Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni: Vintilă Horia (1915 – 1992)

Un cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni: Vintilă Horia (1915 – 1992)


L-am cunoscut pe Vintilă Horia la o manifestare culturală a exilului, în 1977.

 

Ne-am simpatizat imediat. Prima impresie de care îmi amintesc este cea a unui om de o extremă eleganţă aristocratică în comportament, neobişnuită în zilele noastre. Erudiţia lui era evidentă, dar ea apărea ca o stare naturală a făpturii sale, fără nicio emfază. Mi-a făcut, desigur, plăcere să primesc, puţină vreme după aceea, cartea sa La septième lettre (Plon, Paris, 1964) cu dedicaţia: „Domnului Basarab Nicolescu, această veche şi nouă întâlnire cu adâncul, în semn de prietenie, Vintilă Horia, 20 ianuarie 1978”.

Ne întâlnim apoi des, la cenaclul de la Neuilly, la cercul de gândire tradiţională organizat de Paul Barbăneagră şi la alte manifestări ale exilului, contactul nostru devenind din ce în ce mai profund.

În scrisoarea din 1 ianuarie 1980 îmi mulţumeşte pentru cartea mea despre Ion Barbu: „Cred că e singurul fel valabil de a scrie despre un mare poet. Relaţia pe care o stabileşti între matematică şi poezie – relaţie platonică – eu o stabilesc, în linie generală, între literatură şi fizică, tinzând să realizez o epistemologie literară, al cărei prim volum a apărut în 1976 (în spaniolă). Cred că am avea multe să ne spunem dacă ne-am revedea. În orice caz, am rămas cu impresia, după scurtele noastre întâlniri de la Paris, că urmărim acelaşi vânat, fiecare cu armele lui.”

În aceeaşi scrisoare mă invită să colaborez la Institutul pentru Cultura Occidentală: „În Roma a luat fiinţă, în decembrie trecut, un Institut pentru Cultura Occidentală, vag ca titlu, însă montat pe o veche idee a mea, de care parcă am vorbit anul trecut: aceea a traducerii în concepte şi norme politice ştiinţa secolului nostru. Din fizică, biologie, psihologie, etc., am putea extrage o ideologie anti-deterministă şi structura cu timpul un corp de doctrină pe care un om sau un grup le-ar putea pune în practică, spărgând astfel lada utopică în care am fost închişi de la era revoluţiilor încoace, de fapt încă de la începuturile umanismului. Mi-ar plăcea să colaborezi cu noi în cadrul acestui Institut […]”.

Alergic la ideologii şi doctrine, nu dau curs acestei invitaţii. Dar ideile erau interesante. Păstrez în arhivele mele un apel al Institutului, trimis de Vintilă Horia în iulie 1980, semnat de el, în care menţionează numele vicepreşedintei, Prinţesa Pallavicini, pe care am avut ocazia să o cunosc mai târziu. 

Pe 1 iunie 1982, îmi scrie: „Mi-a făcut mare plăcere să te revăd, după atât timp, la Paris, şi să stăm, într-un fel, de vorbă, în multilogosul de la Barbăneagră. Sper să am odată plăcerea de a vorbi numai cu dumneata despre atâtea lucruri care mă pasionează şi despre care discut uneori, prea arare, cu Lupaşcu. Sunt sigur că din aceste întâlniri pariziene, la care aş vrea să iau parte cât mai des, [au] să iasă lucruri interesante pentru viitorul României. Dumneata ai multe de spus pe această latitudine.”

În această, scrisoare, „multilogosul” în chestiune este reuniunea din 9 aprilie 1982, în somptuosul apartament parizian al lui Rosy şi Paul Barbăneagră. Reuniunile erau interesante şi frecventate de oameni remarcabili, ca marele pictor portughez Lima de Freitas (care avea să devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei) şi Antoine Faivre, specialist recunoscut al gândirii ezoterice tradiţionale.

În aceeaşi scrisoare, Vintilă Horia menţionează un articol pe care l-a scris despre revista 3e Millénaire în revista madrilenă El Alcazar, unde el avea o rubrică permanentă „Notas críticas para un fin de siglo”: „Numărul 2 l-am citit cu pasiune în avion. Eseul dumitale este extrem de interesant şi de bine venit într-un moment ca acesta în care, de altfel, multe sunt posibile, ca de pildă apariţia însăşi a revistei.”

Revista 3e Millénaire a fost o mare aventură editorială la care am participat ca membru al Consiliului de Redacţie, din care făceau parte şi Stéphane Lupasco şi Michel Random. Primul număr a apărut în mai 1982, salutat şi el într-un elogios articol al lui Vintilă Horia. Revista, fondată de cunoscutul jurnalist francez Bruno Totvanian, a avut un succes neaşteptat, ajungând în scurt timp la 15.000 de exemplare vândute prin abonament sau în chioşcuri. Revista sosea la momentul potrivit, direcţia ei principală fiind dialogul între ştiinţă şi spiritualitate. M-am bucurat că un om de exigenţa lui Vintilă Horia o aprecia şi, bine înţeles, i-am solicitat colaborarea (aşa cum i-am cerut-o şi lui Ioan Petru Culianu), la Paris şi apoi în cursul unei întrevederi avute la Madrid pe 4 septembrie 1982, după congresul de fizică la care participasem la Santiago de Compostela.

Am bucuria să primesc un text al său de la Madrid într-o scrisoare expediată pe 10 octombrie 1982: „Îţi trimit alăturat un articol pentru «3e Millénaire», făcând parte din colaborarea pe care mi-ai cerut-o la Paris. Aş avea multe spus pe tărâmul literar, atât de învecinat celorlalte, pe linia unei cercetări pe care am întreprins-o de mai bine de zece ani. Literatura e o tehnică a cunoaşterii, ca şi celelalte, inclusiv fizica.”

Textul, „Sur la découverte d’un langage anagogique”, apare în numărul 6 din 3e Millénaire şi e acompaniat de o călduroasă prezentare semnată de Bruno Totvanian: „Român prin naştere, francez prin cultură (el a obţinut Premiul Goncourt în 1960 pentru cartea sa Dumnezeu s-a născut în exil), madrilen cu inima şi italian prin spiritul său, Vintilă Horia, om universal, este binevenit aici.” 

De fapt, articolul lui Vintilă Horia era o intrare în dialog cu două texte publicate de mine („Langage et réalité”) şi de Jacques Oudot („Le concept de pluridisciplinarité”) în numărul 4 din 3e Millénaire (Septembrie-Octombrie 1982), asupra cărora el se exprimase deja în El Alcazar, „Hacia un lenguaje universal?”. Tot în El Alcazar, Vintilă Horia, comentează un articol de Kenneth White, „Tradition, modernité et au-delà…”, publicat în numărul 5 din 3e Millénaire (Noiembrie-Decembrie 1982).

Am plăcuta surpriza să primesc o scrisoare de la el (22 noiembrie 1982), în care Vintilă vorbeşte de Gerolamo Cardano, menţionat în articolul meu „Vision de la réalité et réalité de la vision” publicat în acelaşi număr din 3e Millénaire: „ Acum câteva minute am terminat de citit articolul dumitale din «3e Millénaire» şi aluzia la Cardano, personagiu fascinant, despre care s-a scris prea puţin până acum. Eu am dat de urma lui întâmplător, în vara lui 1962, când am stat câteva zile într-un loc din Italia (veneam spre Paris, din vacanţă) situat nu departe de lacul Como, loc încântător, de unde se vedeau cele două lacuri, cel italian şi cel elveţian. Rătăcind într-o zi prin împrejurimi am ajuns într-un sat foarte ciudat, dominat de o biserică construită în mod evident de maestri comaschi, cu case păzite de stranii statui, cu un mic palat părăsit a cărui grădină era invadată de pomi şi buruieni sălbăticite, şi cu următoarea inscripţie pe o placă de marmură:

 O passeggier che vieni da lontano

Riposati un momento al bell Cardano.

Era ceva în aer şi mult timp n-am ştiut să-i scriu un nume deasupra. Abia mai târziu am aflat de matematician, care se trăgea din acel loc, sau cineva din strămoşii lui.”

O colaborare constantă a lui Vintilă Horia cu 3e Millénaire se desemna astfel, dar prostia omenească cea eternă veghea. Un abonat trimite lui Totvanian o scrisoare de o extremă violenţă în care acuză revista de a oferi paginile ei unui antisemit şi nazist, cu referire la celebrul scandal al Premiului Goncourt. Totvanian se sperie şi, în ciuda explicaţiilor mele, decide să oprească orice colaborare cu Vintilă Horia. Numele său dispare din pancartele publicitare.

Bineînţeles, îl anunţ imediat pe Vintilă, care îmi răspunde cu demnitate şi forţă: „Nu m-au surprins rândurile dumitale. Occidentul e cum e pentru că e populat de oameni ca Bruno Totvanian, lipsiţi de curaj şi, în fond, de o perspectivă salvatoare a lucrurilor. Trebuia să întoarcă imediat abonamentul acelui imbecil indignat şi să-mi ceară imediat o nouă colaborare. A făcut ce-a făcut pentru că este cine este. Cred că treaba nu mai are salvare şi că, fără să ştim, trăim în plin Apocalips, de la 1939 încoace (sau de la Yalta). Nu am de gând să-i mai scriu. El nici nu s-a scuzat, nici nu s-a justificat. Lucrul cel mai trist, dând socoteală de până unde merge laşitatea colectivă în care s-a înfăşurat Occidentul ca într-un giulgiu ultim, este faptul de a fi suprimat numele meu de pe lista de colaboratori. E un semn, între altele. Această persecuţie bazată pe laşitate, sau pe orbire fanatică, nu e prima care se manifestă. Şi nici ultima, sper. În contra ei lupt cum pot, de la scandalul cu Premiul Goncourt încoace. Cred că mi-a prins bine, din multe puncte de vedere. M-a trezit, printre altele, la realitate” (Madrid, 1 octombrie 1983). 

Cu eleganţa lui extraordinară, Vintilă revine asupra acestei sinistre afaceri cu un ton mai conciliant faţă de comportarea lui Bruno Totvanian: „[…] Totvanian nu mi-a mai răspuns, deşi în ultima scrisoare îl rugam să mă aboneze la revistă. […] Există poate o diferenţă foarte subtilă între el şi mine. Vom discuta cândva despre ea. Poate că e cauza acestei tăceri şi acestei omisiuni” (Los Molinos, 4 august 1984).

Nicio umbră nu se insinuează între noi, în ciuda acestei tenebroase situaţii. Dimpotrivă.

În 31 mai 1985, după primirea cărţii mele Noi, particula şi lumea, Vintilă îmi scrie: „Iată alăturat, cronica mea despre splendida dumitale carte. Sper că ai primit-o între timp pe cealaltă [Michel Random, La tradition et le vivant, Félin, Science et Connaissance, Paris, 1985, prefaţă de Basarab Nicolescu (n.r.)]. Am vorbit de amândouă la Roma săptămâna trecută. Sper să le dedic mai mult spaţiu într-un eseu despre homo religiosus pe care am de gând să-l scriu în iunie.”

Cronica sa din El Alcazar se încheie cu cuvintele: „În prezenţa a tot ceea ce ne striveşte şi ne alienează, o asemenea carte ne ajută să continuăm să trăim.”

Scrie şi o cronică în româneşte, în care conclude: „E posibil ca tezele lui Basarab Nicolescu să creeze o nouă mentalitate în lumea occidentală, preparată pentru această schimbare încă de pe vremea când marii fizicieni germani de la începutul secolului deschideau, prin descoperirea atomului, o poartă nepreţuită către adevărata ştiinţă şi către o cuprindere a omului în limitele lui autentice.”

Neobosit şi generos, scrie şi despre cartea lui Solange de Mailly-Nesle, L’Etre cosmique, unde Lupaşcu şi cu mine suntem prezenţi prin interviuri. Iar în 1986, Vintilă consacră două cronici cărţii lui Lupaşcu L’homme et ses trois éthiques, scrisă în colaborare cu mine şi cu Solange de Mailly-Nesle.

Graţie cărţii mele Noi, particula şi lumea, am fost invitat la Veneţia de UNESCO şi Fundaţia Cini ca animator al congresului Ştiinţa în confruntare cu frontierele cunoaşterii: Prolog al trecutului nostru cultural (3-7 martie 1986) şi, în această calitate, redactez o primă formă a acum celebrei Declaraţii de la Veneţia, adoptată aproape fără schimbări şi pe care i-o trimit imediat după întoarcerea la Paris lui Vintilă.

Reacţia sa este promptă: „Îţi trimit alăturat un articol în care vorbesc de textul, foarte important, pe care mi l-ai trimis şi care mă întristează profund: îmi pare rău că Fundaţia Cini şi UNESCO n-au descoperit înaintea mea necesitatea în care se află omenirea de a pune de acord politica şi ştiinţa. Eu am descoperit acest lucru de prin 1969, când realizam Călătoria spre centre […]. Cum de abia acuma două instituţii atât de serioase îmi descoperă America e lucru mai mult decât ciudat; trebuie să recunoşti” (Collado, 6 iunie 1986). Amărăciunea, dar şi umorul său sunt evidente în aceste rânduri, dar, din nou, nicio umbră ne se strecoară între noi. Dimpotrivă. În articolul său, după ce spune tot ceea ce a făcut el însuşi în domeniul dialogului între ştiinţă şi spiritualitate, face o analiză pertinentă a câtorva aspecte ale Declaraţiei de la Veneţia. De exemplu, se exprimă asupra transdisciplinarităţii: „Punctul 3 pune în relief necesitatea unei cercetări realmente «transdisciplinare», care nu poate fi decât respinsă de materialiştii marxişti şi de susţinătorii societăţii de consum. În politică, transdisciplinaritatea ne poate conduce la metapolitică, un alt concept care are o relaţie intimă cu tehnica mea a cunoaşterii, aşa cum am dezvoltat-o după apariţia cărţii mele Călătorie spre centre…”

Câteva săptămâni după aceea revine asupra Colocviului de la Veneţia: „Rezistenţa la noua viziune a lumii, aşa cum bine spui, e universală şi constituie o adevărată familie nefastă şi, uneori, demoniacă” (Villalba, 19 august 1986). Cuvinte premonitoare!

La 22 aprilie 1986, Mircea Eliade părăsea această lume. Iar în 1987 m-am aflat, ca preşedinte al asociaţiei Hyperion, printre organizatorii congresului internaţional Hommage à Mircea Eliade (Sorbona, 24-27 iunie 1987). Cu această ocazie îl revăd pe Vintilă. Ne refugiem într-o cafenea pentru a scăpa de mulţimea congresiştilor. Printr-o ciudată alchimie, l-am simţit mai aproape ca niciodată. Să fi contribuit oare maxima mea deschidere afectivă datorită unor mari suferinţe pe plan personal prin care treceam în acea perioadă? Să fi fost oare umbra marelui Eliade care plana protectoare deasupra noastră? În orice caz, în acea zi am decis să ne tutuim.

Pe 27 octombrie 1987 îmi scrie foarte interesante lucruri despre Lucian Blaga: „Dragă Basarab, Îmi pare nespus de rău că nu ne-am putut vedea în septembrie […] Eram tare curios să ştiu ce s-a întâmplat în iunie la Geneva; şi să te rog, în acelaşi timp, să colaborezi la «Philosophia Perennis» cu o rubrică permanentă, care nu ştiu cum se va numi, însă la care voi colabora şi eu […]. Putem face din Blaga, prin gândirea noastră, vreau să spun prin forţa noastră de a-i scoate în relief actualitatea, un motor pentru înnoirea de mâine […]. Aş fi vrut să vorbesc cu tine despre sensul anti-entropic al poeziei lui Blaga, despre care am să scriu într-un număr viitor al revistei. Cred că în volumele lui fundamentale ca Lauda somnului şi La cumpăna apelor, această posibilitate de anti-entropie, care are în fond un substrat ezoteric profund, apare în toată măreţia ei unică. Niciun alt poet român sau european nu a fost atât de aproape de adevăr ca Blaga datorită vastei lui posibilităţi de a sta pluridisciplinar în faţa lucrurilor. De la el la mistică saltul ar fi fost uşor de realizat, însă poate că nu asta îi era misiunea.” Îi împărtăşesc întru totul, şi acum, punctul de vedere.

Refuz cu politeţe propunerea de colaborare la „Philosophia Perennis” şi prefer să-i evoc întâlnirea noastră de la congresul Eliade: „Dragă Vintilă, […] Ultima noastră întâlnire la Paris mi-a rămas încrustată în sufletul meu. Nu aş putea explica de ce, dar a fost un moment privilegiat, care mă urmăreşte şi acum. Un «gust» deosebit al impresiilor, dincolo de ceea ce pot transmite cuvintele. În acelaşi timp, un moment înscris pentru totdeauna în istoria mea personală, printr-o clarificare neaşteptată a unor întrebări asupra destinului ce mă obsedau de multă vreme” (Paris, 15 noiembrie 1987). 

Prietenia noastră începe să se înscrie în alte dimensiuni decât cele lumeşti. Pe 15 ianuarie 1988 îmi scrie: „Prima dată când ne-am cunoscut şi am stat de vorbă, la o cafenea pe La Tour Maubourg, am avut siguranţa că vom fi prieteni într-o zi […]. Cărţile şi articolele tale m-au ajutat şi ele, ca şi cele ale lui Lupaşcu, să mă regăsesc.”

Marele nostru prieten Lupaşcu părăseşte această lume pe 7 octombrie 1988 şi îl anunţ imediat pe Vintilă, care îmi scrie: „Draga Basarab, Vestea pe care mi-o dai mă umple de tristeţe. Nu ştiam că Lupaşcu e internat. […] A fost una din persoanele care au influenţat mai mult asupra schimbării produse în mine acum aproape douăzeci de ani. După aceea, contactul prelungit în timp, atât cu cărţile cât şi cu persoana lui, atât de autentice şi de fermecătoare, au completat procesul acelei schimbări” (Villalba, 21 octombrie 1988). Publică un admirabil articol despre Lupaşcu în Cuvântul Românesc şi revine, într-o scrisoare, asupra morţii lui Lupaşcu: „Moartea lui Lupaşcu m-a cutremurat. […] O bucată din bunătatea lumii a murit cu el” (Villalba, 12 decembrie 1988).

Portretul care se conturează din aceste fragmente ale corespondenţei între noi este net diferit de cel prezent în paginile din Jurnalul doamnei Monica Lovinescu. Într-o notă datată Vineri 24 septembrie 1982, ea scrie: „Masă rotundă cu Vuia, V. Horia, Poghirc, Cazaban, V. [Virgil Ierunca (n.r.)] pentru redeschiderea Centrului român de cercetări. Vintilă reîncepe cu Gândirea, opusă triumfător Vieţii Româneşti şi mai plasează şi un Burebista unde nu trebuie. De data asta fiind masă rotundă, i se poate răspunde, şi o face – foarte bine – V. După aceea la Sorbona (Amfiteatrul Richelieu) pentru şedinţa inaugurală. Eliade – care promisese – nu vine. Vuia lung şi neinteresant, dar nu bombastic. Vintilă Horia cu aparenţe de idei. Poghirc la obiect. Sper să mă înşel : totul are un aer provincial” (Jurnal (1981-1984), Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 134). „Vintilă Horia cu aparenţe de idei”? Mi se pare că Monica Lovinescu vorbeşte despre o altă persoană decât cea pe care am cunoscut-o eu. De altfel, am fost prezent la acea şedinţa inaugurală şi ideile lui Vintilă mi s-au părut foarte pertinente.

Într-o altă notă, de luni 16 mai 1988, Monica Lovinescu consemnează: „La Radio, Vintilă Horia pentru un interviu despre cărţile lui (i-a mai apărut un roman), dar mai ales despre Eonul Dogmatic în traducerea lui… Pişcoci, cu o prefaţă de Vintilă, la l’Age d’Homme […] Vintilă Horia repetă ce a spus şi în prefaţă: că Blaga e mai actual acum, în contemporaneitate, cu fizica cuantică (!) decât în vremea lui. Are un fel de a fi categoric, de-a jongla cu atomii, filosofia şi literele, care m-a împiedicat întotdeauna să-l iau în serios” (Idem, pp. 293-294).

Semnul de exclamare ce însoţeşte cuvintele „fizica cuantică” îşi are semnificaţia lui. Am cunoscut-o bine pe Monica Lovinescu la diversele manifestări ale exilului, în particular la Cenaclul de la Neuilly, am fost în casa ei de mai multe ori şi am participat de mai multe ori la celebra sa emisiune de la „Europa liberă”. Deci mă pronunţ în cunoştinţă de cauză. Adevărul este că, pentru ea, cultura se reduce la literatură şi deci ştiinţa nu are nicio importanţă pe plan cultural. De asemenea, Monica Lovinescu era alergică la tot ceea ce privea transcendenţa, religia sau gândirea tradiţională. Nu este deci de mirare că Vintilă Horia îi apărea ca fiind un lunatic, simpatic pe plan personal, dar neinteresant ca operă. 

La moartea lui Vintilă, Monica Lovinescu notează: „A murit Vintilă Horia. Aflasem prin Goma (via Răuţă) că e în comă […]. Sunt evident tristă, chiar dacă aproape de el nu ne-am simţit cu adevărat decât o dată: când cu scandalul Premiului Goncourt, când ne-am pierdut zilele şi nopţile încercând să dejucăm manevrele Bucureştiului […] Cred că mi-a fost mereu cam străin, mai puţin din pricină că era de dreapta (o dreaptă foarte elementară, susţinând dictatura din Argentina şi negând torturile de acolo), cât pentru că certitudinile lui pătrate şi imperturbabile mă iritau” (Miercuri 8 aprilie 1992) (Idem, pp. 233-234). Certitudinile lui pătrate şi imperturbabile? Acest portret este la ani-lumină de adevăratul Vintilă Horia.

Cel care l-a înţeles într-adevăr pe Vintilă Horia este Pompiliu Crăciunescu, în stimulanta sa carte Vintilă Horia – Translittérature et Réalité: „[…] Vintilă Horia pune în evidenţă o veritabilă viziune transgresivă a lumii; o viziune în care literatura, ştiinţa, filosofia, teologia, etc. converg spre una şi aceeaşi finalitate: înţelegerea lumii noastre. […] Prigoniţi-l pe Boeţiu!, roman care revelează o ireductibilă dimensiune transliterară, depune mărturie că, în timpul prezent, cunoaşterea şi completitudinea deschisă fac un singur corp. Este dimensiunea cea mai pregnantă a capodoperei lui Vintilă Horia Prigoniţi-l pe Boeţiu!” (Vintilă Horia – Translittérature et Réalité, Editura L’Homme Indivis, Veauche, Franţa, 2008, pp. 104-105). Pompiliu Crăciunescu foloseşte expresia „cosmos transliterar” pentru a caracteriza lumea lui Vintilă Horia.

Cine era oare Toma Singuran, personajul principal din Prigoniţi-l pe Boeţiu!? Heisenberg? Lupaşcu? Eu însumi? Sau poate un personaj care ne reunea cu Vintilă Horia?

O stranie coincidenţă face că eu am fost în strânse legături cu patru dintre cei figurând în cartea lui Vintilă Călătorie spre centrele Pământului: nu numai cu autorul însuşi dar, de asemenea, cu Stéphane Lupasco, cu marele romancier Raymond Abellio (despre care am şi scris) şi cu marele pictor Georges Matthieu.

Cât despre Heisenberg, nu am avut şansa să îl întâlnesc, dar el a marcat propria mea viaţă, nu numai pe plan filosofic ci şi pe plan ştiinţific, anumite cercetări ale mele din fizica particulelor elementare întâlnindu-se în mod providenţial cu rezultatele lui Heisenberg din anii ’50. Vintilă Horia spunea el însuşi: „Întâlnirea cu Heisenberg mi-a deschis o nouă perspectivă asupra lumii. Mi-a modificat profund concepţia despre viaţă şi despre literatură […]. Mi-am dat seama că literatura este o tehnică a cunoaşterii, contemporană cu atâtea alte tehnici ale cunoaşterii, care, utilizând limbaje diferite, spuneau aceleaşi lucruri […]. Am descoperit cât de asemănători sunt poeţii cu fizicienii” (Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Ideea, Bucureşti, 2002, pp. 79-80).

Cum pot conclude acest „exerciţiu de admiraţie”?

Vintilă Horia rămâne înscris pentru totdeauna în mine ca un Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni.

 

(din volumul Eseuri autobiografice, Editura Ideea Europeană,

Bucureşti-Iaşi, 2009-11-29, cu acordul autorului)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *