Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Urs von Balthasar, teologul cel mai cultivat al secolului XX

Urs von Balthasar, teologul cel mai cultivat al secolului XX

Hans Urs von Balthasar a fost unul dintre cei mai renumiţi teologi apuseni. Născut la 12 august 1905, la Lucerna (Elveţia), a urmat studii de germanistică, filozofie şi teologie la München, Viena, Berlin şi Lyon-Fourvière. Activitatea impresionantă a acestui eminent teolog şi gânditor, s-a concretizat în 74 de volume (de diferite dimensiuni), 445 de articole, 83 de traduceri şi 120 de prefeţe. Numele său se leagă de fondarea revistei Communio, de crearea „Institutului Sfântul Ioan” şi a editurii proprii „Johannes Verlag”. Bunul său prieten, cardinalul Henri de Lubac, îl descrie ca fiind „omul cel mai cultivat al secolului XX”.

În timpul vieţii, aşa după cum însuşi spune într-un articol autobiografic din anul 1945, a străbătut „jungla literaturii noi” la Viena, Berlin, Zürich şi în alte părţi „mereu mai dezamăgit şi cu stomacul tot mai gol”. Anul 1940 reprezintă pentru Balthasar întâlnirea cu Adrienne von Speyr, cea care, mai târziu, va căuta noi trepte ale urcuşului spiritual cu ajutorul acestui teolog şi, deopotrivă, părinte spiritual. Momentul întâlnirii a fost decisiv şi pentru Adrienne. În urma decesului soţului său, refuza să creadă în cuvintele „facă-se voia Ta” din rugăciunea „Tatăl nostru”. Când ea mărturiseşte această dificultate înaintea lui Balthasar, acesta îi explică faptul că prin această invocaţie „noi nu oferim lui Dumnezeu concursul nostru, ci disponibilitatea noastră, pentru ca El să poată pune stăpânire şi să dispună de noi după placul Lui”. Atunci, spunea ea, „el mi-a dat Pater-ul înapoi”. După expresia lui Balthasar, a fost ca şi cum „ar fi întors întrerupătorul şi ar fi aprins dintr-o dată toate luminile în sală” (Cf. Elio Guerriero, Hans Urs von Balthasar, Desclée, Paris, 1933, col. „Mémorie chrétienne”, p. 110). Viaţa Adriennei se schimbă radical. Balthasar „acompaniază” tot ceea ce misticii ar numi „călătorie în duh”. Cu răbdare şi competenţă, scrie un jurnal al faptelor şi cuvintelor pe care Adrienne i le dezvăluia ca unui adevărat părinte spiritual.

Opera teologică a lui Balthasar se schimbă radical după această întâlnire care îl va marca pentru toată viaţa.
În 1953, publică Le Coeur du monde (Inima lumii), o mică bijuterie poetică, unde se află în germene toată dezvoltarea viitoare a cercetărilor sale. În 1960, el lansează marea sa trilogie, fondată pe trei noţiuni transcendentale: La Gloire et la Croix (Slava şi Crucea); La Dramatique divine, unde lucrările Adriennei sunt abundent citate şi, nu în ultimul rând La Théologique, scriere pe care nu o va încheia decât cu câteva luni înainte de moarte. Faptul că un teolog modern se încumetă să scrie despre experienţele „ciudate” ale unei persoane, să le citeze şi, nu în ultimul rând, să le ofere spre lectură celor care doresc un progres spiritual, poate apărea ca o ciudăţenie. Nu aceasta este şi opinia lui von Balthasar. Înainte de toate, el ţine să afirme că nu se consideră nici pe departe a fi un teolog ci, în primul rând se mândrea cu formaţia sa de germanist. În timpul vieţii a abordat probleme fundamentale ca aceea a asimilării competente a scrierilor lui Origen.

Trece la cele veşnice cu două zile înainte de a fi ridicat la rangul de cardinal al Bisericii Romane. Iată câteva motive care ne-au determinat să ne oprim asupra unei lucrări din care, ca un izvor de lumină şi erudiţie, iese la lumină viaţa şi activitatea acestui geniu al teologiei mondiale: Hans Urs von Balthasar, Despre opera sa, traducere din limba germană de Wilhelm Tauwinkl, Editura Galaxia Gutenberg, 2005.

Înainte de toate, trebuie remarcată smerenia acestui teolog. Despre scrierile sale el a vorbit numai de cinci ori în cursul vieţii, de obicei în apropierea aniversărilor „rotunde” ale naşterii sale: ca tânăr autor, din „plăcerea de a scoate în relief din vălmăşeala istoriei cele patru-cinci figuri ce reprezintă steaua călăuzitoare a ideii şi misiunii sale”, ca editor şi scriitor, „din grija faţă de cititor” şi pentru a-i oferi acestuia un plan al hăţişului în rapidă creştere a publicaţiilor redactate şi editate de el. Apoi, în mijlocul „prefacerilor” şi schimbărilor datorate Conciliului II Vatican, într-o „dare de seamă” faţă de sine însuşi şi faţă de toţi cititorii săi din Biserică şi din afara ei: despre cele dăruite şi făcute, despre cele încă propuse şi plănuite. În sfârşit, într-un fel de popas, pe când se îndrepta spre sfârşitul vieţii, încă o dare de seamă despre cele împlinite şi despre cele ce deja nu mai pot fi împlinite.

Teologia lui Balthasar este o veritabilă excursie prin secolele creştinismului. Ea se prezintă la fel de „vie şi actuală”, asemeni cercetării întreprinse de Jaroslav Pelikan asupra Tradiţiei creştine, privită în ansamblul său. Părinţii alexandrini au fost descoperiţi graţie lui de Lubac: „Aşa l-am aflat pe Origen şi am recunoscut în el cu uimire spiritul cel mai înalt al primelor veacuri, care a marcat întreaga teologie creştină, în bine, ca şi în rău; o selecţie pe care n-am putut-o numi altfel decât Spirit şi foc, ar trebui să îngăduie chipului său lăuntric să răsară din nou, în toată înălţimea lui îndrăzneaţă, iar această carte, prea puţin recunoscută, mi se pare şi astăzi cea mai solidă din tot ceea ce aş putea prezenta” (pp. 10-11). De aici, drumul până la „măreţul Irineu de Lyon” şi la Clement a fost scurt şi în acelaşi timp poetic, datorită descoperirii „liricului şi sensibilului” Grigore de Nyssa, care, deşi de întindere mai mică decât „uriaşul alexandrin”, a fost totuşi, aşa cum mărturiseşte Balthasar „cel mai fericit prezentat” în eseul despre filozofia religioasă din opera capadocianului. Acest eseu, după ediţia originală din limba germană, a cunoscut două reeditări la editura franceză Beauchesne (1942, 1988).

Nu trebuie omis faptul că opera lui Maxim Mărturisitorul, pe care Balthasar îl privea ca pe un Părinte „sumbru şi abrupt”, a suscitat două lucrări de referinţă. Este vorba în primul rând despre Liturghia cosmică şi, mai apoi, Centuriile gnostice. O întâmplare fericită a făcut ca atenţia acestui important teolog să se oprească asupra comentariilor la Scriptură ale lui Evagrie Ponticul, ca şi primul comentariu, dispărut, al lui Ioan din Scytopolis. Amândouă au deschis noi perspective în ceea ce Balthasar însuşi numea „istorie a ideilor” sale. Toate acestea îl vor determina, în 1945, să afirme: „Aşadar, cât timp totul a decurs normal, şi mie mi se părea, fiind colaborator la o revistă din München, că sunt predestinat să fiu veşnic un savant umanist” (p. 12).

În vâltoarea anilor de tristă amintire ai celui de-al doilea Război Mondial, în „sunetul bocancilor SS” se va ivi numirea sa pentru pastoraţie în Elveţia. Aici, primeşte invitaţia unei edituri din Basel care dorea „să salvgradeze moştenirea culturală a Occidentului”. Ataşamentul deosebit faţă de marele Paul Claudel a generat traducerea şi publicarea în limba germană a câtorva din operele sale: Cinci ode mari, Pantoful de mătase, Calea Crucii şi Versuri, iar „sub bubuitul tunurilor din apropiata Alsacie a apărut traducerea din Péguy, Pridvorul tainei celei de-a doua virtuţi şi, ca o mică sărbătorire a victoriei, selecţia Franţa redeşteptată” (p. 13).

Cu toate acestea, moştenirea patristică nu putea să rămână uitată în vechile manuscrise ori ediţii. Dimpotrivă, Balthasar era de părere că, mai mult ca oricând, aceasta trebuie redescoperită şi tipărită ca reper pentru omul contemporan care are de înfruntat vicisitudinile vieţii. Aşa a apărut, după o muncă de cercetare, colecţia intitulată Oameni ai Bisericii, în fruntea căreia va fi aşezată o selecţie de texte ale lui Augustin şi care, cu colaborarea unor oameni sârguincioşi şi fideli, vrea să alcătuiască o descriere vie a spiritualităţii bisericeşti. Urmează apoi traducerea în limba germană a uneia dintre cele mai importante lucrări a prietenului său Henri de Lubac, Catholicisme. Geniul lui von Balthasar nu se putea mulţumi cu atât. Dimpotrivă. Ca şi când nu ar fi publicat nimic, cu un remarcabil elan cărturăresc, plin de forţă şi de vigoare împletită cu acribie, apare ceea ce el a intitulat Bobul de grâu. Aceasta va fi completată cu o serie de imne despre Cristos, scrise în proză ritmată. Cele treisprezece imne din colecţia menţionată, au în principal rolul de a evita anumite clişee contemporane prin care „Inima lui Cristos”, cinstită în Biserica romano-catolică drept centru al firii omeneşti a Răscumpărătorului, ajunsese un kitsch. Prin aceste imne, de fapt, locul central, cosmic al acestui adevărat „cult al inimii lui Cristos” va fi reasumat. Trist este că, aşa cum remarcă Balthasar, „nici Părinţii, nici Buber şi nici Barth, nici Hamann şi, din păcate, nici romantismul catolic nu transmit schiţa mult aşteptatei teologii a Cuvântului, la care ar trebui să lucreze generaţii întregi de teologi [sublinierea noastră]. Printre altele ar trebui dezvoltată o teologie – susceptibilă de a fi recunoscută de exegeza de astăzi – a sensului literal şi spiritual al Scripturii după schema din 2Cor 3-5 (Vechiul Legământ-Noul Legământ-Veşnicie), a cărei învăţătură ar trebui să aibă din nou structură cristologică” (pp. 26-27).

Interesantă este şi perspectiva ecleziologică a lui Balthasar. La întrebarea: Cine este Biserica? răspunde clar: „În privinţa sensului central Biserica este unitatea celor care, fiind adunaţi în jurul consimţământului neprihănit, aşadar nemărginit şi prin har conformat lui Cristos, al Mariei şi formaţi de el, primesc să se împlinească voinţa de mântuire a lui Dumnezeu prin sine pentru toţi fraţii” (p. 54). Aceasta nu înseamnă decât a asculta vocea tainică a Cuvântului. Dar ascultarea nu presupune reducerea la un mesaj care poate fi redus la câteva concepte neclare atunci când este pus în discuţie sensul său autentic. Ascultarea presupune împlinirea actului fundamental transmis nouă prin Evanghelia lui Cristos. Doar acolo unde există fidelitate faţă de textele scripturistice, iubire, credinţă şi ascultare, Biserica devine spirituală.

În finalul acestei activităţi impresionante, abia schiţate aici, iată câteva idei ale lui von Balthasar dintr-un interviu acordat pentru Herder Korrespondenz, şi realizat de Michael Albus. Se remarcă în felul acesta o personalitate teologică „completă”. Modestia este caracteristică lui von Balthasar, atunci când vine vorba despre autoevalurea publicaţiilor sale. Altfel spus, în infinitatea slavei lui Cristos, von Balthasar crede că, de fapt, ceea ce a scris este doar „un fel de deget al lui Ioan pe bogăţia Revelaţiei în Isus Cristos, dezvoltată în enorma abundenţă a receptării ei în istoria Bisericii, în meditaţia sfinţilor, în primul rând” (p. 103).

În cadrul acestui interviu, nu putea să nu-l amintească pe Karl Rahner, care i-a fost o vreme colaborator apropiat, dar pe care l-a criticat pentru faptul că abordarea sa rămăsese doar cu theologia crucis. „Rahner vede ceea ce Cristos răscumpără, ceea ce ispăşeşte în moartea Sa constând în actul de dăruire deplină de sine a lui Isus Tatălui prin moartea Lui. Mă întreb, e suficient? Înfricoşător în moartea lui Cristos este faptul că suferă moartea păcătosului, de fapt a tuturor păcătoşilor. Pentru mine cuvântul substituire, înţeles absolut real, este pur şi simplu indispensabil. Aşadar, este o moarte în întunecime totală, într-un absolut Ne-Dumnezeiesc, în abandonul lui Dumnezeu. De aceea diferă şi concepţiile noastre despre coborârea la iad. Mai ales dacă adăugăm şi interpretarea inofensivă pe care Ladislaus Boros i-a dat-o, continuându-l pe Rahner. De fapt, tocmai unui ucenic al sfântului Ignaţiu [de Loyola –n.n.], coborârea la iad ar trebui să i se pară foarte importantă, pentru că aici se realizează cea din urmă ascultare a Fiului lui Dumnezeu: a trebuit să-L caute pe Dumnezeu acolo unde nu este, ba chiar nu poate fi, în chintesenţa păcatului lumii. Acest lucru ţine de învăţătura despre Sfânta Treime, şi anume de o învăţătură care de acum cuprinde tot ceea ce este în cer, pe pământ şi sub pământ” (p. 111).

O mică remarcă în acest sens. Dacă Rahner şi-a folosit metoda transcendentală mai liber şi mai relativ, dimpotrivă, Balthasar a încercat să abordeze lucrurile mult mai profund. Potrivit lui Balthasar, suferinţa răscumpărătoare continuă după moartea pe cruce mai acut, în iad. În timp ce Tradiţia amintea de două încăperi în iad (Cf. Luca 16, 19-31), Răscumpărătorul coborând doar în cea a drepţilor, Balthasar admite o singură încăpere, care este deci iadul, în care aşteaptă toţi cei adormiţi, fără deosebire; astfel, suferinţa răscumpărătoare le-a fost de folos tuturor acestora. Concepţia sa despre descensus, a „speranţei pentru toţi”, aduce cu sine afirmaţia justificabilă teologic (a se vedea abordarea lui Origen în acest sens) că iadul ar fi gol. În volumul său Mysterium Paschale, explică mai detaliat problema: „Iadul este un produs al mântuirii, care mai trebuie doar privit de Mântuitorul în elementul său în sine, ca să devină, în caracterul său de refuz pur, un pentru El: acel lucru pentru care, la Înviere, îi sunt încredinţate Puterea şi Cheile” (Mysterium Paschale, p. 146).

Ultimul aspect relevant este „atacul” pe care îl lansează asupra teologiei dezvoltate de Luther. Ideea principală este că, de fapt, Luther nu a scris niciun comentariu asupra textului din 2 Corinteni 10, 4-6, care vorbeşte despre ierarhia bisericească. Pentru Balthasar, „o Biserică fără ierarhie este o meduză”. De aceea afirma: „Mă întreb mereu, de fapt, de ce n-a comentat niciodată Luther Epistola a doua către Corinteni? […] Fără ierarhie nu există dogme, Sacramente, disciplină bisericească. Altfel cine mă poate dezlega de păcate? Sigur nu cel pe care eu sau comunitatea l-aş alege în acest scop, fiindcă atunci aş putea eu însumi să-mi dau dezlegarea sau Împărtăşania. La niciun Sfânt nu întâlnim aşa ceva, niciunul nu a ajuns la sfinţenie trecând pe alături de ierarhie. Sfântul este mereu dovada că Biserica este bună aşa cum este” (pp. 115-116).
Aşa cum reiese din teologia lui Balthasar, niciun adevăr al Revelaţiei, de la Sfânta Treime până la Cruce şi la Judecată, nu poate vorbi despre altceva decât despre slava iubirii dumnezeieşti, care nu este altceva decât Duh şi Foc. De aceea, recomandăm acest volum tuturor celor interesaţi de o perspectivă teologică, deopotrivă nouă, dar care respectă linia Tradiţiei şi, nu în ultimul rând, originală.

Hans Urs von Balthasar, Despre opera sa, traducere din limba germană de Wilhelm Tauwinkl, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, pp. 142.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *