Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Viaţa lui Malhus, călugărul salvat de o leoiacă

Viaţa lui Malhus, călugărul salvat de o leoiacă

1. 1. Cei care urmează să intre într-o bătălie navală se deprind mai înainte într-un port şi în ape liniştite cum să ţină cârma, să tragă la vâsle, să fixeze ghearele de fier şi cârligele, îl obişnuiesc pe [fiecare] soldat aşezat pe scânduri să stea neclintit atunci când poziţia e nesigură şi pasul alunecă: [fac asta] pentru ca în lupta adevărată să nu se teamă de ce au învăţat într-un simulacru de luptă. 2. Tot aşa şi eu, care am tăcut vreme îndelungată – căci m-a silit să tac unul pentru care vorba mea era caznă – doresc să mă încerc mai întâi într-o lucrare măruntă şi să-mi şterg oarecum rugina de pe limbă, ca să pot ajunge la o istorie întinsă.
3. Căci am de gând să scriu – de-mi va da Domnul suflare şi dacă cei ce mă persecută vor înceta să mă urmărească măcar atunci când sunt fugar şi [aflat în loc] închis – [istoria] de la venirea Mântuitorului până în vremea noastră, adică de la apostoli până la drojdia acestui timp, în ce fel şi pentru cine s-a născut Biserica lui Hristos şi cum, la vremea maturităţii sale, a crescut prin persecuţii şi a fost încununată prin martiri; şi cum, după ce a ajuns la principii creştini, a devenit măreaţă în putere şi bogăţii, dar s-a micşorat în virtuţi. Dar acestea [rămân] pentru altă dată. Acum să deschidem ce avem în faţă.
2. 1. Maronia, un sat nu prea mare, se află la vreo treizeci de mile de Antiohia Siriei, spre răsărit. Locul acesta, după mulţi care i-au fost fie domni, fie stăpâni, a ajuns pe vremea când eu, tinerel fiind, mă aflam în Siria, în grija unui apropiat de-al meu, episcopul Evagrie, pe care îl numesc acum anume pentru a arăta de unde am aflat ce urmează să scriu aici. 2. Trăia acolo un bătrân pe nume Malhus – [nume] pe care noi l-am putea zice pe latineşte „rege” – sirian după neam şi limbă, căci provenea cu adevărat din acelaşi loc. Locuia cu el o bătrână fără vlagă, care părea să fie de-acum la un pas de moarte: amândoi se arătau plini de râvnă în credinţă şi treceau atât de des pragul bisericii, de ai crede că erau Zaharia şi Elisabeta din Evanghelie, doar că nu era Ioan la mijloc. 3. Cum, prins de curiozitate, i-am întrebat pe vecini care era legătura ce-i unea – de căsătorie, sânge sau spirit – mi-au răspuns toţi într-un glas că erau sfinţi, pe placul lui Dumnezeu şi alte nu ştiu ce minuni. Împins de dorinţa de a-i cunoaşte, m-am apropiat de omul acela şi, căutând mai aprig să cunosc adevărul faptelor, iată ce am primit de la el.
3. 1. Fiul meu, zise el, eu, singur la părinţi, am lucrat pe un mic ogor la Nisibis. Ei mă împingeau la căsătorie, cum eram mlădiţa neamului şi moştenitorul familiei; eu însă le-am răspuns că voiam mai bine să fiu monah. Cât de mult m-au necăjit ei – tatăl, cu ameninţările, mama, cu înduioşările – ca să mă facă să-mi trădez castitatea, o dovedeşte acest singur fapt, că am fugit de acasă şi de părinţii mei. 2. Pentru că nu puteam merge spre răsărit, din pricina vecinătăţii Persiei şi a pazei rânduite de soldaţii romani, mi-am îndreptat paşii spre apus, ducând cu mine ceva merinde de drum, care să mă pună la adăpost de nevoi. 3. Ce [să spun] mai mult? Am ajuns în cele din urmă la pustia Chalcis, care se întinde între Imma şi Beroea, mai mult către miazăzi. 4. Acolo, găsind nişte monahi, mi i-am luat ca învăţători, câştingându-mi traiul cu braţele şi cu truda şi înfrânându-mi poftele cărnii prin post. 5. După mulţi ani, mi-a venit gândul să mă întorc în patria mea şi să o mângâi pe mama, care încă trăia, în văduvia ei (căci auzisem că tata a murit) şi să vând mica proprietate, să dau o parte la săraci, cu altă parte să ridic o mănăstire şi – de ce roşesc de necredinţa mea? – să păstrez o parte pentru cheltuielile mele. 6. Abatele meu a început să strige că este încercarea diavolului şi că, sub înfăţişarea unei fapte bune, [se ascund] vicleniile vechiului duşman. E la fel cum câinele se întoarce la voma sa.; aşa au fost amăgiţi mulţi monahi: diavolul niciodată nu se arată cu fruntea descoperită. Îmi punea dinainte pilde multe din Scripturi: între ele, cea de la începuturi, când i-a nimicit chiar pe Adam şi Eva cu speranţa de a fi zei. Cum nu putea să mă convingă, mă ruga căzut în genunchi să nu-l părăsesc, să nu mă duc la pierzare, să nu mă uit îndărăt când ţin cornele plugului. 7. Nefericitul de mine, am câştigat o biruinţă proastă, socotind că acela nu se gândeşte la folosul meu, ci numai la binele său. 8. M-a petrecut aşadar de la mănăstire de parcă ar fi fost la înmormântarea [mea] şi, când ne-am luat ultimul rămas-bun, zise: „Te văd însemnat cu fierul roşu de satana: nu te întreb care-ţi sunt motivele, nu-ţi primesc desluşirile. Oaia care pleacă din staul se descoperă pe dată muşcăturii lupului.”
4. 1. Pentru cei care merg de la Beroea la Edessa, pe lângă drumul public se află o pustie, pe care saracenii, neavând sălaşuri anume, o străbat mereu încoace şi încolo. Teama de ei îi face pe călători să se adune în număr mare în locurile acelea, pentru ca prin ajutorul pe care şi-l dau unii altora să scape dintr-o primejdie ce-i ameninţă. În grupul meu erau bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, copii, cam şaptezeci la număr. 2. Şi iată că, pe neaşteptate, se năpustesc ismaeliţi călărind pe cai şi pe cămile, cu pletele prinse pe capete cu panglici şi cu corpul de jumătate gol, purtându-şi hainele fluturând şi încălţările late: le atârnau pe umăr tolbele, le vibrau arcurile slobode şi purtau suliţe lungi: căci nu veniseră să lupte, ci să prade. Suntem prinşi, împrăştiaţi, duşi în direcţii diferite. Eu unul, căindu-mă prea târziu pentru planul meu de a mă întoarce acasă după mult timp să-mi iau moştenirea, cad la sorţi, împreună cu o altă [victimă], o femeie micuţă, ajungând în robia unui singur stăpân. Suntem duşi, ba chiar purtaţi pe spinarea cămilelor; iar prin pustiul fără margini, temându-ne mereu să nu ne prăvălim, stăm agăţaţi mai degrabă decât şedem. Ca hrană avem bucăţi de carne pe jumătate crudă; iar băutura ne era lapte de la cămile.
5. 1. În cele din urmă, după ce am trecut un râu mare, am ajuns înăuntrul pustiei, unde, poruncindu-ni-se să ne închinăm, după obiceiul neamului, dinaintea stăpânei şi a copiilor ei, ne-am plecat grumazul. 2. Închis într-un fel de temniţă, îmi schimb hainele, adică învăţ să umblu gol. Căci fierbinţeala aerului nu ne îngăduia să suportăm nimic altceva decât un văl care să acopere ruşinea. 3. Îmi dau în grijă să duc oile la păscut şi, faţă de nenorocirile mele, am măcar această mângâiere, că îmi văd mai rar stăpânii şi pe tovarăşii mei de robie. 4. Mi se părea că am ceva din Sfântul Iacob, îmi aminteam de Moise, care şi ei au fost cândva păstori de oi, în pustie. Mă hrăneam cu caş proaspăt şi cu lapte. Mă rugam neîncetat, cântam psalmii pe care îi învăţasem la mănăstire. 5. Mă bucuram de robia mea şi aduceam mulţumiri planului lui Dumnezeu pentru că găsisem în pustie traiul de monah pe care eram pe cale să-l pierd în patria mea.
6. 1. O, nimic nu e vreodată sigur cu diavolul! O, multe şi de nespus sunt capcanele lui! Aşa m-a găsit pizma lui, oricât mă ascunsesem. 2. Stăpânul meu, văzând ca i-a crescut turma şi neavând să-mi reproşeze nicio înşelăciune – căci ştiam că Apostolul rânduise să ne supunem cu credinţă stăpânului, ca şi lui Dumnezeu – şi voind să mă răsplătească, pentru a mă face să-i fiu şi mai mult credincios, mi-a încredinţat-o pe femeia aceea, robită cândva, ca să slujească împreună cu mine. Şi, cum eu nu voiam să primesc şi spuneam că sunt creştin şi că nu-mi este îngăduit să iau femeia unuia aflat în viaţă – căci bărbatul ei, prins în acelaşi timp cu noi, fusese luat de un alt stăpân – domnul meu, neîndurător, cuprins de furie, şi-a scos sabia şi a vrut să mă lovească. Iar dacă nu m-aş fi grăbit să o iau pe femeie de braţ, ar fi făcut vărsare de sânge. 3. Noaptea venise de-acum mai întunecată ca de obicei şi prea grabnic pentru mine. Am dus-o pe soţia mea cea nouă într-o grotă pe jumătate prăvălită şi, nuntindu-ne tristeţea, ne priveam cu silă unul pe celălalt, fără să o mărturisim. Atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să fiu rob; prăvălit la pământ, am început să-mi deplâng starea de pustnic pe care o pierdeam, zicând: „Pentru aşa ceva m-am păstrat, nefericitul de mine? La asta m-au adus păcatele mele, să-mi pierd fecioria însurându-mă la vârsta părului încărunţit? Ce folos că am renunţat la părinţi, la patrie, la bunurile familiei mele pentru Domnul, dacă fac acum exact lucrul de urâtul căruia am renunţat la acelea? Numai dacă nu cumva de aceea pătimesc aşa, pentru că am dorit să mă întorc acasă. 5. Ce să facem, suflete al meu? Pierim ori învingem? Aşteptăm braţul Domnului ori ne străpungem cu sabia noastră? Întoarce-ţi sabia împotriva ta; este mai înspăimântătoare moartea ta decât a trupului tău. Îşi are şi păstrarea neîntinării martiriul său. Rămâie neîngropat în pustie un martor al lui Hristos, eu singur îmi voi fi şi prigonitor şi martir.” 6. Zicând acestea, mi-am scos sabia care lucea  chiar şi în întunericul acela şi, cu ascuţişul spre mine, zisei: „Rămâi cu bine, femeie nefericită: mă vei avea mai degrabă martir decât soţ.” 7. Atunci aceea, prăvălită la picioarele mele, zise: „Te rog, pe Iisus, te rog în cumpăna acestui ceas, nu vărsa sângele tău. Ori, dacă alegi să mori, îndreaptă-ţi ascuţişul mai întâi spre mine. Să ne unim mai degrabă în felul acesta. Chiar dacă bărbatul meu s-ar întoarce la mine, mi-aş păstra neîntinarea cu care m-a deprins robia; ori aş pieri mai înainte de a o pierde. De ce să mori ca să nu te uneşti cu mine? Chiar eu aş muri dacă ai voi să te uneşti [cu mine]. Ia-mă aşadar ca soaţă a neîntinării; iubeşte mai degrabă unirea spiritului decât a trupului. Stăpânii noştri să te vadă ca soţ, Hristos să te ştie frate. Îi vom face cu uşurinţă să creadă în nunta [noastră] când ne-or vedea că iubim atât de mult.” 8. Am încremenit, mărturisesc; şi, plin de admiraţie pentru virturea femeii, am iubit-o mai mult ca pe o soaţă. Nu i-am zărit niciodată trupul gol, niciodată nu i-am atins carnea, temându-mă să nu mă aprind, să pierd la vreme de pace ce păstrasem în luptă. 9. Au trecut mai multe zile într-o uniune de felul acesta; nunta noastră ne-a făcut să le fim stăpânilor şi mai mult pe plac. Nu [era] nicio bănuială de fugă, iar toată luna eram departe, păstor credincios al turmelor, în singurătate.
7. 1. După îndelungată vreme, pe când şedeam singur în pustie, fără să văd nimic altceva decât cerul şi pământul, am început să cuget tăcut în sinea mea şi, între multe gânduri, mi-am amintit de aşezarea de pustnici şi mai ales de chipul Părintelui meu, care mă învăţase, mă îngrijise, mă pierduse. 2. Pe când mă gândeam aşa, zăresc o ceată de furnici mişcându-se iute pe o cărare îngustă. Vedeai poveri mai mari decât trupurile; unele duceau nişte seminţe de plante în cleştele gurii, altele scoteau pământul din galerii şi făceau întărituri împotriva cursului apelor. Altele, amintindu-şi că se apropie iarna, ca nu cumva pământul umed să le schimbe grăunţele în iarbă, curăţau seminţele aduse; altele, ca într-un cortegiu funerar, purtau trupurile moarte. Cel mai mult era de mirare într-o ceată atât de mare că cel ce ieşea nu îl încurca pe cel ce intra; încă şi mai mult, dacă îl vedeau pe unul căzând sub greutatea poverii, îl ajutau punând umărul. 3. Ce să o mai lungesc? Ziua aceea mi-a pus dinainte un spectacol minunat, amintindu-mi [pasajele] din Solomon în care ne trimite la iscusinţa furnicii şi ne trezeşte minţile trândave cu o asemenea pildă; am început să am silă de robie şi să tânjesc după chiliile mănăstirii, dorind să am unde să trudesc, cu hărnicia acelor furnici, acolo unde nimic nu este al nimănui, [şi] toate sunt ale tuturor.
8. 1. Întorcându-mă la culcare, îmi iese dinainte femeia: nu mi-am putut ascunde tristeţea de pe chip. Mă întreabă de ce sunt aşa de pierit. Ascultă pricina. O îndemn la fugă, nu respinge [gândul], îi cer tăcere, îmi promite credinţă, vorbim întruna în şoaptă, plutind între speranţă şi teamă. 2. Aveam în turmă doi ţapi neobişnuit de mari: omorându-i, fac [din ei] burdufuri, iar din carnea lor pregătesc merinde şi, la căderea nopţii, când stăpânii noştri credeau că suntem culcaţi, ne aşternem la drum, ducând cu noi burdufurile şi bucăţile de carne. 3. Când am ajuns la râu – care se afla la zece mii de paşi – umflându-ne burdufurile şi urcându-ne pe ele, ne-am lăsat în seama apelor, cârmind doar puţin cu picioarele, ca să ne ducă râul la vale, mult mai departe de locul unde ne îmbarcaserăm, să ne lase pe celălalt mal, iar cei care ne urmăresc să ne piardă urma. 4. Pe drumul acesta, bucăţile de carne conservate, din care am pierdut o parte, abia ne-au ajuns pentru vreo trei zile. Bem pe săturate, ştiind că mai încolo avem să îndurăm setea. 5. Fugim, privim mereu în spate; ne mişcăm mai ales noaptea, fie din pricina capcanelor întinse de saracenii ce rătăcesc până departe, fie din pricina soarelui ce arde prea tare. Tremur şi acum când povestesc: chiar fiind de-acum la adăpost, tot trupul mi se înfioară de spaimă.
9. 1. La capătul celei de-a treia zile, zărim în depărtare că se apropie repede ceva ce semăna cu doi oameni şezând pe cămile. Pe dată mintea, care se aştepta numai la rău, şi l-a zugrăvit pe stăpânul nostru plănuindu-ne moartea şi [şi-a dorit] ca soarele să se întunece: pe când [stăteam] cuprinşi de teamă şi pricepeam că ne-au dat de gol urmele noastre pe nisip, ni se deschide la dreapta o grotă care înainta adânc pe sub pământ. 2. [Eram] temători de animale veninoase – căci de obicei viperele, vasiliştii, scorpionii şi altele de felul acesta căutau umbra punând-se la adăpost de arşiţa soarelui; ne-am oprit imediat la intrare, socotindu-ne să nu pătrundem deloc mai departe într-o groapă primejdioasă, ca nu cumva, fugind de moarte, să ieşim în întâmpinarea morţii. Ne gândeam în sinea noastră: dacă Domnul îi ajută pe nevoiaşi, scăpăm cu viaţă; dacă-Şi întoarce privirile de la păcătoşi, ne aşteaptă mormântul. Ce crezi că a fost în inima noastră? Ce spaimă [ne-a cuprins] când, nu departe de intrarea în grotă, stăteau stăpânul nostru şi un slujitor de-al său, ajunşi de-acum, pe urmele noastre, până la ascunzătoare? 4. O, cu cât este mai grea aşteptarea morţii decât împlinirea ei! De oboseală şi de spaimă laolaltă, limba mi se încleiază; şi, cum nu cutez să strig spre stăpân, [nu cutez] nici să rămân mut. 5. Trimite slujitorul, să ne tragă afară din grotă; el însuşi ţine cămila; şi, cu sabia scoasă, aşteaptă venirea noastră. 6. Între timp, sluga intră vreo trei sau patru coţi, noi văzându-i spinarea pe întuneric – căci aşa sunt făcuţi ochii, că pentru cei ce intră din soare la umbră toate sunt în beznă –, răsună glasul în grotă: „Afară, ticăloşilor; afară, la moarte cu voi: la ce mai staţi? La ce mai zăboviţi? Afară, vă cheamă stăpânul.” 7. Încă mai vorbea când, iată, zărim prin întuneric că o leoaică se năpusteşte asupra omului, îi cuprinde grumazul şi, însângerat, îl târăşte înăuntru. Bunule Iisus, ce spaimă mare am avut, ce bucurie! Priveam la moartea duşmanului nostru, fără ca stăpânul să ştie. 8. El, când a văzut că [sluga] întârzie, a bănuit că cei doi [fugari] i se pun împotrivă unui singur [om]. Neputând să-şi strunească furia, a venit la grotă, cu sabia în mână; şi, ocărând cu glas năprasnic nepăsarea slujitorului, a fost înhăţat de fiară mai înainte de a ajunge la ascunzişul nostru. 9. Cine ar fi crezut vreodată că un animal sălbatic va lupta sub ochii noştri ca să ne apere? Scăpaţi însă de teama aceea, ni se arăta dinainte o moarte asemănătoare – dacă nu cumva era mai puţin primejdios să îndurăm turbarea unui leu decât mânia unui om. 10. Tremuram până în fundul sufletului; neîndrăznind să facem un pas, aşteptam încheierea, fără să avem, între atâtea primejdii, vreo altă pavăză  decât conştiinţa curăţeniei noastre. 11. Leoaica, temându-se de vreo capcană şi pricepând că fusese văzută, şi-a luat în zori puii în dinţi şi ne-a lăsat nouă adăpostul. Fiind încă destul de neîncrezători, nu ne-am repezit pe dată: am aşteptat vreme îndelungată şi, de câte ori ne gândeam să ieşim, ne închipuiam mereu că dăm peste ea.
10. 1. Ziua a trecut cu spaimele acestea; am ieşit spre seară; am văzut cămilele – pe care le numeau, pentru iuţeala lor, dromaderi – mestecându-şi hrana şi rumegându-şi mâncarea din stomac. Urcându-ne pe ele şi întremaţi de merindele noi, am ajuns, într-a zecea zi, prin deşert, la tabăra romană. 2. După ce ne-am înfăţişat tribunului, i-am povestit totul, la rând: de acolo am fost trimişi la Sabinianus, comandantul Mesopotamiei, şi am primit preţul cămilelor. 3. Cum abatele meu drag adormise întru Domnul, m-am întors în locurile astea, printre călugări, pe femeia aceasta am încredinţat-o fecioarelor, îngrijindu-mă de ea ca de o soră, fără să mă încredinţez însă ei ca unei surori.
11. Acestea mi le-a povestit mie bătrânul Malhus pe când eram un tinerel; acestea vi le povestesc eu vouă, la bătrâneţe, şi pun dinaintea unor oameni curaţi o poveste a curăţeniei. Voi să o istorisiţi celor ce vor urma, ca să ştie că între săbii, între pustiuri şi între fiare, curăţenia nu este niciodată înlănţuită, iar omul închinat lui Hristos poate muri, dar nu poate fi înfrânt.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *