Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Vindecarea memoriei şi ieşirea de sub „teroarea istoriei”

Vindecarea memoriei şi ieşirea de sub „teroarea istoriei”

Între 10 şi 12 martie a avut loc la Budapesta colocviul ecumenic „Rolul de reconciliere al Bisericilor în Europa Centrală şi de Sud-Est”, având ca temă „Europa Centrală ca model al diversităţii confesionale – Dialog între Bisericile istorice din Ungaria şi Bisericile din România, Serbia, Slovacia şi Austria”. Colocviul s-a desfăşurat cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer (Budapesta), a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Ungaria şi al Fundaţiei Reconciliation in South East Europe (Sibiu).

Acest eveniment a fost pus sub preşedinţia UE a Ungariei, propunându-şi să aducă în discuţie raportul dintre etniile care locuiesc spaţiul geo-cultural al Dunării, aparţinând unor naţiuni şi culturi specifice diferite, fiecare în parte aparţinând unei Biserici creştine proprii, la care se adaugă iudaismul, pentru minoritatea evreiască.

Proiectul Healing of memories s-a desfăşurat de-a lungul timpului în Marea Britanie, între comunitatea irlandeză şi engleză, în Africa de Sud, în România acest proiect încheindu-se prin publicarea, în anul 2007, a unei istorii sinoptice a tuturor Bisericilor tradiţionale din România, precum şi a cultului musulman sau a comunităţilor evreieşti.

Ideea de bază a proiectelor este că de-a lungul timpurilor, în zonele unde au convieţuit mai multe culturi specifice, au existat momente în care s-au provocat răni sufleteşti, fie reciproc, prin conflicte armate, fie prin persecuţii şi politici discriminatorii. Fiecare etnie sau cult religios are o proprie interpretare a evenimentelor, minimalizând sau necunoscând suferinţele sau propriile interpretări ale celorlalţi participanţi la istoria comună.

În cadrul unui spaţiu cultural continental, evenimentele istorice care lezează „amintirile” se petrec în zonele de contact dintre culturi şi civilizaţii, acolo unde observăm un pluralism etnic legitimat de evenimentele istorice din trecut, dar şi o coexistenţă a oamenilor de diferite religii sau confesiuni. Aceste teritorii nu sunt „de graniţă”, ci mai degrabă sunt punţi de legătură între culturi şi civilizaţii, deoarece au o experienţă comună şi o deschidere reciprocă experimentată de-a lungul timpurilor.

Războaiele şi schimbările frontierelor prin „tratative de pace” au schimbat echilibrul rezultat în urma mai multor secole de coexistenţă, defavorizând pe unii în favoarea celorlalţi, separând unele populaţii de ţara de origine în care sunt majoritari, evenimente traumatizante care şi-au pus amprenta asupra istoriei fiecăruia în parte. În situaţia în care oamenii convieţuiesc în astfel de zone, aşa cum este Transilvania, Bucovina, Dobrogea, Banatul sau Ţara Crişurilor, în satul tradiţional întâlnim semnul identităţii fiecărei comunităţi în parte: lăcaşul de cult, biserica cu stilul arhitectonic specific, în care fiecare comunitate îşi trăieşte viaţa spirituală. De aceea, găsim în satele şi oraşele ardeleneşti biserici ale maghiarilor, saşilor sau slovacilor romano-catolici şi protestanţi alături de biserici româneşti ortodoxe sau greco-catolice, în timp ce în Dobrogea moscheele comunităţilor turceşti sau tătare se integrează „perfect” în peisajul locului alături de bisericuţele românilor, grecilor, aromânilor, ruşilor lipoveni, italienilor sau ale germanilor care s-au aşezat şi trăiesc în acelaşi spaţiu geo-cultural. Şi fiecare în parte este la el „acasă”, toţi îşi au rădăcinile înfipte în acelaşi pământ, avându-şi strămoşii înmormântaţi în aceeaşi ţară.

Participând la lucrările proiectului pentru România, am observat personal importanţa dialogului dintre istoricii laici şi istoricii bisericilor, fiecare descoperind anumite nuanţe şi abordări care îl scoate din viziunea unilaterală, confesionalizantă, polemică şi partizană, deschizându-i drumul spre o poziţie obiectivă, deasupra „terorii istoriei”, în care cele bune şi rele pot fi observate şi interpretate în adevărata lor dimensiune, mai ales că în faţa Providenţei divine care conduce istoria cea mare spre desăvârşirea planului lui Dumnezeu, toate conflictele şi nedreptăţile săvârşite fiind rodul unei mentalităţi mărginite, egocentrice, chiar dacă individul a căutat să-şi argumenteze războaiele şi propria-i justiţie omenească apelând la „dreapta credinţă” şi la o eventuală părtinire care ar fi posibilă în Dumnezeu…

Revenind la lucrările acestui colocviu, am constatat că Spiritul lui Dumnezeu lucrează, temperând zelul prea omenesc al unor oratori, întărind ceea ce este de la Dumnezeu chiar dacă aparent pare slab în faţa oamenilor.

Dacă eticheta şi diplomaţia politicienilor se resimţea în nuanţarea aspectelor economico-sociale, reprezentanţii cultelor au subliniat aspectul pastoral şi grija pentru oameni, fiind mult mai bine ancoraţi în realităţile din teren şi în slujba aproapelui. Oricât am încerca să „poleim” şi să manipulăm trecutul istoric dintr-o perspectivă îngustă, Adevărul va triumfa şi în cele din urmă vom ajunge şi aici pe Pământ să cunoaştem istoria aşa cum ea s-a desfăşurat cu adevărat şi cum se încadrează în planul universal de mântuire a tuturor oamenilor.

Nu numai la Trianon, ci în toate timpurile războaiele s-au sfârşit prin trasarea unor frontiere sau ziduri care au separat oamenii, aşa cum nu există stat sau naţiune care să nu-şi fi pierdut teritorii şi comunităţi care acum se află „dincolo” de o anumită graniţă stabilită, în fond, în timpul istoriei recente.

De asemenea, eu nu cred că există conflicte între civilizaţii sau religii, ci doar oameni care pentru ambiţiile lor politice şi din dorinţa lor de putere introduc în ideologii şi elemente din religii; de aceea, trebuie să observăm că nu există tensiuni între catolici şi anglicani, ci neînţelegeri între naţionaliştii irlandezi şi englezi, că islamismul este un curent politic care nu trebuie confundat cu islamul, şi am putea continua… Ori de câte ori ajungem la tensiuni, nedreptăţi, suferinţe omeneşti, război, înseamnă că suntem departe de calea lui Dumnezeu care ne conduce spre unitate, pace şi sfinţenie. Nu avem voie să manipulăm memoria trecutului pentru a genera ură şi neînţelegere, ci trebuie să vindecăm rănile trecutului. Şi acest lucru nu e uşor.

La Budapesta, la discuţia finală, un tânăr teolog laic ortodox sârb şi-a început argumentarea concluzivă cu următoarele cuvinte: „Nu cred că sunt cel mai tânăr dintre Dumneavoastră căruia i-a murit tatăl, dar sunt sigur că printre Dumneavoastră sunt cel mai tânăr căruia tatăl i-a murit în război.” Câtă suferinţă, injustiţie, vinovăţie şi absurd din partea „stăpânilor lumii acesteia” în faţa acestei simple mărturisiri. Oare nu ajunge răul şi injustiţia care însoţeşte, fără voia noastră, istoria? Isus ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34-35). Acest Carpe diem pe care Isus îl propune este rodul unui îndelungat proces psihoterapeutic de vindecare a memoriei individuale şi colective, un proces care se realizează numai prin intervenţia lui Dumnezeu în adâncul sufletelor noastre.

Dumnezeu este unul singur şi împărăţia lui Dumnezeu nu este împărţită în bisericuţe şi confesiuni… Unitatea se află în mâinile lui Dumnezeu, Stăpânul istoriei care ne conduce spre mântuire, nu doreşte un sincretism în care fiecare să facă concesii pentru a se ajunge la ceva comun, ci doreşte ca toţi oamenii, în plinătatea afirmării personalităţii fiecăruia în parte, să ajungă la comuniunea de sfinţenie care ne uneşte pe toţi în sfinţenia infinită a lui Dumnezeu. Chiar şi Dumnezeu este o unitate întreită, fără ca Persoanele Preasfintei Treimi să se amestece sau să se confunde, însă subzistă în aceeaşi fiinţă într-o unitate de iubire şi acţiune. De la acest model pornim pentru a înţelege unitatea Bisericii, însă pentru o unitate în diversitate, aşa cum este societatea „un întreg neam omenesc”, se poate ajunge la o unitate psihologică numai dacă există o unitate de iubire şi acţiune, lucru care nu este posibil decât dacă amintirile dureroase s-au vindecat şi putem apela fără implicări emoţionale la memoria întregii umanităţi.

Ecumenismul fundamentat pe proiecte şi demersuri omeneşti se loveşte şi se va lovi de bariera orgoliilor omeneşti, însă unitatea spre care ne cheamă Dumnezeu este un mister pe care îl vom înţelege deplin doar atunci când aceasta se va realiza în iubire, sfinţenie şi comuniune de acţiune „în” Spiritul lui Dumnezeu. De aici şi diferenţa dintre „ecumenismul omenesc” şi unitatea din planul lui Dumnezeu.

Poate ar trebui să punem la baza credinţei cuvintele Mântuitorului: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 20-27).

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *