Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Un profesor al meu, ebraist, stăpânea 40 de limbi”

„Un profesor al meu, ebraist, stăpânea 40 de limbi”

Otniel Vereş: Sunteţi specialist în Epistola către evrei, aţi scris şi o lucrare – rodul studiilor doctorale, The Role of Septuagint in Hebrews, în care argumentaţi că Septuaginta şi-a pus amprenta în mod distinct asupra epistolei, determinând forma şi conţinutul argumentelor teologice, care ar arăta diferit dacă s-ar fi apelat la textul ebraic. Putem spune, de vreme ce Evrei face parte din canonul Scripturii, că, pentru autorul epistolei, o traducere, adică LXX, reprezintă un text inspirat de la Dumnezeu, la fel ca şi cel ebraic. Practic cele două se află pe picior de egalitate. Reprezintă acest fapt o problemă pentru teologii protestanţi pentru care textul ebraic deţine un statut aparte, într-o manieră aproape exclusivă? Din punct de vedere al teologilor evanghelici, pentru care doctrina ineranţei Scripturii este foarte importană, se amplifică problema având în vedere şi numeroasele diferenţe dintre textul masoretic şi cel grecesc?

Radu Gheorghiţă: Întrebarea reflectă foarte fidel punctul de plecare în pelerinajul meu exegetic şi teologic, început odată cu studiile doctorale. Terminasem programul Master of Divinity la Trinity Evangelical Divinity School, una din cele mai renumite instituţii de învăţământ superior din lumea evanghelică americană. În cei aproape patru ani de studiu acolo am fost beneficiarul unui program academic care ia în serios atât premisele doctrinei protestante despre Sfintele Scripturi, Sola Scriptura, cât şi implicaţiile acesteia. Accentul pus pe studiul aprofundat al Sfintelor Scripturi, care pretinde studenţilor o cunoaştere temeinică a limbilor originale, dublată de acapararea unui instrumentar larg de metode şi abordări exegetice, mi s-a lipit de inimă în mod irezistibil. Aveam printre mentorii de atunci generaţia de aur a Facultăţii de teologie, un grup de savanţi ai textului ebraic şi grecesc care nu pot să nu te marcheze pentru o viaţă întreagă. Supervizorul grupei mele a fost Prof. Gleason Archer, un ebraist de clasă care stăpânea cel puţin 40 de limbi. În fiecare zi îşi petrecea timpul devoţional citind Scriptura într-o altă limbă – avea nevoie de mai mult de o lună ca să revină la aceeaşi limbă cu care a început. La catedra de limba greacă îi aveam profesori pe Dr. Murray Harris, un clasicist prin formaţie devenit expert în literatura şi teologia paulină şi pe Dr. D. A. Carson, un adevărat decan al evanghelicilor. Lista ar putea continua uşor şi cu alte nume de rezonanţă. Am învăţat de la ei respectul pentru textul scris şi nevoia de a-ţi însuşi toate uneltele literar-lingvistice, istorice şi teologice cu care textul trebuie examinat şi a deveni un bun mânuitor al lor. Astfel studiul Noului Testament grecesc şi al Vechiului Testament ebraic a devenit nu doar o axiomă profesională, ci şi o pasiune îndrăgită.

Reîntors în ţară după programul de Masterat am avut ocazia să observ un lucru relativ nou pentru mine la acea vreme şi anume aprecierea pe care Biserica Ortodoxă şi teologii ortodocşi o manifestă pentru Septuaginta, o preferinţă aproape în exclusivitate pentru tradiţia textulă greacă a Vechiului Testament în dauna celei ebraice. Cu naivitatea teologului tânăr mi-am zis că am la îndemână o ocazie bună pentru a dovedi, odată pentru totdeauna, cât de greşiţi sunt teologii ortodocşi când se opresc la textul grecesc al VT şi cât de justificaţi sunt cei protestanţi care merg la adevărata sursă textuală, textul ebraic.

Din fericire, unul dintre mentorii mei de la Trinity – tocmai Scot McKnight – mi-a dat atunci un sfat bun pentru care i-am rămas recunoscător nu doar în anii studiilor de doctorat care au urmat, dar şi după aceea. Ce rost ar fi şi ce beneficiu ai avea, îmi spunea el, să intri într-o dispută cu o tradiţie teologică atât de veche? Ar fi mult mai înţelept, a continuat el, să-ţi pui acest timp deoparte pentru a-ţi aprofunda cunoştinţele în domeniul Septuagintei şi astfel să urmăreşti presupoziţiile şi practica exegetică reflectată în scrierile Noului Testament. Sfatul s-a dovedit bun din mai multe puncte de vedere. Pe de-o parte, evitam o trântă teologică pentru care nu doar că nu eram suficient de bine pregătit, dar care nici nu mi se potrivea firii. De cealaltă parte, aveam o ocazie unică de a pune timp deoparte pentru o investigaţie a habitudinilor hermeneutice si teologice cu care scriitorii Noului Testament au citit şi au interpretat Scripturile Iudaice.

Septuaginta este un domeniu ideal de lucru pentru un biblist: îţi impune să faci uz în mod continuu de ambele limbi ale celor două testamente şi în acelaşi timp să te mişti cu regularitate între scrierile celor două canoane. Este probabil terenul cel mai fertil pentru studiul joncţiunii teologice dintre cele două testamente, unul dintre domeniile fierbinţi din teologia biblică. Cu aceste frământări am ajuns la studiul uzanţei Septuagintei în NT. Epistola către evrei mi s-a părut locul cel mai natural pentru o astfel de investigaţie, dată fiind dependenţa majoritară, dacă nu chiar exclusivă, a autorului de tradiţia textuală grecească.

Anii care au urmat mi-au pregătit tot felul de surprize, majoritatea plăcute, şi ocazii multiple de a vedea înţelepciunea sfatului primit din partea profesorului McKnight. Pe scurt, am înţeles din practica exegetică a autorului Epistolei către evrei că în spatele textului scris al Scripturii, în orice tradiţie textuală s-ar afla acesta, stă rostirea lui Dumnezeu. Această rostire este într-adevăr mediată de un suport textual, dar acesta nu are nici menirea, nici posibilitatea să umbrească, prin conţinutul specific al tradiţiei sale textuale, adevărul de netăgăduit că Dumnezeu vorbeşte prin Scripturi. Astfel, în concepţia autorului Epistolei către evrei, atunci când profeţii au vestit mesajul lor, de fapt, Dumnezeu vorbea prin cuvintele lor; când Scriptura era citită, de fapt, Duhul Sfânt vorbea prin cuvintele ei. Altfel spus, faptul că autorul epistolei apelează pentru argumentul său la un text din Septuagintă diferit de cel ebraic nu îl împiedică să îl considere ca o vorbire a lui Dumnezeu, ca textul prin care Dumnezeu s-a adresat poporului Său în vechime – cartea Psalmilor în contextul original – dar se adresează şi în prezent poporului Său prin mesajul epistolei – cartea Psalmilor în contextul actualizat al epistolei. Mi se pare că această concluzie este cât se poate de importantă. Atunci când, în cadrul slujbelor noastre bisericești, citim cuvintele Scripturii, chiar în traducere fiind, putem fi siguri că sunt Cuvântul lui Dumnezeu pentru locul şi timpul respectiv şi că prin ele Dumnezeu Însuşi Se adresează poporului Său aflat în închinare.

Dacă aceasta era situaţia în general din perspectiva autorilor Noului Testament, mi se pare evident că există două extreme care trebuie evitate. Pe de-o parte, accentul exegeţilor protestanţi pe exclusivitatea textului ebraic al VT în raport cu cel al Septuagintei îşi are justificarea lui istorică şi logică, dar nu se potriveşte întrutotul cu realitatea textuală a lumii Noului Testament. Tradiţia textuală greacă este făgaşul lingvistic în care scrierile Noului Testament au fost concepute şi orice neglijare sau chiar negare a importanţei lor va avea consecinţe nefaste. De cealaltă parte, desconsiderarea textului ebraic, poziţia extremă pe care unii exegeţi ortodocşi ar fi tentaţi să o îmbrăţişeze, umbreşte realitatea procesului istoric al devenirii textului Scripturii, inclusiv a celui grecesc, care îşi are obârşia istorică şi ideatică în textul ebraic.

Desigur, un paragraf precum cel anterior ridică mai multe întrebări decât răspunsuri, inclusiv cele legate de doctrina ineranţei, aşa cum a fost amintită în întrebarea Dvs. În ultimii ani am ajuns la o concluzie personală cu care doresc să aduc la final acest răspuns. Cred că, de dragul discuţiei, se pot departaja două nivele de activitate în acest domeniu. Pe de-o parte, ne întâlnim cu dimensiunea doctrinar-apologetică a chestiunii în discuţie, regăsită în întrebări de genul „Care text, ebraic sau grec, este superior?”, „Ce concluzii se pot trage atunci când un citat din NT concordă cu textul grecesc şi nu cu el ebraic?”, şi multele altele de acest fel. De cealaltă parte, avem şi dimensiunea exegetic-descriptivă, în care accentul se pune pe observarea şi descrierea practicilor exegetice ale apostolilor, aşa cum sunt ele evidenţiate în scrierile canonice ale NT. Ambele dimensiuni sunt extrem de importante şi nu pot fi neglijate. Dar, în acelaşi timp, ele sunt şi deosebit de complexe, aşa încât este puţin probabil că timpul limitat pe care un teolog, fie biblist, fie dogmatician, îl are la îndemână îi va permite să aprofundeze deopotrivă ambele domenii. De aceea, găsesc că este necesară o diviziune a muncii, a eforturilor. Astfel, cei specializaţi pe latura doctrinar-apologetică se vor ocupă cu precizarea poziţiilor existente, vor căuta argumente pentru susţinerea sau infirmarea lor, vor explora implicaţiile fiecăreia în parte, etc. Munca aceasta trebuie făcută, însă efortul şi cheltuiala de timp vor fi atât de mari încât le va rămâne foarte puţin timp de alocat studiului nemijlocit al textelor Scripturii, cel puţin nu cu rigurozitatea pe care specialiştii exegeţi o pretind. Cei din eşalonul exegetic, la rândul lor, se dedică întrutotul analizei în profunzime a textelor, a istoriei lor, a tradiţiilor textuale în care s-au păstrat, a istoriei transmiterii textelor, ş.a.m.d., fără să mai poată aloca timp formulărilor doctrinare spre mulţumirea dogmaticienilor. Personal mi-am ales ca domeniu de activitate al doilea eşalon, fără să desconsider munca extrem de importantă pe care cei din domeniul adiacent o întreprind. Cred că dictonul „să nu ştie stânga ta ce face dreapta” nu se aplică acestui domeniu.

Teologul american Scot McKnight, în lucrarea sa Jesus and His Death – Historiography, the Historical Jesus, and Atonement Theory (2005), a readus în discuţie limbajul biblic referitor la moartea lui Isus şi la înţelegerea acesteia ca ispăşire (atonement). Întrebarea de la care pleacă cartea este dacă Isus a înţeles cine este şi ce înseamnă moartea sa încă din timpul vieţii, argumentând că Isus din sinoptice nu şi-a înţeles moartea ca jertfă de ispăşire. Ca specialist în Evrei, care se ocupă în mod unic de moartea Domnului ca jertfă de ispăşire, cum vedeţi noile tendinţe din teologia anglo-saxonă referitoare la cristologie şi soteriologie (şi reacţiile la aceste tendinţe)?

Într-adevăr, monografia lui Scot McKnight continuă să fie o carte controversată, mai ales în cercurile teologice evanghelice. Nu sunt surprins de acest fapt pentru că Scot este un teolog abil, curajos şi sincer, care nu se teme să se lase dus în direcţia în care îl mână cercetarea sa şi apoi să-şi publice rezultatele ei indiferent de consecinţe. În plus, are un talent scriitoricesc rar întâlnit printre teologi. A fost unul dintre profesorii pe care i-am avut la Trinity şi mi-a rămas ca un exemplu de teolog îndrăzneţ, după croiala lui Dietrich Bonhoeffer – de fapt, asemănările dintre ei nu se opresc doar la cutezanţa teologică; ajung chiar şi la fizionomie!

Mă voi limita doar la două comentarii pe marginea polemicii iscate de tomul lui McKnight. În primul rând, indiferent de concluziile controversate ale lui, volumul este o mostră de teologie biblică de cea mai înaltă calitate: aparatul metodologic este calibrat cu multă atenţie; uzanţa lui este fără cusur, mai ales la mânuirea textelor; dialogul cu vocile marcante din domeniu – atât cel teologic cât şi cel istoriografic – este de înaltă calitate; bibliografia îndestulătoare va satisface şi pe cel mai exigent cititor. Rezultatele unei investigaţii de istoriografie teologică realizată la acest nivel pot fi respinse doar de criticul care a depus un efort similar în cercetarea chestiunii teologice dezbătute. O repudiere simplă de genul „McKnight este complet greşit în analiza sa pentru că nu susţine ceea ce evanghelicii au crezut din totdeauna” nu are valoare la acest eşalon al dialogului teologic. Cei care resping rezultatele cercetării lui McKnight vor fi îndreptăţiţi în acţiunea lor doar atunci când vor reuşi să dovedească deficienţele argumentelor şi evidenţelor aduse. Prin afirmaţia anterioară nu vreau să sugerez că sunt întrutotul de acord cu concluziile lui; m-am limitat doar la o observaţie de bun simţ: efortul depus în a combate concluziile unui studiu marcant trebuie să fie de aceeaşi magnitutide cu efortul angajat în studiul iniţial.

Al doilea aspect care trebuie menţionat este faptul că prin această carte McKnight şi-a propus să aducă dialogul despre moartea ispăşitoare a lui Isus în arena largă a istoriografiei, nu doar a celei evanghelice, ci a istoriografiei in general. Am asistat la una din întâlnirile în care şi-a prezentat cartea şi a răspuns recenziilor nu tocmai favorabile din partea evanghelicilor. Elementul care a reieşit clar cu acea ocazie este că intenţia sa a fost să scrie pentru cei cu orientare teologică şi istoriografică de stânga. Cei de la dreapta spectrului teologic cunosc, acceptă şi operează cu premisele morţii ispăşitoare a lui Isus; cei de stânga, însă, nu vor accepta intrarea în dialog cu primii până când rigurozitatea analizei, a argumentelor şi a principiilor metodologice nu vor fi menţinute cu stricteţe în perimetrul istoriografic laic şi nu în cel religios. Ca să aduci în discuţie moartea lui Isus, motivul acesteia, înţelegerea actului în sine de către Isus şi de contemporanii Săi ca şi istoric nu poţi opera cu axiome metafizice. De aceea, Scot afirmă în repetate rânduri: „Cartea nu este scrisă pentru evanghelici: dimpotrivă, ea este scrisă pentru cei care nu sunt interesați în analiza evenimentului istoric al morţii lui Isus plecând de la premizele specialiştilor evanghelici.”

Găsesc că este nu doar normal, dar şi necesar ca argumentul unei cărţi scrise cu o astfel de intenţie să fie mai degrabă o analiză pe linia minimalismului istoric, dacă cititorul vizat operează în mod exclusiv cu premizele caracteristice ale unei teologii a suspiciunii. În acelaşi timp, este la fel de clar că într-un astfel de demers, autorul sfârşeşte prin a fi criticat de amblele părţi: liberalii îl acuză pe McKnight că continuă să fie marcat de conservatorism teologic; conservatorii îi impută că a căzut pradă liberalismului. Dacă, însă, este cineva care ştie cum să se menţină ferm pe poziţie, fără să se lase intimidat de tumultul criticilor lui, acela este Scot McKnight.

Revenind la cartea propriu-zisă – un tom de 400 pagini, al cărui rezumat este imposibil de redat în acest cadru – am găsit în ea o carte care, de fapt, poate fi şi trebuie să fie cooptată în a apăra reduta teologiei evanghelice conservatoare. Ţinta criticilor celor mai virulente se pare că a fost faptul că Marcu 10:45, unul din versetele clasice din arsenalul textual oferit ca dovadă a faptului că Isus şi-a prezis atât moartea cât şi semnificaţia ei, este considerat neautentic în argumentul cărţii. Analiza minuţioasă a textului l-a făcut pe McKnight să concluzioneze că versetul nu conţine ipsissima verba ale lui Isus; mai degrabă în el se regăseşte ipsissima vox a lui Isus redată prin filtrul teologic, reflectiv al evanghelistului Marcu. Consider că ar fi total greşit să se afirme că studiul lui McKnight diminuează importanţa actului ispăşitor desăvârşit prin moartea lui Isus. Teologia NT afirmă în unanimitate acest lucru, niciunde mai clar decât în cele două piscuri teologice ale Noului Testament, Epistola către romani şi Epistola către evrei. Ca atare, teologia morţii ispăşitoare dezvoltată de autorul Epistolei către evrei nu este pusă sub semnul întrebarii de studiul lui McKnight. De fapt, epistola este prin definiţie un document care reflectă o gândire teologică proprie generaţiei a doua după apostoli (Ev. 2:1-4), generaţie care a avut rolul de a explora ramificaţiile şi implicaţiile mesajul apostolic.

Elementul care rămâne totuşi problematic în urma analizei lui McKnight este dacă se poate afirma sau nu faptul că Isus şi-a înţeles moartea, cel puţin in nuce, în termenii ispăşirii. Cartea lui McKnight elimină câteva din dovezile textuale care până deunăzi erau de neclintit. Personal cred că verdictul dat de C. H. Dodd într-o chestiune similară merită reamintit şi în acest context pentru că se potriveşte foarte bine – este şi motivul pentru care mă distanţez de acele concluzii minimaliste ale studiului lui McKnight. Fără personalitatea impozantă a lui Isus din Nazaret, ca persoană şi ca învăţături, mesajul Noului Testament nu are mult sens din punct de vedere istoric. „Pentru a explica începuturile gândirii reflectate în scrierile Noului Testament”, afirma C. H. Dodd, „trebuie postulată existenţa unei gândiri creative. Evangheliile ne oferă o soluţie în acest sens. Avem oare motive să respingem această ofertă”? (According to the Scriptures, p. 110). În linie cu direcţia de argumentaţie exprimată de Dodd, mi se pare deosebit de greu de acceptat că un geniu teologic de magnitudinea lui Isus din Nazaret ar fi omis să menţioneze sau i-ar fi fost peste putinţă să înţeleagă un aspect teologic atât de important legat de moartea Sa şi că ar fi nevoie de gândirea reflectivă a apostolilor şi a bisericii primare pentru scoaterea lui în evidenţă. La una din sesiunile viitoare ale Colocviului Dumitru Cornilescu doresc să-l avem ca invitat pe Scot McKnight, care mi-a promis deja că ne va face o vizită. Sper cu acea ocazie să putem dezbate în continuare aceste aspecte.

Pentru orice cititor atent şi sârguincios al textului Noului Testament, Epistola către evrei iese în evidenţă din peisajul epistolelor, atât prin stil, argumentaţie, cât şi prin dificultatea textului, ce reclamă ca fundal un bagaj serios de cunoştinţe vetero-testamentare. Care sunt accentele distinctive şi particularităţile acestei epistole în special în privinţa cristologiei nou-testamentare?

Întrebarea lansesază discuţia de la punctul cel mai natural posibil. Elementul cel mai remarcabil pentru mine în citirea şi aprecierea mesajului Epistolei către evrei este capacitatea unui autor din a doua generaţie de creştini să formuleze şi exploreze cu acribie, corectitudine şi cu o doză mare de curaj teologic chestiuni pe care evangheliştii şi chiar alţi apostoli din prima generaţie – inclusiv apostolul Pavel – nu le-au surprins în scrierile lor.

Bineînţeles, nu pun la îndoială faptul că la rădăcina extrapolărilor teologice ale autorului epistolei stau chiar învăţăturile Domnului şi mărturia Scripturilor iudaice. Dar de la învăţăturile embrionare ale lui Isus Cristos până la dezvoltări curajoase, nelipsite de riscuri teologice, precum cea întreprinsă de autorul Epistolei către evrei, este un drum care poate fi explicat doar apelând la prezumpţia călăuzirii divine oferită de Duhul Sfânt. Dacă epistola a fost scrisă în ajunul războiului iudeo-roman, sfârşitul deceniului al şaptelea – aşa cum evidenţele textuale interne tind să sugereze – stăm în faţa unui segment de cel mult patru decenii de la moartea şi învierea Domnului nostru până la elaborarea acestui document teologic nedepăşit în frumuseţea şi profunzimea lui de nicio altă scriere a NT. Valoarea apologetică a acestei realităţi este în opinia mea incontestabilă: realitatea învierii Domnului, prezentată în kerygma apostolică, în concordanţă cu Scripturile, sub împuternicirea şi îndrituirea Duhului Sfânt sunt elementele incontestabile care explică cerşterea şi răspândirea exponenţială a Creştinismului din primul secol. Toate acestea elemente au primit un loc de cinste în Epistola către evrei.

Ca elemente distinctive ale cristologiei ce emană din epistolă doresc să mă opresc la două idei pe care le pot dezvolta doar în linii mari. În primul rând, epistola expune şi demonstrează superioritatea multiformă a lui Cristos, sub cel puţin două aspecte îngemănate pe parcursul epistolei. Pe de-o parte, avem de-a face cu o superioritate iconomică (funcţională) a lui Cristos faţă de oricare altă formă, manieră sau eveniment revelatoriu al lui Dumnezeu din trecut sau din viitor. De cealaltă, ne întâlnim cu una din cele mai bogate prezentări a superiorităţii ontologice a lui Cristos, superioritate atestată adesea în Scripturi, dar pătrunsă la adevărata ei valoare doar în urma actului întrupării. În comparaţiile propuse de autor spre a fi luate în consideraţie de cititorii săi, fiecare din ele având gradul ei de relevanţă, Cristos ne este prezentat nu doar în superioritatea Lui, dar, forţând puţin limbajul de dragul emfazei, în superlativitatea Lui. Moise, Aron, Iosua, profeţii, martirii, îngerii, sunt aleşi pe rând ca obiect de comparaţie cu Fiul. Fără nicio excepţie, verdictul autorului epistolei rămâne acelaşi: un ceva sau un cineva „mai bun” decât persoana şi lucrarea lui Isus Cristos nu este de găsit.

Este important de reţinut că motivul pentru care autorul explorează această superioritate a lui Cristos nu este unul de factură teoretică. Autorul epistolei nu se angajează în demonstraţii de genul „Isus Cristos este superior faţă de îngeri, QED”. Implicaţiile practice ale acestei superiorităţi pentru viaţa credinciosului sunt chiar inima mesajului pe care epistola îl transmite. Dacă ar fi să-l parafrazez pe autor, cred că el pledează pentru ceva de genul „fiindcă avem un astfel de Cristos, noi trebuie să …”, marcând astfel punctul de la care lansează toate aşa-numitele pasaje de atenţionare şi exhortaţiile care abundă în epistolă.

În al doilea rând, epistola se ocupă în mod principal de preoţia lui Isus Cristos, de rolul şi calitatea lucrării Sale de Mare Preot, o dimensiune neexploatată de nicun alt scriitor noutesatmentar. Din nou tratez doar în linii mari această chestiune. Dintre toate pasajele VT exploatate de autorul epistolei, Psalmul 110 se evidenţiază nu doar din punct de vedere statistic al frecvenţei citatelor şi aluziilor, dar şi din punctul de vedere al poziţiei strategice care îi este conferintă în arhitectonica epistolei. Psalmul 110 [109 LXX] prezintă două oracole profetice rostite casei davidice, adică lui David şi descendenţilor săi care se califică. Primul oracol, „Şezi la dreapta Mea” este angajamentul pe care Dumnezeu şi-l ia în a lupta pentru realizarea unei durabilităţi a casei regale davidice, indiferent de varietatea sau violenţa opoziţiei pe care aceasta ar întâmpina-o în timp. Al doilea oracol profetic, „Tu eşti preot in veac”, în mod absolut surprinzător, alocă dinastiei davidice responsabilităţi sacerdotale, rezervate în exclusivitate casei lui Aaron, prin legământul sinaitic.

Este bine cunoscut că învăţăturile Domnului Isus şi ale altor apostoli fac apel la Psalmul 110 pentru a sublinia mesianitatea regală a Domnului. Ei realizează acest lucru prin citarea repetată a acestui psalm, ajuns să fie una din porţiunile din Scripturile iudaice cel mai des citate în Noul Testament. Ei se limitează, însă, doar la primul oracol al psalmului. Partea a doua a psalmului, respectiv oracolul preoţesc, a rămas neexploatată în scrierile acestora, autorul Epistolei către evrei fiind singurul care s-a avântat în investigarea părţii a doua a psalmului. Îi suntem recunoscători acestui teolog creştin al primului secol pentru cutezanţa de a păşi pe cărări teologice nebătătorite de alţii. În lecturarea atentă a Scripturilor iudaice – evidentă la tot pasul – autorul a întâmpinat paradoxul teologic ridicat de oracolul preoţesc din Psalmul 110 şi i-a dat rezolvarea. Detaliile pasajelor relevante citite de el cu mare atenţie l-au făcut să-şi pună întrebări cu privire la motivul pentru care preoţia legământului sinaitic intra în competiţie, odată cu scrierea Psalmului 110, cu realitatea unui alt ordin preoţesc, cu o preoţie după rânduiala lui Melchisedec. Această nouă preoţie era atribuită acum casei lui David, prin mesajul oracolului profețit din Psalmul 110. Epistola către evrei rezolvă acest paradox în cel mai sublim mod, arătând, ba mai mult, demonstrând chiar, necesitatea unei mesianităţi sacerdotale care să o dubleze pe cea regală.

Subliniez faptul că şi de data aceasta demonstraţia acestui adevăr nu este una teoretică, care să se limiteze la a expune simpla deposedare a rolului archieristic avut de casa lui Aaron şi alocarea lui prin oracol profetic casei lui Iuda/David. Autorul epistolei nu este preocupat de ţinerea de scoruri între diferite case şi seminţii ale poporului evreu. Dimpotrivă, faptul istoric pentru care pledează este de strictă importanţă practică pentru destinatarii epistolei. Din nou, daca ar fi să-l parafrazez pe autor, teza lui ar suna cam aşa: „fiindcă avem un astfel de mare preot, noi trebui să ne apropiem cu încredere de tronul harului lui Dumnezeu, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie”.

(va urma)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *