Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un episcop-antidot: Vasile cel Mare

Un episcop-antidot: Vasile cel Mare

Există două „reţete” de comemorare a sfinţilor Bisericii.

Prima, impusă de ritualul ştiinţific-occidental, constă în organizarea unor congrese de specialişti, care au drept scop analizarea obiectivă, detaşată, adeseori seacă a operei sau vieţii personajului respectiv. A doua, specifică mai degrabă Orientului „pravoslavnic”, se rezumă la un parastas bine garnisit gastronomic, cu discursuri interminabile şi fără obiect. În primul caz, omagiatul e transformat în subtext al erudiţiei şi acribiei; în al doilea, el devine simplu pretext de jovial ospăţ. Aş încerca o reţetă complementară, impusă chiar de personalitatea lui Vasile al Cezareii, anume, un eseu care, deşi pleacă de la analiza câtorva texte greceşti, cu instrumentarul ştiinţific de rigoare, să abordeze trei chestiuni majore ale Bisericii din zilele noastre. Mă refer în primul rând la calităţile pe care ar trebui să le întrunească un episcop; apoi, la sensul culturii în formarea intelectuală şi chiar spirituală a creştinului; în fine la relaţia dintre puterea politică şi autoritatea religioasă. Voi culege informaţiile respective din câteva texte mai puţin frecventate, chiar şi de patrologii de meserie, anume, un Discurs omagial despre Vasile cel Mare, rostit în 381 de către fratele său, Grigore de Nyssa; un enkomion, compus de Grigore din Nazianz şi rostit un an mai târziu; în fine, un text al lui Vasile însuşi, Către tineri. Cum ar trebui folosită cultura grecească.

vasile-celmareEnkomion-ul, ca gen literar, are câteva reguli precise şi presupune anumite ingrediente tematice. El se învecinează cu biografia (bios), dar, spre deosebire de aceasta, lasă mult mai mult loc retoricii flatante. De mortuis nil nisi bene, spune un vechi proverb care poate fi considerat chintesenţa genului encomiastic (discurs funebru). Dar trebuie să ne grăbim să facem două precizări. Faptul că un apropiat al celui decedat îi laudă calităţile nu presupune, în mod automat, că el deformează realitatea înnobilând-o. Nu, în cazul concret al lui Vasile cel Mare, datele istorice concordă cu datele conţinute în discursurile fratelui şi prietenului său. Fireşte, există unele exagerări afective, dar aceasta nu impietează prea mult asupra realităţii. În al doilea rând, chiar dacă personalitatea omagiată face obiectul unor controverse (şi Vasile cel Mare face), rolul pe care l-a jucat la un moment dat în istoria unei comunităţi nu poate fi negat sau trecut cu vederea. Cele două „elogii” (enkomia) pronunţate în 381 şi, probabil, în 382, despre episcopul Cezareii, deşi au acelaşi pretext, ne oferă două perspective diferite asupra personalităţii celui omagiat. Grigore al Nyssei, spirit organizat, sintetic, aplecat spre idealism filozofic pleacă de la câteva aluzii biografice conturând un model mistico-teologic vrednic de anturajul unor personaje celebre din Vechiul şi Noul Testament. Melancolicul Grigore din Nazianz lasă frâu liber amintirilor, reînviind, sub ochii noştri, atmosfera intelectuală a Atenei, tentaţiile „mondene” care au urmat, retragerea în pustietate, disputele teologice şi politice, în fine, resorturile unei prietenii probabil fără egal în istoria creştinismului antic. Encomionul capătă astfel tuşe subiective, memorialistice. De altfel, majoritatea criticilor şi editorilor vorbesc mai degrabă despre un text scris mai degrabă decât despre unul pronunţat în faţa unei adunări. Lungimea şi arabescurile stilistice exclud ultima variantă.

Nomos aretes

Pentru Grigore din Nazianz, Vasile încarnează un ideal de viaţă filozofică: el este însăşi „regula virtuţii” (nomos aretes). Una din convenţiile biografiilor antice (aflate, cum spuneam, în vecinătatea genului encomiastic) este aceea de a transfera datele concrete, biografie ale unui personaj istoric în plan metafizic, transistoric, de a abstractiza personajul dându-i o valoare de model atemporal. Mecanismul respectiv funcţionează nu doar în cazul biografiilor filozofico-religioase (precum Viaţa lui Moise, de Philon Alexandrinul; Viaţa lui Apollonios din Tyana, de Filostrat sau Viaţa lui Pitagora, de Iamblicos), ci şi în cazul biografiilor numite, impropriu, „politice”, precum cele redactate de Plutarh. Savanţii au arătat, de multă vreme, că Vieţile paralele sunt traversate de la un capăt la altul de un suflu religios-filozofic, ele nefiind altceva decât concretizarea teoriei ideilor lui Platon. Fiecare personaj încarnează un eidos, un model transistoric, de unde şi succesul (plus actualitatea) scrierilor respective până în zilele noastre. Aşadar, Vasile însuşi e văzut de prietenul său Grigore ca întrupare/actualizare a unui principiu metafizic şi religios, nomos aretes (43,2).
Încă din timpul studiilor la Atena, Vasile a adoptat un mod de viaţă conform „filozofiei creştine”, în sensul respectării unei conduite practice, dar justificată de credinţa creştină. Deşi provenea dintr-o familie creştină, viitorul episcop de Cezareea n-a primit botezul decât târziu, în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani, după întoarcerea din „Babilonul” Occidentului. „Târziu” pentru noi, cei de astăzi, obişnuiţi cu practica botezului imediat după naştere. Pentru lumea antică botezarea la douăzeci şi cinci de ani dovedea mai degrabă nerăbdare, dat fiind că un asemenea eveniment capital încheia, de obicei, un lung itinerariu iniţiatic şi presupunea o viaţă integral creştină pe viitor. Taina pocăinţei (numită, la început, „al doilea botez”) nu-şi intrase încă bine în drepturi, iar botezul avea o semnificaţie şi o importanţă covârşitoare. Comiterea unui păcat major (crimă, adulter, apostazie) atrăgea după sine excluderea din Biserică, pierderea harului. Nu mai exista cale de întoarcere. Prin urmare, decizia lui Vasile de a trece prin „focul botezului” încă din tinereţe nu reprezintă doar o dovadă de precocitate spirituală, ci şi de curaj. Botezul încununează un parcurs filozofic, iar termenul ca atare se regăseşte în ambele discursuri funebre. Pentru cei trei capadocieni, creştinismul este „filozofia desăvârşită”, modul de viaţă care oferă garanţie pentru mântuire. Tocmai pentru că încarnează această nomos aretes Vasile este filozoful creştin prin excelenţă. El devine model transistoric, a cărui actualitatea se verifică de-a lungul întregii istorii a creştinismului.

Enumerarea lui Grigore nu scapă niciun aspect important. În primul rând, Vasile practică enkrateia, „stăpânirea de sine”, şi oligarkeia, termen greu de tradus ca atare într-o limbă modernă, dar care trimite la ideea „mulţumirii cu puţin” (43,61). Virtuţile respective, care fac parte din panoplia filozofiei creştine, nu sunt practicate pentru ele însele, ci pentru contracararea viciilor şi plăcerilor, începând cu gastrimargia („nebunia stomacului”, lăcomia). Vasile pune în aplicare cuvântul lui Isus din Evanghelie (Matei 6,26): „Uitaţi-vă la păsările cerului: nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare…” şi Matei 6,28, cu trimiterea la crinii pământului. „De aici faptul că nu avea decât o singură haină (chitonion) şi un singur palton (tribonion); de aici, dormitul direct pe pământ (chameunia), privigherea (agrypnia) şi refuzul de a se îmbăia (alousia)” (43,61); tot de aici regimul său alimentar tulburător de… frugal, constând din pâine şi sare, „asezonate” cu apă de izvor (ibid.).

După enkrateia, Grigore din Nazianz se opreşte asupra „fecioriei” (parthenia), care-l aşază pe creştin „alături de îngeri” (43,62). Vasile nu s-a mulţumit doar să-şi păstreze propria „feciorie” (înţeleasă şi în sens trupesc, dar în primul rând spiritual), ci a creat mânăstiri şi reguli pentru încurajarea acestei virtuţi. Aceste mânăstiri erau, în ochii săi, adevărate şcoli de filozofie, unde monahul „trecea de la frumuseţea dinafară la cea lăuntrică, de la ceea ce se poate vedea la ceea ce nu se poate” arătându-I lui Dumnezeu „omul ascuns”. Pe lângă mânăstirile cu viaţă obştească Vasile a creat locuri special amenajate, schituri, pentru izolarea celor dornici să se perfecţioneze în viaţa monahală, în marginea comunităţilor.

A treia virtute, philanthropia, se manifestă prin hrănirea celor săraci (ptochotrophia) şi prin ajutorarea celor slabi (boethema). Grigore se referă aici la principala operă de caritate a lui Vasile, un orăşel în toată puterea cuvântului, aflat în marginea Cezareii, botezat după numele întemeietorului, Basiliada. El „funcţiona” şi ca infirmerie, şi ca refugiu pentru cei fără locuinţă, şi ca magazie pentru stocarea donaţiilor venite din partea binevoitorilor. Este vorba de un oraş-instituţie instituţie care ar putea fi asemănat cu instituţiile create de Maica Tereza, peste tot în lume, sau de abbé Pierre, în Franţa (Fundaţia Emmaüs). Datorită acestui oraş-aşezământ bolnavii, mai ales leproşii, paria societăţii, dispăruseră din oraş, unde, conform spuselor lui Grigore, stârneau mai mult ură şi dispreţ decât milă, şi se aflau de acum încolo sub îngrijirea unui personal adecvat. Într-o primă etapă, Eustaţie va fi trimis mai mulţi călugări din mânăstirile sale pentru a-l ajuta pe Vasile. Acestor călugări li se vor fi adăugat, ulterior, călugăriţe şi văduve care trăiau acolo ca într-o mânăstire cu vocaţie socială. Vasile însuşi nu se mulţumea cu organizarea exterioară, ci participa efectiv la buna funcţionare a Basiliadei. Philanthropia se manifesta concret prin conversaţiile cu bolnavii, printr-un contact direct cu realitatea, oricât de respingătoare ar fi fost aceasta. Episcopul nu se dădea în lături să-i îmbrăţişeze chiar, părinteşte, pe leproşi.

Unii dintre contemporani îl acuzau pe Vasile de infatuare (typhos), plecând, probabil, de la impunerea distanţei între el şi lume. În Antichitate, această acuză se adresează mai tuturor celor care alegeau modul de viaţă filozofic (creştin ori păgân: platonician, cinic, epicureic etc.) respingând convenţiile „normalităţii”. Grigore din Nazianz propune şi o altă explicaţie. El pretinde că acuzaţia respectivă s-ar afla numai pe buzele adversarilor prietenului său, care, cuprinşi de invidie (phtonos) ar confunda anume seriozitatea, bărbăţia (andreia) cu infatuarea. Într-adevăr, recunoaşte Grigore, Vasile nu era un vorbăreţ (stomylos), nici un petrecăreţ (geloiastes), nici un plimbăreţ prin pieţe (agoraios). Nu-i stătea în caracter să flateze mulţimea şi „să se tragă de şireturi” cu toată lumea. Filozofia sa, întrupată într-un mod de viaţă nobil, nu şi arogant, îi impunea o anumită rezervă în faţa publicităţii demagogice. Aristocrat prin naştere, aristocrat prin formaţie, aristocrat prin exersarea creştinismului. Creştinismul e o religie pentru aristocraţi, în sensul larg, spiritual, nu social, marxizant, al termenului. În fond, continuă Grigore, a-i reproşa lui Vasile seriozitatea şi nobleţea de caracter e ca şi cum „i-am reproşa leului că nu e maimuţă”. Dar acuzatorii nici măcar nu au dreptate, pentru că nu l-au cunoscut decât la suprafaţă. El, Grigore, depune mărturie, ca prieten apropiat, despre un Vasile înzestrat cu simţul umorului, hâtru în povestire, dar şi delicat, evitând excesele de orice fel, niciodată prea aspru, dar nici prea moale (ibid.).

În fine, pentru Grigore, cea mai importantă calitate/vocaţie a prietenului său a fost aceea de învăţător (didaskalia). „Cine a fost curăţit mai mult de Duhul şi s-a pregătit mai mult pentru a fi vrednic să expună (diegeisthai) lucrurile dumnezeieşti (ta theia), scrie plin de admiraţie poetul din Nazianz? Cine a fost iluminat mai multe de lumina cunoaşterii (phos gnoseos) şi a pătruns în adâncimile Duhului şi a scrutat, împreună cu Dumnezeu, cele despre Dumnezeu?” Iar mai departe, printr-o trimitere retorică la Psalmul 18, Vasile e înfăţişat ca un soare binefăcător pentru cetatea şi prietenii săi, un soare care-şi împrăştie razele cuvintelor pe tot pământul, a cărui „cursă cerească” tinde mereu către Dumnezeu (43,66).

Exegeza şi scriitura completează didaskalia. Mai precis, Grigore ţine să sublinieze complementaritatea dintre cuvântul rostit şi cel scris, în cazul lui Vasile. „Când pun mâna pe Hexaemeronul său şi când îl am pe buze, mă aflu dintr-odată împreună cu Creatorul, cunosc raţiunile creaţiei (ktiseos logous) şi-L admir pe Creator mai mult decât o făceam înainte, când nu mă instruiam decât prin privire” (43,67). Citind textele despre Sfântul Duh, Grigore mărturiseşte că are senzaţia că-şi descoperă propriul Dumnezeu şi că intră în comuniune cu El (Îl contemplă direct). Citind elogiile martirilor şi „atleţilor lui Cristos” el intră aievea „în pielea personajelor” simţind că asceza devine realitatea palpabilă; începe să-şi dispreţuiască trupul şi luptă efectiv cu patimile. Citind tratatele de morală (ethikois) şi de conduită practică (praktikois), se simte „curăţit trupeşte şi sufleteşte, devenind templu primitor al lui Dumnezeu” (ibid.). Aceste rânduri par simple volute retorice, de suprafaţă. De fapt, ele transmit două lucruri esenţiale, specifice culturii creştine în general, nu doar scrierilor lui Vasile. În primul rând, faptul că nicio literă din opera unui creştin adevărat nu este gratuită. Nimeni nu scrie din pură „plăcere estetică”, noţiune străină creştinismului, ci din nevoia de a mărturisi (explica, învăţa, transmite un adevăr de credinţă, polemiza, converti). În al doilea rând, materia textelor respective nu este moartă, ci însufleţită de o dynamis, o „putere” cu virtuţi extraordinare. Prin scrierile lui Vasile, Grigore intră în comuniune cu materia lor profundă. Ele dezvăluie, convertesc şi iluminează subiectele abordate. Prin cuvintele textelor respective circulă umbra Duhului, modificând radical sufletele cititorilor.

Nu pot încheia prima parte a analizei fără a invoca un alt pattern al literaturii encomiastice din Antichitate, şi anume, comparaţiile edificatoare. Graţie acestui procedeu, protagonistul encomionului intră într-o reţea de valori deja consacrate, devenind, într-un fel, eroul unei „panteonizări”. De data aceasta mă voi referi la Discursul celuilalt Grigore, de Nyssa, rostit, cum spuneam, pe 1 ianuarie 381, la doi ani de la moartea fratelui său. În ochii episcopului de Nyssa, dacă ar fi trăit în vremea apostolilor, Vasile ar fi fost un alt Sylvanus sau un alt Timotei (110). Din punctul de vedere al „proniei divine” sfântul Pavel şi Vasile se află „la acelaşi nivel al virtuţii”, chiar dacă din punct de vedere istoric ei au trăit în epoci diferite. Grigore de Nyssa, cel mai platonician dintre Capadocieni, autorul faimoasei Vieţi a lui Moise, fixează definitiv figura fratelui său în panteonul Virtuţii transistorice, făcând din el un contemporan al marilor personaje din Vechiul şi Noul Testament. Astfel, prin practicarea „iubirii” – agape, prin experienţele mistice, prin monotropia caracterului şi prin asceza zilnică, el stă alături de Pavel (118 sq.) Prin atitudinea curajoasă, prin vorbirea liberă (parrhesia), pe şleau în faţa tiranilor, el se asemănă cu Ioan Botezătorul (121 sq.). Prin puterea spirituală a cuvântului, prin asceză, post continuu, demnitate, prin lupta împotriva foametei într-un an secetos îl devansează pe Ilie (124 sq.). Iar ca legislator al vieţii monahale şi mistic el stă alături de Moise, legislatorul poporului ales şi confidentul lui Dumnezeu (126 sq.). Aşezându-l în compania atâtor personaje-reper din Scriptură, Grigore face din fratele său un reper pentru vremurile noi, toate virtuţile vechilor modele apărând, într-un fel, revigorate, actualizate în personalitatea lui Vasile.

În ciuda tonului encomiastic trebuie totuşi remarcat faptul că există limite de comparaţie peste care nu se poate trece. De pildă, Vasile este comparat cu Pavel, dar nu i se atribuie decât un loc de ucenic al acestuia, în compania lui Timotei şi a lui Sylvanus. Chiar dacă scrie despre propriul său frate, lui Grigore nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să-l aşeze pe picior de egalitate cu apostolii din jurul lui Isus. Pavel e un „apostol” în sensul larg al termenului, el nu face parte din elita elitei creştinismului, selectată şi „antrenată” de Isus Însuşi. Pe de altă parte, Vasile câştigă în urma comparaţiilor cu personajele din Vechiului Testament. El le este superior, dat fiind că ele nu s-au bucurat de lumina Revelaţiei lui Isus.

(va urma)

Text prezentat la colocviul „Teologie şi spiritualitate în operele Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz”, care s-a desfăşurat între 28-30 aprilie la Oradea în organizarea Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică de Oradea şi a Departamentului Oradea a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babes-Bolyai. Pentru prezenta versiune am eliminat notele de subsol. Versiunea integrală va apărea în Actele colocviului.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *