Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Văcarul Tiberică şi cowboy-ul Hurduzeu

Văcarul Tiberică şi cowboy-ul Hurduzeu

Săptămâna trecută am avut două revelaţii de ordin teologic: una datorată văcarului Tiberică, din satul X., România „profundă”; alta, lui Ovidiu Hurduzeu, stabilit în „putreda” Californie din SUA. Şi nea Tiberică, şi Ov. Hurduzeu se declară (în forul lor interior se şi cred) ortodocşi. Primul, „de când m-a fătat muma”, al doilea, de vreo câţiva anişori, de când geme de foame spirituală în America. Nea Tiberică n-a făcut toată viaţa decât să-şi adune, ca un vajnic ţăran român, egoist şi autosuficient, un dram de avere (adică mai nimic) şi să-i înjure pe cei ajunşi. Hurduzeu e un intelectual, autor, printre altele, al unei foarte interesante teze despre Cioran (din care am şi publicat pe vremuri un fragment într-un volum colectiv). Pe nea Tiberică şi pe Ov. Hurduzeu i-am cunoscut cam în aceeaşi perioadă. La început mă înţelegeam binişor cu amândoi. Acum mă înţeleg mai puţin binişor, ba chiar deloc.

Filozofia văcarului Tiberică e simplă şi clară: „Bă, eu fac ce vreau la mine-n sat şi cum vreau. Nu vii dumneata să-mi dai lecţii, că ăsta nu-i satu’ lu’ matale.” Uneori mai ţin predici în biserica locală, iar văcarul Tiberică îngenunchează mistic dându-şi ochii peste cap, înjurându-mă probabil în şoaptă sau în gând. Dacă vorbesc despre o carte numită Biblia sau despre Noul Testament văd cum întregul său eşafodaj cutaneu începe să tremure şi mari broboane de sudoare încep să-i cadă în râuleţe pe gâtul taurin. Dacă amintesc poporului dreptcredincios că Biblia asta, nefericita de ea, n-a fost scrisă nici la Piteşti, nici la Leorda, simt cum nările lui nea Tiberică încep să palpite vertiginos prevestind ori explozia, ori infarctul. Într-o bună zi, văcarul Tiberică a vrut să-şi vândă vaca. Dar nu i-o cumpăra nimeni, întrucât era cam stearpă. Văzându-l mai bodogănitor ca de obicei mi-am zis să-i iert provizoriu mârlănia daco-traco-pecenegă şi să-i rezolv problema. Am telefonat unui prieten, nu dau nume, sutană importantă, care, printre agoniselile duhovniceşti din ultimii douăzeci de ani, şi-a adjudecat şi o fermă zootehnică. „Am o vacă de vânzare, i-am spus. Mi-o cumpăraţi? N-o mai pot ţine.” „Cum să nu? O vacă crescută de dom’ profesor şi scriitor! Oferim preţ dublu.” În felul acesta nea Tiberică nu numai că a scăpat de sterpăciune, dar şi pe un preţ destul de gras. Credeţi că am primit vreun mulţumesc pentru intermediere? Să fim serioşi. Abia scăpat de la ananghie, simpaticul Tiberică a ţinut să mă informeze solemn că dacă el nu ar fi intervenit (sic!) pe lângă personajul important amintit mai sus eu n-aş fi rezolvat în veci chestia vacii lui (care trebuia să devină chestia principală a naţiunii).

Nici azi n-am scăpat de hărţuieli. De vreo grindină se abate asupra satului, „cu siguranţă ăsta de la Paris a adus-o”; de prunele sunt viermănoase, precis am cărat „vro boală” în valiză de la franţuji. Deşi „român profund”, după formula comicilor involuntari Platon-Hurduzeu (mai profund nu cred că se poate: văcar din moşi strămoşi, apărător al gliei, admirator fanatic al lui Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, Vadim Tudor) nea Tiberică are patima tehnicii moderne. Nu-l deranjează contradicţia între principiile sale româno-ortodoxe şi provenienţa străină a drujbei sau cositoarei infernale. Mai mult decât atât: ştiind că nu se poate citi ori scrie decât în linişte, de fiecare dată când poposesc pe meleaguri începe o importantă campanie de lucrări „în natură”. Poate poate mă dă gata! Duminica însă îşi reia locul, smerit, în biserică, trage clopotele, stinge şi aprinde lumânările, îngenunchează şi bate mătănii. Al naibii nea Tiberică!

Pe Hurduzeu l-am cunoscut acum vreo zece ani şi mi s-a părut un om interesant, în ciuda monomaniei sale antiamericane. Teza despre Cioran îmi plăcuse foarte mult şi „l-am înfipt”, cum s-ar spune, cu o rubrică permanentă, la revista Convorbiri literare, unde şi-a publicat articolele ce aveau să alcătuiască a doua ediţie din Sclavii fericiţi. Nici până azi n-am primit un exemplar, măcar de politeţe, din volumul respectiv, dar nu-i nici o problemă, am început să mă obişnuiesc cu fraţii „ortodocşi”. Mistica şi politeţea cela fait deux. Acum zece ani Hurduzeu era supărat pe America, dar nu-şi descoperise încă ortodoxismul care-l animă, văd, de la o vreme, transformându-l într-un Dan Puric versiune californiană. Maglavitul şi-a găsit sacerdoţii unde nu te aşteptai. Am cunoscut la anii mei o serie de convertiţi şi le anticip comportamentul. Dar în cazul lui Hurduzeu există ceva extrem de penibil şi deranjant. În primul rând, omul a trecut prin câteva straturi de cultură. Are o vârstă la care nu te mai poţi juca de-a popa prostu’ nici cu credinţa, nici cu ştiinţa, nici cu propria ta conştiinţă. De douăzeci de ani trăieşte în America, întreţinut la nevoie de o nevastă cumsecade, specialistă, dacă nu mă înşel, tocmai într-una din ramurile pe care le abhoră soţul ei, industria ordinatoarelor. De douăzeci de ani respiră într-o lume pe care nimeni nu i-a băgat-o pe gât cu forţa şi la care visează zeci de milioane de „sclavi nefericiţi” de pe întreaga planetă. Dacă însă citeşti textele lui Hurduzeu despre America ai impresia că citeşti texte despre Cuba, despre Coreea de Nord sau despre România lui Iliescu-Băsescu. E halucinant cum te poate domina într-o asemenea măsură ideologia (şi, într-o bună măsură, prostia) încât să ajungi să ponegreşti aproape la fiecare pagină aerul însuşi pe care-l respiri. Fireşte, Hurduzeu are şi referinţe pozitive despre SUA, dar exclusiv la nivelul criticii. Toţi cei care critică valorile americane sunt pozitivi. Restul au solzi pe ochi.

Al doilea nivel al imoralităţii atitudinii sale se leagă de ortodoxie. Cultura lui ortodoxă (sau creştină, pur şi simplu) adunată în pripă în ultimii ani nu-i poate legitima absolut nici un competenţă. Dar, aşa cum se ştie, BOR nu caută competenţi, ci suporteri, haidamaci cu ordinea şi disciplina. Hurduzeu şi BOR (instituţie interesată numai de renume şi putere) au în comun naţionalismul demagogic, viziunea deformantă asupra celorlalte religii şi tradiţii creştine, impetuozitatea ideologică, triumfalismul complexat şi, nu în ultimul rând, reaua credinţă. Dacă Hurduzeu ar fi consecvent cu cărţile şi articolele sale s-ar fi întors de ani buni pe plaiurile mioritice, întruchiparea, în ochii lui, a perfecţiunii sau măcar a Pământului făgăduinţei, în loc să împroaşte o ţară care-i oferă tot confortul material şi intelectual, SUA. Cum mi-ar sta mie, trăitor în Franţa de cincisprezece ani, să dau zilnic cu toporul în această ţară care nu numai că mi-a dăruit o serie de maeştri, colegi şi prieteni excepţionali, dar care a salvat ortodoxia însăşi de la putrezire de şaptezeci de ani încoace. A nu se uita că prin emigranţii ruşi de o valoare excepţională, instalaţi pe malurile Senei după revoluţia bolşevică, ortodoxia şi-a păstrat coloana vertebrală. Cum mi-ar sta mie să înjur sistematic (da, o critic, dar cu nuanţele de rigoare) o ţară căreia îi datorez Septuaginta, Noul Testament, Patericul, Apocrifele, cărţile de anticristologie, toate scrise şi în calitate de ortodox român, imposibil de scris în RSR?
Apoi, „îngrijorările” lui Hurduzeu faţă de evoluţia Uniunii Europene sunt absolut caraghioase. El priveşte pseudorealitatea europeană prin ochii lui V. Nemoianu, orbiţi, şi ei, de fudulia specifică noilor integraţi în SUA. Dar ceea ce la Nemoianu pare mai degrabă provocator, şi oricum mai inteligent, la Hurduzeu e doar stupid. Îmi pare rău că trebuie să-l aşez pe cowboy-ul Hurduzeu în tabăra ideologilor nocivi, care, fără a cunoaşte bine nici fundamentele ortodoxiei (în primul rând Biblia şi tradiţia patristică), nici fundamentele logicii se aventurează aiurea pe un teren complet străin lor. Aş spune că-i o atitudine hollywoodiană, tipică reţetei pe care Hurduzeu o detestă. Psihopatologia nu poate ţine loc de cod moral sau de criteriu intelectual decât într-un stabiliment special amenajat. Da, ortodoxia predicată de Hurduzeu seamănă exact cu atmosfera dintr-o casă de psihopaţi. În conferinţele sale din România Hurduzeu n-a întâlnit decât fraţi de-ai săi, fanatizaţi de ură împotriva Celuilalt. Îl invit într-o adunare a ortodocşilor francezi (sau, mai precis, din Franţa) unde criteriile nu mai sunt naţionale sau parohiale, ci pur şi simplu cristologice şi ecleziologice. Nu-i poţi aşeza pe K. Ware sau pe J. Break alături de Ciachir sau Dan Puric; nu-i poţi aşeza pe Michel Stavrou sau Michel Evdokimov alături de Hurduzeu ori de M. Platon. Oare nu simţi, amice Hurduzeu, cât de gogonată e poziţia ta în raport cu ceea ce pretinzi că ai cunoaşte?
Dacă văcarul Tiberică e chintesenţa viziunii politico-teologice a lui Hurduzeu atunci câte secole ne mai trebuie nouă, românilor, să ajungem să ne şi credem pe cuvânt?

PS: Încă o dată, amice Hurduzeu, versetul pe care-l citezi în interviul din ziarul Lumina, ultima-ţi capodoperă comică, e corect în felul următor: „Nimeni nu pune un petic de stofã nelucratã la o haină veche, cãci adãugitura trage de hainã şi ruptura se face mai urâtã.” Înainte de a oferi lecţii de teologie politică sau politică teologică (oho, ba chiar şi de economie!) pune mâna şi citeşte la sursă, cum se cuvine, Sfânta Scriptură.

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *