Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un ortodox-catolic: Lev Gillet

Un ortodox-catolic: Lev Gillet

Unul din cele mai interesante personaje ale ortodoxiei secolului XX este, fără îndoilă, părintele Lev Gillet, care, dintr-un fel de „modestie cochetă”, obişnuia să-şi semneze cărţile „Un moine de l’Eglise d’Orient” („Un călugăr al Bisericii din Orient”). Louis Gillet (Lev este numele de călugărie) s-a născut într-o familie catolică din Dauphiné, pe 6 august 1893, s-a stins din viaţă la Londra, pe 29 martie 1980. Un globe trotter de o curiozitate nestăpânită, un poliglot, un meditativ, dar mai presus de toate un creştin aparţinând Bisericii Una şi nedespărţită, aşa cum îi plăcea să spună. Un occidental nu doar fascinat, ci pur şi simplu „locuit” de mirajul creştinismului oriental. S-a născut într-o familie catolică practicantă. În primul război mondial a fost rănit, apoi luat prizonier în Germania. În lagărul german, unde s-a bucurat de îngrijiri medicale excelente, după propria-i mărturie, s-a întâlnit cu Rusia. Mulţi dintre prizonieri proveneau din armata ţaristă dezorganizată. Perioada lungă de prizonierat a fost transformată în universitate. A învăţat foarte bine germană şi rusă, descoperindu-i în primul rând pe marii scriitori ai secolului al XIX-lea şi, prin ei, tradiţia ortodoxă. Urmează un „stagiu psihanalitic” în Elveţia, la Geneva, sub îndrumarea profesorului Edouard Claparède, pozitivist naiv, care-şi notase pe uşa laboratorului de psihologie experimentală următoarele cuvinte (aparţinând fizicianului Kelvin): „Dacă eşti în stare să exprimi în cifre lucrul despre care vorbeşti atunci deţii cunoaşterea. Dacă nu, ceea ce spui n-are nici o valoare.” Tot la Geneva se iniţiază în calculul diferenţial şi integral.

lev_gilletÎntors în Franţa, după încheierea războiului, se hotărăşte să intre în ordinul benedictin. Tatăl său era în strânsă legătură cu dom Fernard Cabrol, celebrul editor al Dicţionarului de arheologie creştină şi de liturghie, abatele mânăstirii anglo-franceze Sfântul Mihail din Farnborough (Anglia). Dom Cabrol îi va aţâţa tânărului novice pasiunea pentru studiu, transmiţându-i în acelaşi timp metodologia istorico-filologică ce abia începea să-şi intre în drepturi în lumea catolică (ne aflăm în anii 1920). Iată un fragment epistolar memorabil, despre vocaţia monahală, în cheie benedictină, aşa cum o simte Louis Gillet: „Cât e de greu să te menţii în ceea ce eu numesc starea de graţie monahală! Prin aceasta înţeleg sinceritatea profundă cu care trebuie să privim cele mai mărunte fapte din viaţa noastră. Astfel, ca să nu vorbim decât despre lucrurile mărunte: să spui «lucrurile noastre», nu «ale mele», să păstrezi o linişte absolută în locurile consacrate, să-ţi mărturiseşti greşelile cu smerenie, să îngenunchezi în faţa abatelui: iată tot atâtea acte care deţin o valoare simbolică, în primul prin intenţie şi care, dacă sunt înţelese, dacă sunt însuşite, ne menţin într-o prospeţime spirituală mereu reînnoită şi îmbracă  într-o gravă poezie duhovnicească tot ceea ce facem. Dar dacă apar rutina şi formalismul, dacă încetăm să acordăm acestor gesturi sensul lor interior, atunci Duhul care le însufleţeşte dispare şi nu rămâne decât litera moartă. Poţi rămâne călugăr de faţadă, ba mai mult, poţi ajunge un scoliast emerit, dar nu eşti un benedictin”.

Din Anglia va purcede la Roma, unde-l va întâlni pe omul providenţial, mitropolitul greco-catolic ucrainean Andrei Şeptikâi (întâi stătătorul Bisericii rutene). Fără a intra în multe amănunte, trebuie spus că, prin intermediul acestei mari figuri a greco-catolicismului rutean, Lev Gillet cunoaşte, la sursă, creştinismul oriental, descoperă figura lui Soloviev, care va deveni pentru totdeauna ghidul său spiritual. Dar să nu anticipăm. Mai trebuie amintit şi faptul că, la Roma, s-a aflat în grupul tinerilor teologi catolici care au iniţiat întemeierea mânăstirii ecumenice de la Chevetogne (la început, Amay-Chevetogne).
Înainte de a deveni ortodox, Louis Gillet petrece o vreme în preajma mitropolitului Şeptikâi, la Lvov, apoi în lavra Uniov din Galiţia ucraineană. Aici, în Ucraina, îşi reînnoieşte „voturile” monahale, slavizându-şi numele în Lev, din pasiune pentru Tolstoi. Tot aici redactează şi trei studii despre Soloviev, publicate în proaspăt înfiinţata revistă Irenikon. În 1925 devine preot, consacrat de acelaşi mitropolit Andrei. Sejurul ucrainean va dura până în primăvara anului 1927, când părintele Lev se întoarce pe Coasta de Azur unde se va dedica ajutorării comunităţii de refugiaţi ruşi. Locuieşte ca un clochard, doarme pe jos, mănâncă pe apucate, laolaltă cu cei năpăstuiţi, devine un devărat exilat, la limita supravieţuirii.

Criza spirituală majoră, soldată cu îmbrăţişarea ortodoxiei, va fi declanşată de publicarea enciclicei Mortalium animos, pe 8 ianuarie 1928, de către papa Pius al XI-lea. Această enciclică vizează mişcarea ecumenică, ai cărei reprezentanţi ortodocşi şi protestanţi se întâlniseră cu şase luni înainte la Lausanne. Vaticanul a refuzat să participe. În enciclica respectivă ecumenismul e denunţat ca o erezie modernă, fără temei teologic, o tentativă de subminare a autorităţii episcopului de la Roma, singurul Păstor al Bisericii adevărate. „Unitatea creştină, se spune în enciclică, nu se poate realiza decât prin întoarcerea la singurul sălaş, Roma, a celor separaţi, prin supunerea lor papei, atunci când acesta propovăduieşte, şi prin ascultare, atunci când acesta porunceşte”. Autoritarismul şi papocrentrismul exprimat în Mortalium animos va grăbi apropierea părintelui Lev Gillet de ortodoxie. Dacă însă, în Franţa, n-ar fi întâlnit un episcop ortodox adevărat, care să-l primească simplu, fără condiţionări „juridice”, cu multă dragoste şi generozitate, probabil n-ar fi făcut niciodată pasul până al capăt. Dar Lev Gillet a avut noroc, întâlnind nu unul, ci doi întâi-stătători ortodocşi plini de har şi cuviinţă. Primul se afla chiar la Nisa, ÎPS Vladimir Tihoniţki, pe celălalt îl va descoperi la Paris, ÎPS Euloghie.

Pe 25 mai 1928, Lev Gillet este primit în Biserica ortodoxă de la Paris. Nu i se cere absolut nici o „abjurare”, nici o „lepădare”; nu i se repetă botezul, nu i se cere NIMIC, nici măcar retuşarea Crezului, dat fiind că, încă din timpul şederii la Lvov, rostea Crezul Niceea-Constantinopol, fără adăugirea ulterioară „Filioque”. „Trecerea” la ortodoxie s-a concretizat, în mod oficial şi solemn, prin slujirea împreună a sfintei liturghii: părintele Lev şi mitropolitul Euloghie. La această concelebrare, din capela prinţului Trubeţkoi de la Clamart, lângă Paris, au asistat, între alţii, Serghei Bulgakov, decanul Institutului Saint-Serge, Nicolai Berdiaev, poeta Marina Tsvetaieva, preoţii Karsavin şi G. Florowsky. Într-o scrisoare către mama sa, datată iulie 1928, Lev Gillet vorbeşte în următorii termeni despre intrarea sa în Biserica ortodoxă (evitând în mod expres termenul „convertire”): „Ar fi neloaial din partea mea să rămân în Biserica romană din moment ce sunt convins că deplina lumină a lui Cristos se află în catolicismul ortodox. De vreme ce am această convingere, datoria mea este să mă alătur ortodoxiei. […] Sunt departe de a mă lepăda de catolicismul roman ca de o minciună. Sunt convins că harul şi lumina Domnului nostru se afla în Biserica romană, dar că ele se află într-un grad de puritate mai mare (à un degré plus pur) în catolicismul tradiţional care este Ortodoxia.” Iar prietenului său Olivier Rousseau, preot catolic, îi scrie: „Este inexact să se spună că am trecut de la catolicism la ortodoxie, căci: în primul rând, n-am încetat să susţin (professer) credinţa catolică; nici oral, nici în scris n-am acceptat nici o formulă dogmatică implicând negarea vreunui articol de credinţă susţinut de Occidentul latin şi nu mi s-a aplicat nici un rit de reunire a unui catolic la ortodoxie, practicat totuşi de ruşi”. Ar trebui să medităm serios la aceşti termeni, de-o profunzime revoluţionară, precum „catolicism ortodox” sau „catolicism tradiţional echivalent cu Ortodoxia”. Ei reclamă o reevaluare a prejudecăţilor noastre „centenare” cimentate pe ignoranţă sau pur şi simplu pe comoditate.

Spre sfârşitul vieţii Lev Gillet se va defini ca un „preot catolic-ortodox” şi cred că definiţia lui, deşi interpretată adesea ca o simplă butadă, are profunzime evanghelică. După o lungă perioadă pariziană, acest iurodivâi occidental neastâmpărat îşi va petrece ultimii treizeci de ani din viaţă la Londra (nu se sfia să predice ateilor în Hyde Park), unde-şi va scrie majoritatea cărţilor istorice sau de spiritualitate, în engleză ori franceză (sub numele „Un călugăr al Bisericii din Orient”). Dintre acestea trebuie menţionate: Communion in the Messiah. Studies in the Relationship Between Judaïsm and Christianity, Londra, 1942; Ortodox Spirituality, Londra, 1945; La prière de Jésus, prima ediţie, la Paris, în 1951, urmată de numeroase alte reeditări; best seller-ul mondial Simple regard sur le Sauveaur, Chevetogne, 1959, reeditat la Seuil; La Colombe et l’Agneau, 1979. Prietena sa de o viaţă, ea însăşi un teolog admirabil, Elisabeth Behr-Sigel i-a consacrat o amplă biografie, de peste 600 de pagini, apărută sub titlul Un moine de l’Église d’Orient. Le père Lev Gillet, la editura Cerf din Paris, în anul 2005.

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *