Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Viaţă şi sistem – Reflecţie despre „sistemele închise” (2)

Viaţă şi sistem – Reflecţie despre „sistemele închise” (2)

7.

Fără îndoială, în sistemele închise eshatologia a fost schimbată cu progresul, din două raţiuni clare, cea dintâi istorică, cea de a doua politică.

a) Raţiunea istorică a înlocuirii eshatologiei cu progresul implică protejarea conceptului imanent al limitei. Punctul morţii ori al Parusiei e doar un interval într-o viziune transcendentă, în timp ce în sistemul imanent progresul nu conduce la transfigurare şi nu are punct de tranziţie spre o altă existenţă (decât, eventual, spre un nivel calitativ pretins superior: e evident cum progresul nu implică devenirea, ci evoluţia); el are o existenţă auto-centrată şi auto-suficientă (de unde vehicularea metaforelor socialiste ale culmilor, respectiv inhibarea metaforismului orizontului sau alterităţii).

În aceste sisteme, revoluţia e perpetuă, fiindcă ea singură exprimă evoluţia; escaladarea culmilor nu ia niciodată sfârşit, poporul rătăcind în pustiu fără a mai găsi (sau căuta?) Canaanul. Canaanul însuşi a fost substituit cu pustiul (de unde retorica ambiguă, contradictorie, a socialismului, care utilizează figurile epocii de aur simultan cu raţionalizările alimentare, specifice tranzienţei printr-un deşert care, fără principii transcendente, nu poate coborî mană ori prepeliţe – dintr-un cer a cărei existenţă nu o acceptă). În aceste sisteme nu există un Moise raţional, care să urmeze proiectul (deci legitatea transcendentă a) divinităţii; cum transcendenţa e negată, singura formă de evoluţie istorică se realizează în jurul neclintitului viţel de aur al imanenţei.

Ispăşirea istorică a acestor popoare e severă: ele vor trebui să bea viţelul topit – amestec de aur şi cenuşă –, pentru a înţelege că tot ce e consumabil şi epuizabil (sau epuizabil prin consum) e inferior conceptelor înalte, exterioare. Doar re-interiorizându-şi, topite, utopiile imanente (de unde ele au şi ieşit), aceste popoare vor primi decalogul unui legământ – deci al unui Drept – ce le poate salva. Consumând, într-un fel de sparagmos simbolic, prin revoluţie, aceste utopii, ele vor înlătura vina sacră şi vor restabili echilibrul interior şi exterior al comunităţii. În inima pustiului stă prăbuşirea, ca şi izbăvirea. Adevărata chemare e trecerea peste pustiul raţiunii. Însă popoarele înţeleg foarte târziu acest lucru.

b) Raţiunea politică pentru care sistemele închise înlocuiesc eshatologia (înţeleasă aici particular, fireşte, ca împlinire provizorie şi parţială a unui destin istoric) reclamă protejarea sistemului prin autolegitimare; căci, neexistând principii exterioare limitelor, etica sistemului îi e acestuia, paradoxal, interioară – dar nu ca o conştiinţă morală, ci ca un instinct vital. Acest tip de legalitate instituie praxisul public drept provizoriu, oricând schimbabil sau interpretabil, solidificându-l, în spatele proteismului său, prin insecuritatea pe care acesta o generează. Principiul e de o subtilitate diabolică, dar de-o eficienţă egală: autolegitimarea se face prin vulnerabilizarea şi lobotomizarea comunităţii civice care ar fi chemată, în condiţii normale, să confere legitimitatea naturală. Sistemul se autoiluzionează pentru a se autolegitima. Orwell are, în acest sens, o frază memorabilă: „Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit.”

8.

Un aspect important e legat de convertirea eshatologiei în sistemele închise. De fapt, eshatologia e obscurizată prin obturarea Memoriei.

Corecţia aplicată trecutului prin reformulări, decupaje şi falsificări indică doar mijloacele tehnice ale acestor operaţii de rectificare istorică (cine controlează prezentul controlează trecutul, cine controlează trecutul controlează viitorul). În profunzimi, însă, e impus un insecurizant „caracter schimbător al trecutului”, direct proporţional cu un coeficient de incertitudine a fiinţei proprii şi a identităţii unui popor confiscat din propria istorie. Cel care se opune, fie şi în propria intimitate (rezistând, aşa-zicând, prin cultură), acestui traseu incoerent şi fals al prezentului spre viitor, apare ca un anticorp rezistent al unui organism copleşit de boală: continuitatea cu viitorul poate fi asigurată doar de acest element izolat, dar semnificativ la scara impredictibilelor pasibile de revoluţie, fiindcă prin el continuum-ul spaţio-temporal al sistemului imanent e blocat, e viciat, suferă o fisură care va creşte sub presiunea multiplicării acestor unghiuri de incidenţă ale conceptelor transcendente.

Tot Orwell a redat cu o intuiţie precisă funcţia unui atare punct critic al sistemului: „Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atâta timp cât îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcându-se auzit, ci păstrându-şi judecata sănătoasă poate duce mai departe moştenirea speţei umane.”

9.

Sistemul închis nu are doar un discurs mincinos, ci şi o nouă limbă – de fapt, un language – care tinde să corespundă sau oricum să se subîntindă peste întreaga limbă. Jargonul ideologic furnizează în acest caz stilistica inevitabilă a discursului corect politic, neprimejdios. În spatele acestui limbaj convenţional (specializat) stă imperativul unei gândiri conforme, a unei ortodoxii a gândirii ce neagă catolicitatea (deci universalitatea) spiritului: limba nu mai e casa fiinţei, fiinţa devine un pretext pentru limbajul integrat în marea frază encomiastică dedicată sistemului: „Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă.” Neputând fi limitată, însă, la noţiuni, gândirea e forţată (şi educată) să-şi reprime spontan produsele facultăţilor spirituale intuitive; robotizarea e iminentă: programarea gândirii în concepte prefabricate presupune standardizarea întemeiată pe un soft controlat. Ruptura de natură – produsă de apariţia maşinii în istorie, pe care Berdiaev a gândit-o ca un moment în destinul metafizic al umanităţii – e doar una dintre consecinţele, inimaginabile, ale speculei tehnice ideologice („Filosofia Partidului – spune Orwell – neagă, în mod tacit, existenţa realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-simţ.”).

Marea lecţie furnizată în acest sens de cibernetica hiperevoluată e posibilitatea uniformizării, printr-un limbaj impus, a reacţiilor permise în sistem, indexând, astfel, reacţiile spontan-naturale ale unui organism cu aură spirituală interioară. E posibil, de aceea, ca nu raţiunea, voinţa sau inima să fie neformalizabile de sistem; căci ele pot fi cel puţin controlate spre conformitate: se gândeşte, se doreşte şi se iubeşte ceea ce e şi atât cât e ortodox; intuiţia, însă, pare de needucat: ca un izvor nevăzut, ea inundă sistemul chiar şi atunci când marile diguri ale raţiunii coboară până în inimă. Intuiţia e tărâmul necartografiat în care autoritatea sistemului imanent nu va avea nicicând relevanţă. Iată de ce, în religia sistemelor imanente, chip şi asemănare al maşinii, omul nou nu va mai avea ceea ce îl făcea chip şi asemănare al Dumnezeirii: adică sufletul. Miturile arhetipale sunt negate prin negarea spiritului, miturile arhaice sunt negate prin rectificarea istorică: în locul lor sunt instaurate miturile istorice, constructe artificiale ale unei ideologii politice, ridicate pe sintaxa miturilor arhetipale şi arhaice.

Întors sistematic împotriva sufletului, sistemul imanent va lupta propriu-zis cu umanitatea, în numele unui supra-om liber de ceea ce îl descrie ca om: adică infinitul dinăuntru. Astfel privind lucrurile, fraza de emancipare nietzscheană nu e decât naiva declamaţie a unui subiect sinucigaş suit pe culmile disperării. De altă parte, discursul pe care sistemele închise îl folosesc pentru a opera aceste suprapuneri ce rezultă inversări şi răsturnări fundamentale este cel care întemeiază public exercitarea Puterii. Sistemele închise se autolegitimează prin omonimie, nu prin sinonimie. Conceptele frecvente care pretind a le defini şi pe care le preferă pentru a se defini sunt substitute ilegitime – dar eficiente pentru securitatea politică şi carantina ideologică – ale adevăratelor concepte, diabolice, care exprimă reala natură a sistemului. Această discursivitate mincinoasă a sistemelor închise nu are în sine o fundamentare; nici originile, nici finalitatea nu stau în ea însăşi (căci sistemul însuşi nu e discursiv, ci politic, nu e estetic, ci ideologic).

Originea discursivităţii mincinoase a sistemelor închise e natura proteică a sistemului însuşi, căzut pradă maladiei lui Ianus, instabil în raport cu sine însuşi, incoerent şi inconsecvent. De aceea, toate sistemele închise se prăbuşesc în schizoidie. Diferenţa dintre esenţa lui ideologică, manifestarea sa multiformă şi discursul său inautentic (dar pretenţios şi agresiv) despre sine însuşi provine din utopia negativă care fundamentează, prin revoluţie, sistemul: instabila esenţă a acestuia e chiar ideea utopică, niciodată actualizată, mereu impusă. Lanţ ideologic ce imobilizează picioarele popoarelor, legându-le de glia unui spaţiu inexistent, împietrindu-le într-o memorie ruptă de Tradiţie şi prospectată în iluzoria patrie a viitorului de aur, această utopie e expresia fidelă a unei substituţii arhetipale: paradisul iniţial – pierdut şi recuperat doar prin nostalgica aură a Tradiţiei şi a amintirii unei epoci primordiale sfinte – e prospectat abuziv în două registre discursive diferite: pe de o parte, e telescopat din trecut în viitor, pe de altă parte e convertit din idee arhetipală în idee politică. Promisiunea lui nu mai este eshatologică, ci istorică, iar mişcarea pe care o cere – devenirea – e schimbată (în aceeaşi logică a convertirii în imanenţă) cu progresul. De aceea libertatea nu există: nu fiindcă nu ar fi posibilă, ci fiindcă, în ochii sistemului, ea nu e necesară, nu e acum-necesară. Ea nu e acum-necesară fiindcă reclamă prezentul, provocând risipă de energie şi viciind, prin urmare, progresul subîntins în viitorul (himeric al) epocii de aur, al utopiei asumate ca idee mesianică de realizat. Nu prin jertfa Unului pentru toţi, ci prin jertfa Tuturor pentru unul.

10.

De aceea, sistemul închis trebuie definit nu neapărat în raport cu idealul pe care îl proclamă, ci mai ales în raport cu ideea de practică a desăvârşirii, pe care o propune şi o impune. Retorica ce susţine discursivitatea sa mincinoasă va substitui conceptele lui originare cu altele, bune de mâncat şi plăcute ochilor la vedere, furnizând răul nu ca rău, ci sub masca dezirabilului bine; de unde şi: pe de o parte, amploarea diabolică a sistemului, iar, pe de altă parte, victimele (cele minore, prin naivitate, iar nu cele prime, prin sacrificiu) ale acestuia. Ele – victimele, se subînţelege – sunt solidare cu retorica, iar nu cu ideologia, cu discursul, iar nu cu natura acestui sistem; în numele binelui, victimele ideologice se înscriu într-un uriaş mecanism al răului, ceea ce nu le absolvă de vină, dar blochează identificarea lor deplină cu arhitecţii sau generalii sistemului. Nimic nefiresc în sesizarea acestui mecanism de iluzionare, fiindcă el este unul dintre cele mai comune moduri în care se insinuează răul în istorie: ca aparenţă pozitivă. Iată de unde şi discursivitatea mincinoasă a sistemelor închise: aşa e, după cum afirmam mai sus – ea nu se fundamentează în sine; ea e expresia unei schizoidii, dar şi a necesităţii de mediere drept normalitate a acestei schizoidii. Psihologic vorbind, acest camuflaj e evident până la truism.

11.

În orice societate Dreptul e chemat să întemeieze şi să supravegheze coeficientul de obiectivitate minim necesar coeziunii sociale (exprimat printr-un raport al cărui produs e echitatea), în marea socială tulburată de multitudinea de corpuri subiective pretenţioase, dar puţin responsabile. Dacă în sistemele deschise Dreptul operează această nivelare apelând la conceptele transcendente care conservă şi perpetuează Statul, în sistemele închise apelul se face la conceptele imanente de natură socială şi politică. Aici poate fi depistată şi paradoxala diferenţă între legea operată în numele Statului în sistemele deschise (căci ele au concepte transcendente legii, printre care Statul), respectiv legea operată în numele poporului, în cazul sistemelor închise (de unde democraţiile populare ca faze incipiente şi foarte agresive ale sistemelor autoritare sau totalitare). În spatele acestui reflex retoric juridic stă, bine camuflat, coeficientul de legitimitate. Securizant în cazul sistemelor deschise, acesta permite Justiţiei să decidă în numele Statului existent prin suma totalizantă şi integrantă a cetăţenilor lui; insecurizant în cazul sistemelor închise, acesta obligă Justiţia să apeleze abuziv la noţiunea generală a poporului, pe care, printr-o strategie metonimică, îl pune la baza deciziei ei particulare. E evident că, într-un caz, Justiţia resimte definiţia şi constituirea pozitivă a Statului; în cel de-al doilea caz lucrurile stau altfel, Statul e constituit şi definit negativ. Originile revoluţionare ale unei Puteri condamnă Statul la revoluţie perpetuă şi condamnă Puterea la prăbuşire prin revoluţie. Căci definiţia lor şi momentul de instaurare sunt negative şi destructive.

12.

Aceste reflexe statale sunt, însă, simptomuri ale unei situaţii de fond, ce implică un anumit mod de înţelegere a originii şi naturii Statului. E vorba, de fapt, despre tipul definiţiei asumate ca proprie Statului. Două situaţii extreme elucidează, prin contrast, principalele variante posibile. La baza instinctelor anarhice (care sunt, din orice perspectivă ar fi privite, încordarea ultimă a sistemelor sau a anumitor membre ale acestora, centrale sau, mai degrabă, marginale) stă o concepţie sociologică nominalistă atrofiată, pentru care doar indivizii au realitate, iar alăturarea lor nu e mai mult decât un agregat pur cantitativ. La baza reflexelor politice ale sistemelor închise stă un realism sociologic hipertrofiat: societatea e calitativ superioară indivizilor ca agregat, Statul e calitativ superior societăţii ca organism, Puterea e calitativ superioară Statului ca mecanism. Această piramidă a funcţiilor reflectă o concepţie particulară de tip politic sau, mai exact, o soluţie instituită pentru a rezolva conflictul iminent dintre organismul social şi mecanismul statal. Acest conflict e rezultanta unei situaţii tensionate, aceea a nereflectării naturii, instinctelor şi necesităţilor societăţii ca organism în Statul ca mecanism.

Mai jos vom deduce varianta de soluţionare „corectă” ce ar asigura echivalenţa societate organică – stat mecanizat sau societate organică – stat organic. A se observa de la început imposibilitatea de a mecaniza societatea, imposibilitate ce provine din două situaţii incortunabile.

La origine, societatea e încadrată naturii (fie că e vorba de ecosistemul planetar, fie că este vorba de cosmos sau de conştiinţă); din acest context primordial (ale cărui începuturi au fost uitate, dar care până azi îşi au evidenţa lor) provine suma de impredictibilitate naturală pe care o numim hazard, dar care are de fapt ca fundament un alt tip de legitate decât cel social; acest coeficient de impredictibilitate face imposibilă punerea societăţii într-o ecuaţie stabilă, căci morfologia ei variabilă provine din sintaxa organică (incomplet cunoscută) a naturii. Societatea e, prin urmare, cosmotică şi organică, şi nu poate fi altfel. Pe de altă parte, în sistemul social se deversează, ca reflexe exterioare, o sumă de mişcări interioare ale indivizilor particulari. General sănătos nu există fără ca particularul să-şi arunce în joc identitatea şi „viaţa” interioară.

Dacă, deci, individul nu e doar o variabilă neglijabilă a unui corp social cuantificabil în valori cantitative şi dacă se acceptă că individul nu poate fi pus în ecuaţii stabile tocmai datorită vieţii interioare (ce implică şi coeficientul de impredictibilitate naturală), înseamnă că societatea nu poate fi mecanizată. Nici originea, nici natura şi nici chiar teleologia ei nu permit acest program diabolic. Rămâne, prin urmare, varianta de a considera Statul ca organism, deci ca reflex al organismului social. Cum, însă, o astfel de ipostază organică presupune un sistem de dependenţe mutuale, imprevizibilitate şi coerenţă, sistemul politic care are la bază viziunea unui Stat organic e unul deschis.

13.

De aceea, pentru a soluţiona conflictul dintre societatea inevitabil organică şi Statul mecanizat din considerente politice, sistemul închis proiectează, mediind această dialectică maladivă, Puterea ca centru artificial de gestionare a acestui destin aruncat în joc de istorie. Artificialitatea Puterii – şi, deci, ilegitimitatea ei – rezidă în acest caz din cel puţin două perspective.

a) Ea nu e expresia voinţei organismului social; în cazul sistemelor deschise Puterea se decide prin operaţia inducţie – deducţie: voturile particulare induc, prin majoritate procentuală, generalitatea convenţională care conferă, prin forţa Dreptului, legitimitate Puterii, această legitimitate deducând ulterior conformitatea tuturor actelor Puterii ca gestionară a Statului; în cazul sistemelor închise Puterea a fost decisă prin operaţia inversă, deducţie – inducţie: pe baza inversării abuzive a exercitării autorităţii corpului nomotetic, Dreptul forţei deduce legitimitatea Puterii, care se induce ulterior ca General tuturor particularităţilor sistemului sau organismului social. Ceea ce înseamnă că, în sistemele închise, Puterea nu e consecinţa logic-speculativă a libertăţii particulare, ci consecinţa ilogic-speculantă a unei voinţe de putere abstractizate sub chipul Dreptului, printr-o forţă cel puţin maladivă, iraţională, dacă nu într-adevăr diabolică.

b) Artificialitatea şi ilegitimitatea Puterii rezidă în acest caz şi din exerciţiul funcţiunii. Atâta timp cât societatea e organismul dat ca entitate istorică, Statul şi Puterea sunt derivate sau reflexe exterioare, instituţionale, ale unor necesităţi sociale interioare. Prin urmare, Puterea care nu mai e expresia unei decizii sociale mutual adoptate (şi confirmată printr-un act neîntrerupt de acceptare, adeziune şi solidaritate), în vederea gestionării raportului dintre resurse şi energii, va fi opera mutaţiei genetice în spaţiul statal. De aici provine una dintre insurmontabilele culpe etice ale acestei Puteri.

14.

Dar nefiind prin natura ei un reflex firesc al societăţii şi instituind un Stat mecanizat neaderent acestei societăţi, Puterea va fi constant artificială, provocând multiple blocaje în organismul social, blocaje ce duc, mai devreme ori mai târziu, la colaps general. Care este consecinţa erorii mecanizării Statului? Puterea va fi atentă, în acest raport dintre societate şi Stat, doar la necesităţile uriaşei maşinării pe care trebuie să o gestioneze (dar îngrijindu-se exclusiv de necesităţile mecanice ale Statului – obiect al autorităţii ei –, Puterea va crede şi va afirma că se ocupă de necesităţile organice ale societăţii; această confuzie e şi expresia unei suprapuneri operate în sistemele închise, deja denunţată, între societate şi Stat, Stat şi Putere). Puterea nu vede, de fapt, organismul social, fiindcă refuză conceptul dependenţei mutuale şi nu acceptă concepte ori principii transcendente, cum sunt cel puţin conceptul vieţii, principiul independenţei membrelor sau conceptul scopului local, în cazul organismului. Vede – şi îi place să vadă – doar ceea ce e predictibil şi formalizabil. Puterea nu are, prin urmare, decât visul unui perpetuu geocentrism: în inima universului social stă uriaşa forţă gravitaţională chtoniană a Puterii înseşi.

Un model cosmologic heliocentric e indezirabil, atât prin metaforismul lui subtil arhetipal, cât şi prin faptul că impune acceptarea conceptelor transcendente ori măcar exterioare. Dar ce stă în spatele necesităţilor telurice de care se îngrijeşte Puterea, dacă societatea are necesităţi de alt tip, organice? Aparent, nu ar sta nimic. Însă energiile consumate prin mobilizarea organismului social (şi, aproape întotdeauna, prin deformarea lui irecuperabilă) spun altceva. Stau, într-adevăr, necesităţile maladive ale acestei uriaşe tumori a Puterii. Ultima şi cea mai importantă întrebare revine, în mod firesc, ca o chestionare a proiectului ascuns al autoritarismelor politice: cine stă în spatele Puterii care instituie abuziv un sistem închis? Probabil că doar filosofia istoriei ar putea oferi un răspuns mulţumitor în această privinţă. Sau teologia. Pentru Orwell acest fapt devine centrul unei interogaţii căreia îi poate oferi răspuns doar o epifanie negativă: „Avantajele imediate ale falsificării trecutului sunt evidente, dar motivul fundamental rămâne un mister: «Înţeleg CUM; nu înţeleg DE CE.».

15.

În sens ultim, sintagma sistem închis e pleonastică. Sistemele sunt închise, fiindcă ele există mecanic-imanent. Tot ce suportă (acceptând) un principiu transcendent sieşi e organism (în natură şi în istorie) sau tradiţie (în artă şi în religie).

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *