiar dacă mai înjură cîte o ziaristă, n-ar îndrăzni să-şi ciupească nevasta de popou în public. Iar dacă, prin absurd, s-ar trezi făcînd o asemenea mitocănie, sunt convins că „our First Lady” i-ar trăsni vreo două palme derbedeului de i-ar zbîrnîi chelia. Deşi pare a fi o consoartă cuminte, răbdătoare, care nu iese din cuvîntul tătarului. Ce să-i faci?

„Preşedintele vostru – ar putea zice porno-ideologii nord-americani – este exponentul unei civilizaţii inferioare, este conducătorul unei naţiuni care abia acum deschide ochii bine ca să vadă lumina democraţiei, împrăştiată peste tot pămîntul de făclia lui Miss Liberty a noastră”. Feştila din Golful Manhattan, după cum se ştie, i-a orbit deja pe vietnamezi, pe coreeni, pe irakieni, pe japonezi şi pe afgani.
Nici noi nu mai avem mult.

Există fără îndoială deosebiri fundamentale între noi şi americani. Noi pornim de la ideea că mai toţi politicienii sunt venali. Mulţi americani cred că ei se gîndesc la binele poporului. Sau asta ar vrea să credem maşinăria de propagandă americană. Cu toate acestea, putem presupune fără să greşim prea mult că există vreo 60 de milioane de mîncători de hamburger care sunt în continuare mîndri de sistema lor (tot mai putredă!) şi de preşedinţii lor, tot mai mincinoşi şi tot mai cinici. S-ar putea ca numărul acestor entuziaşti să fie mai mare, însă e preferabil – trust me, my friends! – să ne agăţăm de cifra de 60 de milioane.

Într-o ţară în care indecenţa profundă a devenit un soi de religie naţională, nu m-ar mira ca din această mulţime de americani pursînge să facă parte şi indivizii de ambe sexe care se duc o dată pe an la serviciu în chiloţi. Mai precis, se adună în staţiile de metrou, îşi scot nădragii, se suie în vagoane şi se lasă filmaţi cu voluptate de operatorii marilor televiziuni americane. La New York şi în alte locuri!
Acest comportament original nu s-a extins însă peste Atlantic, în „bătrîna” şi „sclerozata” Europă. Şi nici în ţări din Africa, Asia, Indochina sau în lumea arabă unde discreţia şi decenţa sunt încă valori solide.

Din perspectivă americană, atît europenii cît şi africanii, asiaticii sau arabii (musulmani ori ba) par a fi nişte fiinţe înţepenite într-un stadiu primitiv de evoluţie, adică nişte oameni bizari care nu cred că viaţa trebuie să fie tot timpul „funny”, nişte  minţi retrograde pentru care religia este încă purtătoare de valori fundamentale, iar viaţa sufletească un lucru de nepreţuit şi de neînlocuit.

Aceşti oameni  „inferiori”, cum ar zice antropologii nazişti de la Casa Albă, nu înţeleg de ce viaţa lor interioară ar trebui proiectată cu totul în afară şi de ce semenii lor ar trebui să ştie în orice moment ce-i tulbură, ce-i înfricoşează, ce le trezeşte entuziasmul sau dezgustul, ce le provoacă milă, teamă, mîhnire sau compasiune. SHARE IT,  BABY! WE NEED TO KNOW EVERYTHING ABOUT YOU! Acestea sunt îndemnurile antropo-ideologilor diabolici care stabilesc tipare comportamentale în mult încercata şi mult oprimata Americă.

În viziunea lor, de fapt, individul este un atom neînsemnat, şi nu o entitate complexă, de sine stătătoare. Ipocrita  POLITICAL CORRECTNESS nu este decît expresia unui dispreţ suprem pentru om şi trăirile lui, nu este decît o plasă de norme stupide care standardizează comportamentul şi blochează spontaneitatea simţirii.

E vreo crimă să spui „congressman”, „chairman” şi „fireman”? Orice lingvist ştie că acel „man” e descărcat de „masculinitate” prin uz îndelungat şi înlocuirea lui cu „woman” or „person” nu anulează nici un fel de discriminare pentru că limbajul, în niciuna din aceste situaţii, nu transmite o asemenea nuanţă semantică. Îmi spune cineva ce facem cu „mankind” ? Cum ar suna „personkind”? Teribil de stupid, nu-i aşa?

Există vreun vorbitor de engleză pe această planetă care, cînd rosteşte cuvîntul mankind, simte că exclude femeile din… humankind?
Prostia şi ipocrizia acestor ideologi cu suflete întunecate, egală doar cu aceea a feministelor înfocate, nu are limite şi zbaterea lor e încă o dovadă că dispreţuiesc femeile, tot aşa cum îi dispreţuiesc pe oamenii de culoare, pe sud-americani, pe arabi, pe asiatici, pe oamenii din sud-estul Europei şi, în general, pe oricine nu este WASP (White Anglo-Saxon Protestant).

În noua cultură americană, în cercurile influente, political correctness a devenit un fel de eticism periculos şi obtuz care nu are nimic de-a face cu morala adevărată. Există totuşi loc pentru manifestări spontane: aşa cum a văzut o  lume întreagă, în USA poţi să te despoi unde pofteşti pentru că acest lucru nu e considerat indecent. Nu este condamnabil. Bună treabă. Cum chiloţii – să mă ierte cititorii pudibonzi – nu sunt un obstacol de netrecut, atunci cînd aceste noi „libertăţi americane” se vor revărsa şi peste naţiile mai bătrîne, cu ceva milenii de civilizaţie în spate, nu va trece mult şi ne vom împerechea cu toţii pe stradă, fără oprelişti. Why not? Aceasta va fi expresia maximei emancipări, a progresului dezmărginit, moral şi civil.

Tot făcînd eforturi să-şi definească modernitatea lor lipsită de substanţă, americanii au căzut într-un primitivism hilar pe care insistă să-l exporte în toată lumea. Imaginarul lor sărac şi lipsa unei serioase întemeieri istorice i-au făcut să caute în orgia colectivă maxima împlinire.

Cine a răsfoit vreodată un tratat de istoria religiilor ştie că este puţin probabil ca, în lumea de azi, orgia să-şi mai recapete valenţele benefice pe care le-a avut cîndva. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în societăţile tradiţionale, episoadele orgiastice nu durau la nesfîrşit şi aveau loc la date precise. Concertele rock din zilele noastre nu sunt decît o palidă replică a unor ceremonii a căror funcţie ritualică s-a pierdut pentru totdeauna.

Le place sau nu, americanii care se dezbracă cu dezinvoltură pe unde le vine nu sunt deloc originali: şedinţele de striptease colectiv nici măcar nu au un caracter spontan. Participanţii înşişi par covîrşiţi de o plictiseală fără leac. Ei par să intuiască totuşi că nu li se propune o nouă formă de religiozitate sau de trăire colectivă, nu, nici vorbă, ci o formă de prostie pură. Tot  aşa trebuie judecat şi comportamentul „spontan” al acelor troglodiţi care se adună în cîte un mall ca să se prosterneze în faţa unui dinozaur mecanic.

Singurul efect previzibil al dezbrăcărilor în grup ar putea fi acesta: milioane de copii şi adolescenţi americani, stimulaţi şi de cinepornografia din ultimele două decenii, vor considera că este firesc să umbli cum te-a făcut mama prin locurile publice şi vor milita de mici pentru abolirea definitivă a articolului de lege care sancţionează indecent exposure.

Îmi place teribil definiţia din Cambridge Advanced Learner’s Dictionary unde scrie că expunerea indecentă are loc „when someone shwos their sexual organs in public” – şi aici vine partea cea mai grozavă – „in a way which is intended to upset people”. Britanicii ăştia, văzuţi dinspre Washington, par uneori mai primitivi decît românii, pe onoarea mea!

M-am tot gîndit ce semnificaţie tainică s-ar putea ascunde sub acest exacerbat „American exhibitionism”. Întîi de toate,  mi-a venit în minte sindromul Godiva a cărui incidenţă în lumea anglo-saxonă este destul de serioasă. Apoi mi-am zis că e o formă de protest, de sfidare a autorităţii. Pe urmă, am încercat să văd  acest comportament ca pe o expresie a unei nostalgii, ca o încercare înduioşătoare de recîştigare a Paradisului pierdut.

Nici una din aceste trei interpretări nu mi s-a părut mulţumitoare. Să fie vorba atunci de mult trîmbiţata, obsesiva şi letala rupere a civilizaţiei americane de matricea europeană? În metroul din New York, între semidespuiaţii aceia posomorîţi şi cu feţe clasice de mic-burghezi era şi o tînără cu coapse magnifice, marca Hugh Hefner. Serioasă şi ea peste măsură! Să fi fost această duducuţă purtătoarea acelui complicat mesaj cultural pe care-l amintii mai sus? Daţi-mi voie să mă îndoiesc. La aceste triste operaţiuni sunt mobilizaţi oameni apatici pe faţa cărora nu citeşti nici o urmă de bucurie. Ei par să nu realizeze defel situaţia paradoxală în care se găsesc: tocmai cînd credeau că încalcă un tabu, se înscriau cuminţi într-o masă de conformişti care, tulburaţi de aparenta lor îndrăzneală, se lăsau de fapt angrenaţi din nou în vechile mecanisme ale vieţii lor golite de sens. Nu cumva acest comportament e singura libertate care le-a mai rămas? Singurul… civil right?

Nenorocirea e alta. Imperiul mîncătorilor de hamburger ţine morţiş să-şi impună produsele culturale de ultimă generaţie şi în străinătate.
E limpede, a început o Nouă Renaştere şi germenii ei  s-au ivit în USA. Într-acolo trebuie să privim ca să ieşim şi noi odată, noi, românii, din găoacea noastră provincială. Noua cultură bate energic la porţile ţării. Să-i deschidem şi să nu ne speriem cînd îi vom vedea faţa tumefiată de colagen şi pocită de nenumăratele infiltraţii cu ser botulinic. Să fim deschişi! Să fim moderni!

Cam acesta era şi îndemnul implicit pe care ni l-au transmis de curînd aici, la noi, la Bucureşti (unde se consumă deja cu voluptate masochistă barabule modificate genetic), doi artişti veniţi din SUA: un pianist coreean şi un violonist rus. TVR Cultural i-a prezentat ca pe nişte instrumentişti şi actori de primă mărime subliniind prestaţia lor necanonică, iar cineva le-a dat voie să se manifeste pe scena Ateneului Român. Însă nu orice măscărici e mare artist, iar clovnul ideolog e chiar o specie periculoasă.

Flăcăii în cauză fac parte din această ultimă categorie. Nu ironia, nu persiflarea, nu şarja avangardistă, nu experimentul fertil, nu obrăznicia estetică au fost datele fundamentale propuse de cei doi fii adoptivi ai Unchiului Sam. Dimpotrivă. Într-un spectacol  de vreo două ore, transmis integral de TVR Cultural, canal naţional, coreeanul şi rusul, vajnici mesageri ai noii culturi americane, şi-au permis să-şi bată joc de marii compozitori, de muzica clasică, de religie şi de simţămintele omului religios, de sentimentul de iubire, toate văzute printr-o grilă sub-zoologică. Prin pantomima lor de o vulgaritate crasă, prin viziunea lor centrată pe scabros şi pe stimularea instinctelor joase – basic instincts! – cei doi indivizi  au ilustrat convingător noua orientare a culturii americane ce tinde vertiginos spre globalizare.

Dau un singur exemplu: la un moment dat, după ce a bătut cîteva acorduri maltratînd amarnic clapele pianului, coreeanul a zis: „Rahmaninov avea mîinile mari. Eu sunt coreean şi am mîinile mici. Numai mîinile sunt mici”. Orice comentariu e de prisos.
S-ar părea că nu avem încotro: toate naţiile trebuie să-l urmeze pe Marele American şi să adopte cît mai curînd noile sale strategii culturale.

Concomitent cu mareea asta pornografică, ideologii americani au împins şi political correctness pînă la absurd: ei au impus deja publicarea unei ediţii a unei cărţi a lui Mark Twain – Aventurile lui Huckleberry Finn – în care au fost înlocuite cuvintele cu nuanţă ofensatoare la adresa negrilor americani.

Ca atare, trebuie să ne luăm şi noi clasicii la puricat şi să-i aducem la reglement. Romane, poeme, drame şi poveşti trebuie rescrise de un grup de iniţiaţi în secretele  ghymnoculturii anglo-americane, grup ce trebuie condus fără doar şi poate de  prestigioşii pornografi Horia Roman Patapievici şi Mircea Dinescu.

În acest fel, cultura noastră va intra fatalmente în cea de-a doua şi, probabil, ultima sa fază de sincronism. Astfel, în programa de muzică pentru clasa a patra va trebui să figureze neapărat studiul  splendidei bucăţi muzicale intitulate „Bidineaua”, iar în „Capra cu trei iezi” va trebui operată urgent această modificare crucială:
„Trei iezi cucuieţi,/Hai la mama despuieţi!”

Trogloideologii din Statele Unite şi din Europa de Vest ne spun tot mai limpede în  ultima vreme  că România nu va progresa şi nu va deveni o naţiune cu adevărat civilizată  dacă nu se va americaniza pînă în străfunduri şi nu va trece grabnic la mancurtizarea tuturor cetăţenilor săi.

Asta să fie calea? Doamne… apără şi păzeşte!

Latest posts by Hanibal Stanciulescu (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *