Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Un prinţ de neînfrânt: Adam Stefan Sapieha şi catolicismul polonez sub stalinism

Un prinţ de neînfrânt: Adam Stefan Sapieha şi catolicismul polonez sub stalinism

Adam Stefan Sapieha era descendent al unei familii aristocrate polono-lituaniene.

Şi-a început cariera ecleziastică la Roma, ca secretar al Papei Pius al X-lea, fiind consacrat episcop, chiar în Capela Sixtină, la 17 decembrie 1911, când a primit crucea pectorală din aur masiv. Sapieha era „un om mic de înălţime, dar cu o voinţă de fier”, un conducător cu autoritate naturală, o demnitate înnăscută şi o deosebită tărie de caracter. La ceremonia de instalare în scaunul episcopal, în 1912, de la gară el a mers să viziteze un azil de săraci, făcându-i să intre în panică pe toţi prietenii săi nobili şi pe ceilalţi invitaţi care îl aşteptau la masa festivă. Ca episcop, se înscria în lungul şir de episcopi ce şi-a avut începutul în martirajul sfântului Stanisław şi a vrut, la o vârstă înaintată, să dea un nou înţeles tradiţiei după care episcopul Cracoviei a fost dintotdeauna ultimul defensor civitatis, „apărător al oraşului”.

Prinţul-arhiepiscop, cum l-au numit toţi, nu s-a simţit prea bine în timpul lui Pius al XI-lea. Cei doi, cu personalităţi puternice, au intrat într-un conflict serios nu numai în perioada când viitorul Papă a fost nunţiu papal la Varşovia, imediat după Primul Război Mondial, ci şi după ce acesta a ajuns Papă: nu a fost de mirare că nu i-a acordat pălăria de cardinal lui Sapieha, pe care predecesorii săi, Albin Dunajewski şi Jan Puzyna, o avuseseră. Cu o săptămână înainte de decesul Papei, în februarie 1939, Sapieha i-a scris acestuia, anunţându-şi intenţia de a demisiona, în vremea aceea un caz rarisim printre episcopi, datorită stării sale de sănătate şi a vârstei înaintate (şaptezeci şi doi de ani). Nu a primit niciodată vreun răspuns, mai ales că Papa a şi murit. În aprilie acelaşi an Sapieha şi-a reînnoit cererea către noul Papă, Pius al XII-lea, dar a fost refuzat. Cum situaţia politică generală s-a deteriorat rapid, o schimbare, prin plecarea sa, ar fi fost total necugetată. Sapieha a rămas în scaun.

Însă curând Sapieha a devenit „regele neîncoronat al Poloniei” sau, după o expresie a lui Ioan Paul al II-lea, „prinţul de neînfrânt”, un „adevărat pater patriae” al unei naţiuni aflate în faţa exterminării, un supranume inspirat din titlul unei piese de Juliusz Słowacki, adaptare a unei piese a lui Calderón de la Barca, în care este vorba de martirajul prinţului Ferdinand al Portugaliei, care a preferat moartea decât să predea un oraş creştin musulmanilor.

Primatul Poloniei, cardinalul Hlond a plecat în exil împreună cu guvernul polonez în septembrie 1939, trăind în nordul Franţei până în februarie 1944, când a fost arestat de Gestapo şi trimis în lagăr la Wiedenbrück, în Westfalia, de unde a fost eliberat de americani, la 1 aprilie 1945. În anii războiului, Adam Stefan Sapieha a devenit tot mai puternic, ca şi cum bătrâneţea i-ar fi dat o nouă vigoare, fiind simbolul de neclintit al rezistenţei Bisericii faţă de ocupaţie. Potrivit unei străvechi tradiţii poloneze, Primatul Poloniei deţinea funcţia de interrex pe toată perioada dintre moartea unui rege şi încoronarea succesorului său. De fapt, arhiepiscopul Sapieha a fost în aceşti cinci ani de ocupaţie „regele” Poloniei, elementul central al autorităţii poloneze legitime, pentru o naţiune condusă pe atunci de bandiţi, el asumându-şi acest rol fără să ezite.

În căutarea unei umbre de legitmitate, Hans Frank, omul lui Hitler, a insistat permanent ca Sapieha să-l invite la o cină, la reşedinţa arhiepiscopală. În cele din urmă prinţul-arhiepiscop l-a invitat la o cină în doi pe acest stăpân al Poloniei ocupate, pe care l-a aşezat la capătul opus al lungii mese. Meniul oferit de arhiepiscop a constat în pâine neagră, amestecată cu mălai, gem din sfeclă (din sfeclă de zahăr pentru a-l face cât de cât dulce şi din sfeclă roşie ca să-i dea culoare) şi cafea din înlocuitori. Când Hans Frank, perplex, a rămas cu ochii aţintiţi asupra farfuriilor, arhiepiscopul i-a explicat cu multă amabilitate că ceea ce este pe masă reprezintă raţia primită pe baza cupoanelor regulamentare şi că el nu şi-a putut permite să se aprovizioneze de pe piaţa neagră, riscând ca unul din oamenii săi să fie arestat pentru aceasta. Răspunsul lui Hans Frank a rămas pierdut pentru istorie. Oricum, e de presupus că nu a mai insistat să primească o nouă invitaţie.

Desigur că autoritatea sa înnăscută, reflectă originile sale nobiliare, dar nici chiar sângele albastru nu poate să susţină un om în împrejurări atât de dure. Băieţii de la seminar îl vedeau în fiecare seară, la ora 21, mergând în capelă să se roage timp de o oră. Nimeni nu avea voie să-l tulbure în aceste momente, când îşi spunea Domnului problemele.

Iar aceste probleme au fost extrem de grave: preoţi arestaţi, executaţi sau trimişi în lagărele de exterminare; parohii care îi ajutau permanent pe deţinuţii din lagărele de muncă, ascunzând alimente printre lemne; sprijinirea şi apărarea unui număr mare de arestaţi ce s-au perindat prin cartierul general al Gestapoului, aflat chiar vis-à-vis de reşedinţa arhiepiscopală; ajutorarea familiilor al căror tată „dispăruse”. Sapieha a intervenit personal de două ori pe lângă Hans Frank în sprijinul evreilor din Cracovia. A dat ordin să se emită certificate de botez creştin pentru evrei, pentru a-i scăpa de la moarte pe aceştia. Părinţi şi soţi au fost încurajaţi şi asistaţi. Toate acestea, şi multe altele, le-a avut în grija sa Sapieha, rămas, în toţi aceşti ani, fără nicio legătură cu Roma. El a încercat totuşi să avertizeze Vaticanul asupra planurilor naziste de exterminare a polonezilor şi evreilor.

Spre mijlocul perioadei de război, Sapieha a început să facă şi planuri de viitor. Ca reprezentant al orientării reformatoare a ierarhiei poloneze, Sapieha a reorganizat vechile parohii, a creat altele noi, în aşa fel încât să-i apropie cât mai mult pe preoţi de credincioşi. A reformat şi programa de învăţământ din seminar, pentru a asigura o pregătire teologică solidă. Pe măsură ce era tot mai clar că războiul se apropia de sfârşit, el a pus la punct proiectul unei publicaţi catolice, Tygodnik Powszechny [Săptămânalul universal], editat de un tânăr ziarist, Jerzy Turowicz. Arhiepiscopul l-a numit pe părintele Jan Piwowarczyk „consilier ecleziastic” al publicaţiei.

Dar, dincolo de orice, Sapieha a fost convins că revitalizarea catolicismului după război, pretindea existenţa unui corp de preoţi temeinic pregătiţi şi dinamici. Astfel că şi-a riscat viaţa creând, chiar de la începutul ocupaţiei, seminarul clandestin, transformându-şi practic reşedinţa, după „duminica neagră” din 1944, într-un adevărat seminar. Practic, atât tinerii seminarişti, cât şi profesorii s-au aflat în tot acest timp într-un fel de „arest la domiciliu”. Viaţa aici era de-a dreptul spartană. Fiecare elev avea patul său, singura mobilă fiind doar o masă lungă, comună. Toate bunurile personale se aflau într-o valiză aşezată sub pat.

La prima întâlnire cu seminariştii, arhiepiscopul i-a anunţat că nu este pregătit să aştepte până când germanii vor permite deschiderea seminarului. El însuşi va fi directorul seminarului. Dacă vor fi descoperiţi şi vor trebui să suporte represaliile, atunci aşa să fie. „Ne vom încredinţa Providenţei divine”, a spus el în încheiere, „aşa că nu ni se va întâmpla nimic rău.”

Având în vedere personalitatea lui şi ţinând seama de protocolul ecleziastic al timpului, Sapieha a fost remarcabil de accesibil tinerilor găzduiţi de el ca seminarişti. În recreaţii şi în timpul liber se afla printre ei, având pentru fiecare o vorbă bună. La rândul lor, ei au ajuns să-l cunoască mai bine pe cel care i-a hirotonit ca preoţi. L-au putut vedea de aproape, în lumea credinţei sale, atât în timpul rugăciunilor sale solitare, cât şi în lungile sale meditaţii de după fiecare liturghie de dimineaţă.

Sub supravegherea preoţilor Smoleński şi Kusak, seminarul secret al lui Sapieha a funcţionat după un program zilnic complet. La ora 7 dimineaţa se ţinea liturghia, urmată de micul dejun. Între 8:15 şi 12 aveau loc cursurile. La ora 12 studenţii şi profesorii recitau în comun Angelus . Urma apoi masa de prânz şi timpul liber, petrecut de obicei în grădina arhiepiscopiei. La mijlocul după amiezii se strângeau în capelă pentru adoraţia din faţa Sfântului Sacrament, după care intrau la studii. La ora 18:30, fie arhiepiscopul însuşi, fie părintele Smoleński ţineau o conferinţă pe o temă spirituală. La ora 19 era cina, urmată de rugăciunea de seară, iar la ora 20:15 devoţiunea personală. O dată pe lună tinerii se spovedeau, fiind liberi să-şi aleagă confesorul, atât dintre preoţii din seminar, cât şi din afara lui. Anul şcolar începea cu trei zile de reculegere şi meditaţie şi o perioadă de intensă rugăciune, în afara orelor de clasă, condusă de obicei, de părintele Smoleński. O altă perioadă de reculegere şi meditaţie era cea din Săptămâna Mare, dar asemenea perioade, mai scurte, aveau loc şi în timpul anului. Erau invitaţi oaspeţi conferenţiari pentru a completa şi îmbogăţi programa şcolară. Juliusz Osterwa a fost invitat să ţină o conferinţă la orele de elocinţă şi a explicat cum trebuie spusă o predică fapt care, dat fiind cadrul relaţiei cler-laic din Polonia acelei vremi, poate fi socotit o adevărată mare inovaţie.

Mult mai târziu, Papa Ioan al II-lea şi-a reamintit cu o oarecare nostalgie, că el nu a avut totuşi experienţa unei vieţi adevărate de seminarist, datorită războiului, dar Karol Wojtyła nu a părut să fi avut probleme de adaptare la situaţia specială a seminarului „secret” de pe strada Franciszkańska, nr. 3. Calităţile sale intelectuale au fost remarcate rapid de colegii de ani, ca şi pietatea sa. Arhiepiscopul i-a spus personal că îi apreciază talentul, subliniind că se afla acolo unde trebuia să fie.

(din volumul Martor al speranţei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, traducere de Radu Vasile, Editura Galaxia Gutenberg, 2007)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *