Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un mistic prin urzicile istoriei: părintele Gheorghe Calciu

Un mistic prin urzicile istoriei: părintele Gheorghe Calciu

 „Când m-am eliberat din închisoare am vrut să-mi scriu memoriile şi chiar m-am apucat să o fac. Sigur că ţineam minte gardienii, ţineam minte ofiţerii superiori, pe Gaie, care mă ancheta, pe şeful Securităţii…

Ziceam că aceste lucruri trebuie să se ştie. Şi am început să scriu. Dar cu cât scriam cu atât în sufletul meu se producea ceva. Era o mişcare în inima mea care îmi crea suferinţă, un fel de dezgust faţă de oamenii aceia. Treptat mi-am dat seama că era un început de ură. Şi atunci am zis: Nu mai scriu! Nu-mi mai amintesc nimic. […] Am zis că dacă nu uit înseamnă că ei vor fi mereu în mine şi eu voi fi din nou victima lor”. Tulburătoare această mărturisire a părintelui Gheorghe Calciu, pe care cititorul o poate găsi în Viaţa părintelui Gheorghe Calciu apărută, în 2009, la editura Christiana (p. 119). Deşi a abandonat proiectul unei autobiografii, celebrul opozant anticomunist s-a lăsat descusut şi „înregistrat” vreme de trei zile de către părintele Moise de la mânăstirea Oaşa. Un dialog sincer, cald, plin de informaţii de ordin istroic, dar şi de confesiuni duhovniceşti. Părintele Calciu: legionar, ortodoxist (sufixul e justificat), anticomunist şi naţionalist. Ingrediente care fac din el un adevărat Făt Frumos pe cal alb întru mântuirea semănătoriştilor feerici de astăzi.

Există multe episoade memorabile în convorbirea cu părintele Calciu: primul are loc la vârsta de şapte ani, în livada plină de urzici din Mahmudia. Dincolo de livadă se afla biserica, având pictată pe un perete icoana sfântului Nicolae. Copilul îşi propune ca, printr-o interiorizare profundă, să trecă desculţ prin petecul plin de urzici. În clipa aceea „o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanţele nu mai existau” (p. 14). Starea aceasta vădit extatică e curmată brusc de înjurătura unui vecin. Abia atunci copilul se urzică. În acest episod se închide, simbolic, întreaga viaţă a viitorului preot Gheorghe Calciu.

În 1949, la numai 22 de ani, e arestat şi traversează infernul reeducării de la Piteşti. Aici, sub torturi sistematice, se leapădă de credinţă, dar o va regăsi după trei ani de zile. Urmează cealaltă reducare, de la Aiud, în preajma primei eliberări, în 1963, pentru a lua apoi drumul Bărăganului (domiciliu forţat). Credinţa încarnată în câteva modele vii (Gafencu, Oprişan) îl va susţine şi-l va scoate, cu sufletul cicatrizat, la bun liman. Îndată după eliberare cere audienţă la patriarhul Iustinian Marina, care intervine pentru acceptarea exdeţinutului politic la Facultatea de teologie din Bucureşti. După absolvire se preoţeşte şi devine profesor la Seminar. Urmează momentul celor „7 Cuvinte” din Postul Mare al anului 1978, în urma cărora va fi din nou arestat şi condamnat la zece ani închisoare din ordinul lui Ceauşescu personal. Vina? Aceea de a le fi vorbit tinerilor bucureşteni, seminarişti ortodocşi, dar nu numai, despre Dumnezeu şi despre datoria de a rămâne credincioşi Bisericii. În urma presiunilor internaţionale Ceauşescu îl eliberează de la Aiud peste „numai” cinci ani şi jumătate, obligându-l să se exileze în Statele Unite. Memorabilă este scena dintr-o zi de Paşti, la Aiud. Părintele se afla „la izolator”, aşadar singur în celulă. Dimineaţa deschide uşa cel mai violent caraliu. Copleşit de trăirea pascală, părintele îl întâmpină pe acesta cu un spontan „Cristos a înviat!” La care gardianul, umanizându-se brusc, îi răspunde: „Adevărat a înviat!” Din acea zi n-a mai lovit pe nimeni din închisoare. La un moment dat securiştii l-au obligat să stea o vreme cu doi deţinuţi de la drept comun: unul îşi ucisese bestial mama, spintecând-o şi cosându-i pielea cu sârmă; celălalt îşi asasinase concurentul la mâna iubitei. Securiştii l-au dat pe mâna lor sperând că-i vor face de petrecanie. Dumnezeu a vrut altfel: într-o zi în care părintele a cerut voie să celebreze liturghia cei doi au căzut în genunchi plini de pocăinţă.

 Ce impresionează în confesiunile părintelui Calciu e tonul, plin de blândeţe şi complet lipsit de ranchiună ori resentiment, la adresa celor care i-au călcat, totuşi, douăzeci de ani din viaţă în picioare. Nici un nume nu e rostit, măcar spre aducere aminte. Întrebat dacă le reproşează ceva legionarilor răspunde franc: violenţa sistematică şi excesivă, contrară spiritului evanghelic. Ce intrigă neplăcut e diatriba la adresa Occidentului, a catolicilor şi a „masonilor” omniprezenţi. Tare am vrea să ştim şi noi unde zac aceşti masoni nocivi, vinovaţi de toate relele României? Românismul în schimb nu are nici o cută. Poporul care i-am mâncat un sfert din viaţă, din rândul căruia provin majoritatea celor care l-au interogat şi stâlcit în bătăi, poporul care, în marea lui majoritate, l-a trădat sau pur şi simplu l-a ignorat e absolvit de orice vină. E pur şi simplu aberant, contraproductiv şi vicios, la urma urmei, să linguşim abulic un semenea popor, care nu-i nici mai breaz, nici mai credincios ca altul. Dimpotrivă. Cât despre „putreda” Americă, încondeiată şi ea de părintele Calciu, nu putem spune decât atât: dacă protestanţii americani n-ar fi făcut presiuni asupra criminalilor de la Bucureşti, ar mai fi văzut oare părintele Calciu lumina zilei vreodată? Ne este greu să înţelegem ţâfna asta împotriva celor care, cu toate păcatele şi slăbiciunilor lor, ne-au salvat întotdeauna de la pieire, ca neam, ca stat, uneori ca indivizi. E o chestiune de politeţe: nu înjuri mâna care ţi-a dezlegat lanţul. În fine, trebuie amintit faptul că volumul, îngrijit profesionist de „columbele” de la mânăstirea Diaconeşti (Bacău), mai cuprinde şi câteva scrieri ale părintelui, recuperate din dosarele CNSAS, documente de la proces, o serie de mărturii ale enoriaşilor de la parohia Sfânta Cruce din Washington DC, precum şi un album de fotografii.

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *