Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un „extraterestru” român premiat de Academia Franceză

Un „extraterestru” român premiat de Academia Franceză

Cea mai consistentă parte a operei lui Basarab Nicolescu este scrisă după stabilirea definitivă în Franţa, într-o excelentă limbă franceză: Nous, la particule et le monde (Le Mail, Paris, 1985, premiată de Academia Franceză), La Science, le sens et l’évolution – Essai sur Jakob Boehme (Le Félin – Philippe Lebaud, 1988, 1995, premiul Benjamin Franklin pentru Cea Mai Bună Carte de Istorie, S.U.A., 1992), Théorêmes poétiques (Rocher, Monaco, 1994), La Transdisciplinarité. Manifeste (Rocher, Monaco, 1996), Les Racines de la liberté (Accarias-L’Originel, Paris, 2001, în colaborare cu Michel Camus).

Chiar dacă unii comentatori ai operei lui Basarab Nicolescu tind să o reducă la textele scrise în limba franceză — cu atât mai mult cu cât acestea sunt recunoscute drept operele în care au luat naştere şi sunt explicitaţi operatorii cu funcţionalitate maximă în teoria transdisciplinarului — nu se poate face în niciun caz abstracţie de prima sa lucrare, Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund“ (1964), şi nu doar pentru că ea a fost singura scrisă integral în limba română. Cercetătorul însuşi va descoperi ulterior şi va mărturisi, în Rădăcinile libertăţii, plăcerea de a-şi regăsi în textul său de debut termeni care îi prefigurau teoriile viitoare. Nu numai folosirea, în context, a sintagmei „teoreme lirice“, invocată de Basarab Nicolescu mai târziu, este semnificativă. Cum se va vedea, un cititor avizat, atent la fulguraţiile ideatice de substanţă ale criticului operei barbiene, poate descoperi multiple însemne transdisciplinare ce existau, in nuce, încă din Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund“, deşi, cum am mai spus, acestea vor căpăta formă şi validitate începând cu Noi, particula şi lumea (1985), Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme (1988) sau Teoremele poetice (1994), pentru a se rotunji în bine cunoscutul manifest teoretic intitulat chiar Transdisciplinaritatea. Manifest (1996).

Nucleul tare al cărţii îl constituie, însă, demonstraţia faptului că Jocul secund configurează, chiar dacă mai puţin evident ca în cazul lui Eminescu sau al lui Blaga, spre exemplu, o adevărată cosmologie. E adevărat că fiecare operă poetică, artistică in extenso, presupune oricum o anumită viziune despre lume, o Weltanschaung specifică. Dar, cum bine a observat Corin Braga, „modele cosmologice propriu-zise, construite prin reflecţie fantasmatică asupra geometriei universului, apar rar în literatura noastră. Probabil doar patru poeţi români şi-au propus şi au reuşit să închege o cosmografie poetică, capabilă să funcţioneze ca un model artistic concurent celor filozofice şi ştiinţifice: Eminescu, Blaga, Barbu şi Nichita Stănescu. Cosmoidul barbian are o structură neoplatonică, fiind polarizat pe verticală între lumea inferioară, a materiei, şi cea superioară, a esenţelor.“1  „Iar la intersecţia acestor axe, Basarab Nicolescu se arată ferm convins de faptul că nu se poate afla decât omul, cel care de altfel reflectă şi polarizează toate contrariile exis¬tente în mundan şi supramundan (ideea va fi dezvoltată, pe larg, începând cu Noi, particula şi lumea şi terminând cu Rădăcinile libertăţii): „în centrul cosmologiei barbiene se află omul, în devenirea sa spirituală, fiinţă cu aspiraţii solare şi care participă la evenimentele şi frământările cosmice, într-o familiară comuniune“.

Între cărţile lui Basarab Nicolescu, de bună seamă că Noi, particula şi lumea, la care mă voi referi în continuare, ocupă un loc privilegiat. Mai întâi, pentru că nu puţini dintre cunoscătorii ei o citează drept prima lui operă, omiţând a aminti debutul românesc al lui Basarab Nicolescu, determinaţi probabil de faptul că textul apărut în 1985 ilustrează într-o formă cât se poate de evidentă preocupările care-l vor face celebru: sintagmele „niveluri de Realitate“, „terţul inclus“ sau „transdisciplinaritate“ ca abordare a Naturii şi a cunoaşterii sunt, aici, nu doar utilizate, ci şi explicitate pe larg. Apoi, pentru că autorul însuşi o consideră drept un fel de carte – document: nu al unei interiorităţi preocupate de volutele grave ale tensiu¬nilor interne, ori de relaţia proprie cu lumea, ci document care îi atestă, aproape în întregime, concepţia, deci Opera ştiinţifică. Toată gândirea omului de ştiinţă şi a omului de cultură (folosesc, deocamdată, distincţia, deşi, dincolo de convergenţele implicite care există între cei doi — le-am văzut, în parte, explicitate în volumul consacrat lui Ion Barbu — Basarab Nicolescu este convins, şi în consecinţă va şi declara, tranşant chiar, că a reduce cultura la literatură este o dovadă a inculturii) este conţinută aici. Oferind, în plus, „o cheie care reuneşte într-o singură intuiţie fundamentală fizica şi metafizica.“2

Opţiunea pentru o hermeneutică a operei lui Jakob Böhme (1575–1624) poate părea, e adevărat, riscantă, iar autorul eseului pseudomonografic Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jakob Böhme avertizează, lucid, asupra posibilităţii ivirii unor neînţelegeri care să afecteze procesul receptării propriei opere. Adversar declarat al „gândirii moarte“, trăgându-şi, dimpotrivă, seva „întru Dumnezeu“, adică „experimentând divinitatea şi gustând-o şi simţind-o cum este ea în zămislirile ei“, Jakob Böhme aduce, după expresia lui Basarab Nicolescu, o mărturie a înrădăcinării în experienţă a unei „raţionalităţi vii“, conservate ca atare şi în veacul nostru, infinit mai reală şi mai bogată în semnificaţii decât vorbele unor „profeţi ai vidului şi ai neantului, preoţi ai nihilismului, ai determinismului mecanicist şi ai pozitivismului“. Este, aceasta, o teozofie taumaturgică, care rămâne, şi astăzi, ceea ce a fost în veacul al XVII-lea, adică „o sfidare crucială: să împaci, păstrându-le specificitatea, raţionalul şi iraţionalul, materia şi spiritul, finalitatea şi nonfinalitatea, binele şi răul, libertatea şi legea, determinismul şi indeterminismul, imaginarul şi realul“ (subl. ns.). Subsecventă acestei finalităţi este găsirea unui limbaj adecvat derutantei „filosofii a contradictoriului“, cu atât mai mult cu cât ea se întemeiază pe o extraordinară experienţă interioară. Înţelegem, de la început, că problematica decodificării cât mai exacte şi a valorizării pe deplin meritate de acest limbaj provocator, nuanţat, bogat în semnificaţii plurivalente, este la rândul său o nouă provocare şi, în consecinţă, una dintre mizele eseului scris de Basarab Nicolescu.

În 19 noiembrie 1989 spre orele 16, aproape de Notre-Dame, la Paris, eul biografic Basarab Nicolescu trăieşte ceea ce va îndrăzni să numească, în Rădăcinile libertăţii, „experienţa mea fundamentală, similară unei experienţe revelatoare prin autotransformare. Nu cred că se poate vorbi de o experienţă a iluminării, cu toate că lumina a jucat aici un rol important. Tot ce pot spune este că a fost vorba de o percepţie obişnuită, dar intensificată la un grad inimaginabil. Această experienţă nu s-a repetat niciodată. Cam aşa stau lucrurile în ce priveşte prima experienţă conştientă de autotransformare.“ Ca o consecinţă directă a acestei experienţe primordiale a rezultat imediat, îi mărturiseşte mai departe Basarab Nicolescu lui Michel Camus, scrierea Teoremelor poetice, „ca şi cum zăgazurile unui izvor, ascuns înainte, se deschiseseră dintr-odată, lăsând valurile de informaţie să se reverse peste mine, în mine, prin mine“. Martorul-scriptor îi va dicta, prin urmare, scriitorului deve¬nit un fel de entitate oarecum pasivă, pur receptivă, o serie de Teoreme poetice pe care le va nota, cu febrilitate, în doar trei-patru săptămâni. Avem de-a face, creditând această mărtu¬risire, cu o modalitate unică de a crea, prin intermediul unei alterităţi scripturale care o dublează, la rândul ei, pe cea pur ontologică (martorul iniţial va fi creditat, de autorul empiric, drept martor scriptural). Acestea explică, prin urmare, şi nou¬tatea formulei propriu-zise. În Teoremele poetice se practică o scriitură aforistică: enunţuri dense şi lapidare, de evidentă turnură gnoseologică — un… altul decât Basarab Nicolescu şi-ar fi intitulat o asemenea scriere specifică Aforisme, Reflecţii sau Cugetări; exemplele de gen abundă în literatura noastră, de la G. Ibrăileanu la Gheorghe Grigurcu. Mai aproape de formula pentru care optează Basarab Nicolescu (sau dublul său!) mi se pare, oricât s-ar părea de ciudat, Cezar Ivănescu — un poet admirat de Basarab Nicolescu — cel din Sutrele muţeniei. Ca şi acestea, Teoremele poetice circumscriu o serie de reguli (proprii, fireşte), de opinii care formal pot fi aso¬ciate dictoanelor axiomatice în care este sublimată o întreagă concepţie (transdisciplinară) asupra existenţei. Ca şi Sutrele muţeniei, discursul ştiinţifico-poetic al lui Basarab Nicolescu concentrează această sumă de adevăruri interioare după o logică şi într-o exprimare derutant de simplă. Căci de data aceasta se propune o carte a fiinţei ce-şi expune, ca în transă, adevărurile aflate în căutarea Adevărului, singurul fir al Ariadnei care mai contează. Impresia de labirint rămâne, însă, dar din cauza faptului că această logică derutant de simplă (în aparenţă, doar) deghizează o serie impresionantă de complicaţii — în sensul de ramificaţii, de niveluri de lectură, mai exact. Michel Camus are dreptate să observe, în prefaţa cărţii, că „Orice cititor luminat va înţelege îndată că are în faţa ochilor o nouă învăţătură iniţiatică, noi fragmente ale unei învăţături necunoscute şi că fiecare «teoremă» deţine potenţial mai multe nivele de lectură.“

Receptacol al tuturor problemelor obsedante, al tuturor noţiunilor cheie care circulă în toate operele lui Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest rămâne un document de o maximă importanţă, în care se cristalizează o concepţie, se dă un verdict şi se stabileşte un deziderat. Pentru autorul ei, cel puţin, ea este mijlocul concentrat prin care umanitatea actuală trebuie convinsă că, aici şi acum, transdisciplinaritatea, corolar al atâtor interogaţii despre fiinţă şi nivelurile de Realitate în care aceasta fiinţează, este o soluţie —dacă nu cumva chiar singura viabilă — care să o facă să-şi asume (trans)umanismul, conştiinţa (trans)naţională, deci planetară.

Rădăcinile libertăţii, volumul apărut în 2001, poate da, din perspectiva opţiunii scripturale, senzaţia unei rupturi faţă de celelalte. Raţiunea acestei „fracturi“ potenţiale — deşi nu de vreo ruptură este vorba, aici, ci de o aparentă deplasare a tonului înspre fiinţa interioară, oarecum vitregită în cărţile ante¬rioare, în sensul că în ele apărea doar indirect sau implicit — este determinată de o evidentă schimbare a formulei dis¬cursive. În Rădăcinile libertăţii, modalitatea de a scrie şi de a se scrie este a dialogului, a lungii confesiuni făcute unui alter care, începând cu platonicianul Lysis şi terminând cu, să spunem, Narcis şi Gură-de-Aur al lui Hesse, împrumută doar întâmplător figura prietenului. De altfel, modelul mărturisit în carte este o astfel de celebrare a prieteniei şi a întregii încărcături intelectuale şi spirituale care o însoţeşte, Dialogue de l’amitié, semnat de Luc Dietrich şi Lanza del Vasto în 1942. Cine s-ar aştepta să găsească, în interviul extins cu Michel Camus, fragmente similidiaristice, note specifice diaristicii intime, mai exact, şi-ar face calcule cu totul eronate, ofensatoare pentru o personalitate discretă, foarte atentă la interfaţa raporturilor sale cu presa, căci şi în oricare interviu acordat periodicelor Basarab Nicolescu pare extrem de rezervat din acest punct de vedere. Ce putem să deducem, spre exemplu, despre cauzele efective ale „exilului“ francez, când autorul refuză orice justificări şi cu atât mai puţin orice note larmoaiante în favoarea singurei explicaţii de natură pur ontologică: exilul a fost resimţit, pur şi simplu, ca o necesitate a fiinţei avidă de salvarea propriului suflet („o voce interioară îmi spunea că trebuie să-mi salvez sufletul cu orice preţ“)?

Încheind Cuvântul înainte la Teoremele poetice, scris în iunie 1994, Basarab Nicolescu anunţa, pe un ton ce excludea orice posibilitate de întoarcere, că renunţă la cărţile de cultură (prefer utilizarea sintagmei de faţă, semantica lui incluzând oricare dintre „subspeciile“ eseistice în care s-ar încadra atât discursul critic din Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund“, cel similifilosofic din Ştiinţa, sensul şi evoluţia…, cât şi metadiscursul poetico-ştiinţific din Teoremele poetice sau cel autoreferenţial din Rădăcinile libertăţii), în favoarea studiului ştiinţific laborios.

Din fericire, Basarab Nicolescu s-a răzgândit, după doar doi ani apărându-i Transdisciplinaritatea. Manifest, iar după încă cinci Rădăcinile libertăţii. Departe de a fi încheiată, aşadar, opera savantului şi omului de cultură de origine română este una eminamente deschisă şi ca întindere efectivă, nu doar ca semnificaţii. Oricât ar părea de riscante, aş încerca prin urmare sintetizarea observaţiilor din volumul de faţă în câteva concluzii „de etapă“, sub rezerva revenirii ulterioare, în funcţie de tribulaţiile viitoare ale gândirii şi operei nicolesciene, căci sunt convinsă că acestea vor oferi suficiente surprize.
Întreaga existenţă biografică şi scripturală a lui Basarab Nicolescu este ilustrarea unui destin exemplar, aş spune: autorul de origine română este un „Căutător al Adevărului“, al „Sensului“ plenar al fiinţei, pe care-l descoperă graţie transdisciplinarităţii, marea lui obsesie, una fecundă, creatoare nu doar în plan personal. Însăşi propria viaţă îi apare, după marea revelaţie a „terţului tainic inclus“, a convergenţei „nivelurilor de Realitate“, o succesiune de semne la rândul lor revelatorii, de hieroglife care, odată descifrate, vor fi integrate, supuse unui abil, sensibil şi perfect justificat proces de transfigurare. Aş spune că, odată descoperit conceptul, ţinta căutărilor conştiinţei în/şi cunoaşterii, autorul de faţă a resimţit nevoia găsirii, inclusiv în propria existenţă terestră, biografică, a unui mijloc de validare a acesteia. Riscând o formulă sintetică, aş numi procesul de transfigurare a biografiei la care recurge Basarab Nicolescu o modelare întru transdisciplinar.


1 Corin Braga, Basarab Nicolescu, în Dicţionarul scriitorilor români, M-Q, Albatros, Bucureşti, 2002.
2 Michel Camus, La révolution de Basarab Nicolescu, în Le mensuel littéraire et poétique, nr. 300, martie 2002.

Extrase din Emanuela Ilie, Basarab Nicolescu. Eseu monografic, Curtea Veche, 2009.

(Titlul articolului aparţine redacţiei)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *