Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Utopia: erezie sau mistică de salon?

Utopia: erezie sau mistică de salon?

 Corin Braga îşi continuă cele două volume dedicate „paradisului interzis în Evul Mediu” şi „căutării Avalonului” (Paris 2004, respectiv, Paris, 2006) cu o teză de doctorat, publicată la editura Classiques Garnier, în 2010: Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVI-XVIII siècles (De la paradisul pierdut la antiutopie în secolele XVI-XVIII). Tema e foarte apetisantă şi a mai fost explorată, aşa cum reise şi din bibliografia secundară. Autorul se remarcă nu doar printr-o adevărată bulimie în analiza surselor, ci şi printr-un stil accrocheur. Volumul, de 400 pagini, format mare, se parcurge cu plăcere, uneori cu nedumerire, dar tot timpul cu interes. Mai întâi voi rezuma teza şi materia cărţii urmând ca, în final, să aduc câteva note critice şi completări necesare.

Braga îşi propune să prelungească demersul lui George Kateb şi Aurel Kolnai care au sistematizat criticile antiutopice occidentale din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, propunând aceeaşi sistematizare pentru secolele XVI-XVIII. Astfel delimitat corpusul va fi descris şi comentat în următoarele capitole: „De la paradis la utopie”; „Utopia, moştenitoarea acelor mirabilia medievale”; „Utopia ca erezie”; „Cenzura religioasă a gândirii utopice”; „Utopiile creştine”; „Contra-utopiile creştine”; „Antiutopiile primitiviste şi teratologice”, la care se adaugă o concluzie despre „Sfârşitul utopiilor clasice”.

Înainte de a descrie teza volumului de faţă şi de a o discuta merită amintite câteva rezultate „obiective” ale anchetei lui Braga. Acesta demonstrează continuitatea între scenariilor iniţiatice medievale şi „utopiile narative” ale lui Cyrano de Bergerac, Margaret Cavendish, Gabriel de Foigny, Jonathan Swift, Hildebrand Bowman etc., după o perioadă „originală”, marcată de tratatele sau dialogurile lui Thomas More şi Tommaso Campanella.

Aşadar imaginarul european îşi păstrează nemodificate zonele de umbră mitologică, sau, mai bine spus, zonele mitologice arhetipale, în pofida noii paradigme carteziene şi a cenzurilor impuse de către diferite instituţii (Biserică, putere politică). După C. Braga, utopiile sunt creaţii ale unui imaginar asupra căruia se exercită anumite forme de cenzură, în special de ordin teologic. În ochii autorului, care preia uneori necritic verdictele altor cercetători occidentali, utopia se dezvoltă în spaţiul Europei ca formă de „protest” ficţional împotriva unei weltanschauung pesimistă bazată pe inaccesibilitatea paradisului terestru după căderea lui Adam. Alfel spus, utopiile ar constitui produsele unui milenarism refulat permanent sub presiunea dogmaticii creştine, dar care, tot permanent, îşi manifestă prezenţa din secolul I d.Chr. şi până astăzi. Acest milenarism are o componentă pelagiană care se va accentua odată cu redescoperirea valorilor păgânismului antic. În general, utopia rimează cu erezia, deşi Braga contrazice de facto acest verdict consacrând un capitol întreg utopiilor creştine. Utopiştii sunt fie teologi în marginea dogmaticii oficiale, fie autori care laicizează/secularizează vechiul model milenarist. Voi reveni asupra acestei teze în final.
Să mergem acum mai departe cu „mobilul” cărţii. „Ipoteza noastră, scrie autorul la pagina 16, este că apariţia antiutopiei clasice în secolele XVI-XIX, este rezultatul cenzurii exercitate asupra gândirii utopice de către trei mari doctrine sau curente de gândire: teologia creştină, raţionalismul cartezian şi empirimul englez. În epoci succesive şi în modalităţi diferite, aceste trei ideologii au reuşit să formuleze argumente decisive împotriva speranţei renscute cum că Paradisul pe pământ putea totuşi să fie atins şi că umanitatea era capabilă să-şi făurească propria salvare”. Braga consacră un capitol întreg cenzurii exercitate de Biserică, mai cu seamă după Conciliul de la Trento, dar uită de ceilalţi doi aliaţi împotriva utopismului modern: raţionalismul cartezian şi empirismul englez.
În ce priveşte sistematizarea utopiilor analizate, un paragraf de la pagina 262 mi se pare foarte important. Aici autorul notează: „Thomas More şi utopiştii heterodocşi (adică ereticii despre care aminteam mai sus) propuneau ca alternativă la ‚labirintul lumii’ o cetate ideală de factură păgână. Guillaume Budé şi utopiştii creştini optau pentru o cetate încreştinată. Totuşi, cele două ‚topii’, păgână şi creştină, erau cetăţi terestre, intra-istorice.” Pe lângă aceste două modele, ce par să monopolizeze întreg spectrul utopic occidental, există şi un al treilea, cel mai interesant, după mine, reprezentat de Comenius. „Comenius, scrie Braga (ibid.) visează o utopie spirituală şi interioară, un ‚paradis al inimii’. Pentru a reinstaura Edenul pe pământ trebuie, mai întâi, ca natura umană să fie restaurată din ruptura sa cu Dumnezeu Creatorul. În inima şi sufletul omului trebuie regăsit şi consolidat centrum securitatis reprezentat de către Dumnezeu”. Această notaţie, făcută en passant de autor, şi uitată, apoi, definitiv până la finalul cărţii, ar fi putut lansa adevărata dezbatere în jurul ideii de utopie în paralel cu ideea de mântuire.

Braga aminteşte de programul umanist al Renaşterii, bazat pe o viziune pelagiană asupra naturii umane. Cum se ştie, mai ales din scrierile adversarilor săi, Pelagius respingea doctrina propagării efectelor păcatului adamic asupra generaţiilor ulterioare, susţinând o soteriologie optimistă, în care efortul uman prevala, oarecum, asupra iniţiativei harului divin. Această viziune, probabil caricaturizată de adversari, va constitui ţinta ultimelor tratate polemice ale lui Augustin, care, la rândul său, va ajunge la câteva doctrine aberante, în sens opus: coruperea totală a naturii umane prin păcatul adamic; sufocarea naturii umane de către har (gratia); eliminarea ideii liberului arbitru; în fine, predestinarea. Pentru Braga, raportul utopie versus antiutopie (sau contra-utopie) echivalează, la nivel teologic, cu raportul pelagianism (optimism antropologic) versus augustinism (pesimism antropologic). S-ar putea ca lucrurile să se prezinte astfel în zona occidentală a creştinismului. Cu greu ne-am încumeta să negăm o asemenea dihotomie, care, în fond, trimite în chip natural spre convingerile manihesite ale lui Augustin. Iar Luther, se uită prea des, n-a făcut decât radicalizeze acest augustinism „senil” din ultima perioadă a episcopului de Hippona.
Totuşi, utopia este consubstanţială creştinismului. Predica de pe munte, nu-i nicio noutate, e prima şi cea mai extraordinară utopie din istoria creştinismului. S-au scris mii de pagini pe acest subiect şi nu are rost să insist aici asupra lui. Cu Predica de pe munte ar trebui să înceapă orice lucrare despre utopie. Cele 8 Fericiri, corolarul Predicii, sunt opt paradoxuri utopice, greu de formulat în alt limbaj decât cel, divino-uman, folosit şi încarnat de Isus Cristos. Dar acest utopism cristic nu vizează istoria ca mecanism colectiv, ci sufletul fiecărui credincios în parte, adică „republica” lui interioară. Tot aşa cum, în realitate, marele tratat al lui Augustin, De civitate Dei, nu vizează în primul rând istoria omenirii, ci istoria interioară a fiecărui creştin.
Atingem astfel adevăratul sens al utopiei (eminamente creştină la origine, secularizată ulterior): comuniunea cu persoana lui Isus Cristos, comuniune care nu poate fi decât totală, altfel spus, transindividuală. Unirea cu Isus Cristos se realizeză în osmoză cu trupul mistic, Biserica, şi în cadrul, nemărginit, al Cosmosului. Această idee îi scapă lui Corin Braga din simplul motiv că, după el, „teologia iudeo-creştină (sic!) presupune o distanţă de netrecut (distance infranchissable) între Creator şi creatură” (p. 157). În primul rând, ce înseamnă, precis, teologie „iudeo-creştină”? În niciun caz ea nu se confundă cu iudaismul clasic care, el, într-adevăr, implică o barieră de netrecut între Yahve şi om, deşi Yahve acţionează în istorie (din nou acest element e foarte adesea trecut cu vederea). Isus Cristos, ho Kyrios („Domnul”), pentru creştini, este tocmai Calea prin care credinciosul se uneşte cu Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu, e una din formulele recurente ale Părinţilor. Utopia se întemeiază chiar pe dogma Întrupării, adică a abolirii graniţei dintre cer şi pământ. Evacuând Întruparea şi efectele ei din ecuaţia sa istorico-literar-psihanalitică, Braga evacuează, practic, punctul originar din care se naşte Utopia, înţeleasă ca absenţă, dar şi ca promisiune de mântuire. Mistica e un proiect utopic prin excelenţă şi poate nu întâmplător acolo unde mistica a prevalat, în Orientul Europei, utopiile ficţionalist-narative lipsesc aproape cu desăvârşire. Exact această critică i-am făcut-o lui C. Braga, acum câţiva ani, într-o recenzie la volumele sale despre „paradisul interzis”. Se pare însă că degeaba.
Oricum, volumul actual, care ne poartă printr-o puzderie de lumi bizare, constituie o reuşită la nivelul analizelor punctuale. Capitolul despre cenzura Bisericii, deşi inutil de amplu, se citeşte cu sufletul la gură. Analizele consacrate lui Swift şi celor două antiutopii celebre, Mundus alter et idem, şi Insula hermafrodiţilor, mi s-au părut excelente. Textele din spaţiul germanic sunt firave. Lipseşte, din analiză şi din Bibliografie, un volum capital despre utopismul giochimit: Henri de Lubac, La postérité spirituelle de Joachim de Flore (1979 şi 1981). De asemenea, trebuia adăugat măcar un subcapitol despre absenţa ficţiunii utopiste în zona ortodoxă a Europei. Raportul dintre mistică şi utopie mi se pare esenţial pentru definirea şi înţelegerea raportului Occident-Orient, în sensul că mistica substituie utopismul. Poate că şi Istoria ieroglifică a lui Cantemir ar fi meritat o dezbatere în capitolul consacrat  antiutopiilor teriomorfe.
Mi-ar fi plăcut să prezint cititorilor câteva texte povestite şi analizate cu acuitate de C. Braga, dar spaţiul nu-mi îngăduie (în plus, nu vreau să ratez meciul Lyon – Benfica Lisabona din Liga campionilor). Dincolo de toate dezacordurile argumentate mai sus, Du paradis perdu à l’antiutopie constituie o performanţă cărturărească, o carte solidă şi foarte incitantă, plină de informaţii surprinzătoare.

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *