Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un posibil dialog între transdisciplinaritate şi creştinism (2)

Un posibil dialog între transdisciplinaritate şi creştinism (2)

Evanghelia după Ioan – realitatea divină în relaţie cu realitatea umană

Dacă gândirea creştină este prin excelenţă transdisciplinară, în sensurile descrise mai sus, cartea sa de căpătâi, Biblia, prezintă acelaşi caracter. Înţelegerea noastră porneşte de la convingerea în originea divină a Scripturii, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, ce depăşeşte statutul ei strict literar.

Putem chiar afirma că Scriptura, prin însuşi modul originării sale, este un exemplu concret de întâlnire a planului divin cu cel uman. Mai mult, pentru credincios, alături de rugăciune, cel mai direct mod de a intra în legătura cu Dumnezeu, cu realitatea divină, este prin Scriptură. Privită prin ochii credinciosului, Scriptura nu este doar lectură, ci ascultare, fiind în acelaşi timp comuniune şi descriere a modului în care putem intra în această comuniune.

Una dintre cărţile Scripturii care oferă o imagine extraordinar de profundă a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om în persoana Isus Cristos, precum şi a interacţiunii dintre cele două niveluri ontologice, divin şi uman, este Evanghelia după Ioan. Ne vom opri asupra unui aspect particular al evangheliei pe care vom căuta să-l abordăm din perspectiva logicii transdisciplinare a nivelurilor de realitate şi în lumina aspectelor discutate mai sus.

Aspectul specific la care ne referim aici sunt „semnele” pe care Mântuitorul le desfăşoară în această evanghelie. Evanghelia după Ioan carte se deosebeşte în mod semnificativ de evangheliile sinoptice atât din punct de vedere al compoziţiei literare, cât şi în ceea ce priveşte accentele teologice. Una dintre trăsăturile particulare ale lui Ioan este selecţia pe care o face miracolelor săvârşite de Cristos, în urma căreia alege numai şapte miracole pe care le numeşte „semne”.

Scriitorul biblic specifică la sfârşitul cărţii sale scopul pe care l-a avut în vedere: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui” (15), cuvinte care oferă cheia interpretativă a cărţii. În conformitate cu abordarea propusă în această lucrare, se pot observa două lucruri: pe de o parte, prin cele scrise cititorul trebuie să ajungă la credinţa că Isus cel istoric este Cristosul divin, deci că cele două niveluri se întâlnesc în El şi, în al doilea rând, că prin această credinţă se poate primi adevărata viaţă în El, adică viaţa deplină este viaţă prin Altul.

Tot ceea ce evanghelistul prezintă în relatarea sa serveşte acestui scop, inclusiv selectarea celor şapte „semne”.
Ioan se deosebeşte de ceilalţi evanghelişti şi prin limbajul folosit pentru a descrie miracolele lui Isus Cristos. Cuvântul utilizat de autor este semeia, tradus prin „semne”, spre deosebire de cuvântul folosit în celelalte evanghelii: dunameis. Avem temeiuri puternice pentru a considera că această alegere nu este aleatorie. Dacă dunameis scoate în evidenţă elementul de putere din acţiunile lui Isus, semeia înseamnă mult mai mult. Primul cuvânt induce teama, în timp ce al doilea doreşte să impulsioneze credinţa. Astfel, având în vedere scopul autorului amintit mai sus, „semnele” contribuie la împlinirea acestuia.

Pentru ca dunameis să se transforme în semeia este nevoie de liantul credinţei, adică tocmai de trecerea de la un nivel de realitate la un altul, de ridicarea de la nivelul existenţei umane la Cel ce se prezintă pe sine ca fiind Viaţa deplină (16). Este vorba despre  un act de încredere, de acceptare a unei alte realităţi care dă sens vieţii umane. Prin credinţă Isus cel uman este acelaşi cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu. În această lumină putem înţelege problema contemporanilor scriitorului şi anume eşecul de a vedea dincolo de miracole realitatea pe care acestea o prezentau (17). Pentru aceştia „semnele” au rămas doar miracole. Şi tocmai aici zace dificultatea, deoarece rămânerea doar la nivelul miracolelor conduce la nedumeriri cu privire la identitatea celui care le săvârşeşte. Acesta este motivul pentru care cei din vremea lui Isus sunt nedumeriţi şi nu ştiu ce să creadă despre El.

Aşadar, semnele arată spre ceva dincolo de ele, nefiind simple minuni. În Evanghelia după Ioan semeion semnifică un eveniment prin care se manifestă gloria lui Dumnezeu, prezenţa Sa în mijlocul oamenilor. În semeion accentul cade nu pe evenimentul însuşi, ci pe adevărul esenţial spre care „semnul” ne îndreaptă atenţia. Semeion ne oferă o privire în însăşi natura lui Dumnezeu.

Toate cele şapte semne selectate de evanghelistul Ioan apar în primele doisprezece capitole ale cărţii, care descriu lucrarea publică a lui Isus Cristos. În această lucrare, prin semne şi cuvânt El se descoperă ca fiind revelaţia Tatălui. Începutul Evangheliei ni-L prezintă pe Cristos în deplinătatea divinităţii Sale (1.1-5). Mai mult, Ioan ne pune în faţa adevăratului conflict care se desfăşoară dincolo de ochii noştri, conflictul de la nivelul realităţii spirituale dintre Bine şi Rău, lumină şi întuneric (v. 5).  Imediat, perspectiva nivelului divin este completată de prezentarea nivelului realităţii umane şi a intrării în contact a celor două lumi, prin întruparea Mântuitorului: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (1.14). Întreaga carte a lui Ioan alternează cele două niveluri de realitate. Suntem puşi în faţa acestor realităţi, exprimate prin numeroase opoziţii, cum ar fi de exemplu lumina şi întunericul (1.5), „de sus” – „de jos” (8.23), „duh” – „carne” (3.6), „viaţă” – „moarte” (3.36), „adevăr” – „minciună” (8.44). Pendulăm constant aşadar între două planuri, între două niveluri: divin-uman, istoric-teologic.

Tensiunea structurantă a cărţii se poate observa în modul în care este prezentată reacţia ucenicilor lui Isus la „semnele” săvârşite, şi reacţia duşmanilor Săi, pe măsură ce naraţiunea înaintează. Desfăşurarea naraţiunii în prima parte a cărţii are loc într-un crescendo, culminând în capitolul 11 cu minunea extraordinară a învierii lui Lazăr. Primul semn are loc într-un loc obscur (2.1-11), în timp ce ultimul este văzut de o mare mulţime de oameni (11.19). Pe de altă parte, reacţia ucenicilor se manifestă în sens invers faţă de cea a duşmanilor lui Isus. Dacă ucenicii văd în aceste semne o reflectare a gloriei lui Dumnezeu, pe măsură ce Isus face mai multe şi mai puternice semne, duşmanii săi se împietresc tot mai mult (2.13-22; 9.1-41; 11.1-44). Ceea ce pentru unii înseamnă accederea la credinţa mântuitoare, în termeni umani semnifică un eşec: „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El” (12.37).

Evanghelia după Ioan ne oferă un model potrivit de abordare a textului biblic din perspectiva gândirii transdisciplinare. Departe de a fi doar teologic speculativă, această carte este cât se poate de reală şi încarnată în realitatea umană, prezentându-ne ambele aspecte ale existenţei umane din punctul de vedere al relaţiei cu Creatorul ei: eşecul, stagnarea într-un nivel de realitate în care individul nu poate vedea „semnul”, Realitatea din spatele „realităţii” şi izbânda, transcenderea la un alt nivel de realitate, nivelul vieţii depline, în care divinul se împleteşte cu umanul, veşnicia cu timpul, providenţa cu libertatea: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32).


(15) Ioan 20:31.
(16) „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”, Ioan 10:10.
(17) Eşec încă actual pentru toţi cei care nu văd în Cristos decât un învăţător extraordinar sau o fiinţă exemplară.

Acest articol reprezintă o versiune adaptată a variantei în limba engleză, publicată în revista Transdisciplinarity in Science and Religion, Curtea Veche, Bucureşti, 6/2009.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *