Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Voci poetice româneşti în Europa contemporană

Voci poetice româneşti în Europa contemporană

Hebenon, revista internaţională de literatură fondată şi condusă de Roberto Bertoldo, apare cu regularitate, semestrial, din 1998.

 Publică eseistică literară, estetică şi filozofică, poezie, texte narative. Începând cu a treia serie, oct. 2003, revista nu mai publică texte literare ale autorilor italieni în viaţă, iar în a patra serie, aprilie 2008, redacţia renunţă chiar şi la eseurile, recenziile despre autorii autohtoni. Hebenon organizează conferinţe, publică volume de poezie şi caiete monografice. De asemenea a instituit premiul internaţional de literatură şi filozofie intitulat parodic Il NOBELito, dedicat lui Albert Camus, câştigător al adevăratului Nobel în 1957. În mod programatic, Il NOBELito promovează şi premiază „opera scriitorilor străini şi italieni ţinuţi sub tăcere de industria culturală şi de puterile politice antidemocratice”. Numele revistei, Hebenon, este un termen preluat din opera lui Shakespeare, Hamlet, şi denumeşte o plantă, măselariţa, din ale cărei seminţe otrăvitoare se extrage un lichid care vărsat în ureche coagulează sângele şi produce scabia. Semnificaţia simbolică pentru programul revistei e evidentă (cu atât mai mult cu cât aceste seminţe pot fi mâncate de porci, fără niciun efect negativ asupra lor).

ali

Numărul 3-4 din aprilie-noiembrie 2009, ultimul din seria a patra, grupează prezentările celui de-al treilea simpozion organizat de grupul de studii „Giovani Europei” format din cercetători de limbi şi literaturi străine gravitând în jurul Universităţii din Padova, focalizat asupra unui gen literar, poezia. Număr tematic, volumul poartă titlul Tinere voci poetice din Europa contemporană. Studiile din prima parte prezintă liniile directive ale poeziei europene contemporane, a doua parte reprezentând-o antologie a textelor poetice ale autorilor trataţi în textele critice. Sunt prezentaţi monografic autori contemporani germani, britanici, olandezi, spanioli, portughezi, norvegieni, ruşi, italieni, croaţi, sârbi, bosniaci, polonezi şi austrieci. Poezia românească este reprezentată de doi autori semnificativi pentru varietatea şi originalitatea poeticilor contemporane: Ruxandra Cesereanu şi Cristian Bădiliţă. Cei doi poeţi români sunt voci distincte în peisajul poetic european cuprins în volumul revistei, prin insolitul poeticii delirionismului în cazul Ruxandrei Cesereanu şi prin căutarea redobândirii sensurilor primordiale uitate ale misterului artistic al Întrupării Cuvântului în poezia lui Cristian Bădiliţă. În cazul amândurora, poezia completează coerent o personalitate de cercetători universitari în literatură comparată şi studiu al imaginarului pentru R. Cesereanu, în patristică pentru C.Bădiliţă.

Lirica Ruxandrei Cesereanu este analizată într-un studiu concentrat, în esenţă, de Giovanni Magliocco, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Calabria, cercetător Ştiinţific la Universitatea din Bari, interesat în special de studiul poeziei româneşti, autor al unei teze de doctorat despre Cercul Literar de la Sibiu sub coordonarea românistului de la Universitatea din Torino, Marco Cugno.

Eseul intitulat Per una paleontologia dell’anima. Il ”Delirionismo” di Ruxandra Cesereanu (Pentru o paleontologie a sufletului. Delirionismul Ruxandrei Cesereanu) prezintă trăsăturile fundamentale ale unei creaţii poetice coerente, unitare, pornind de la teoretizările autoarei înseşi. Autorul discerne în Oceanul Schizoidian (volum de poezie apărut în 1997 în engleză, în Statele Unite, cu titlul Schizoid Ocean, apoi în 1998 în română) trei elemente care structurează poetica Ruxandrei Cesereanu: regresiune spre un cosmos arhaic şi primordial fixat într-un stadiu prenatal şi larvar, oceanul ca ipostază primară a unui univers scufundat şi uterin, ideea delirului care se configurează ca extaz halucinogen în actul creaţiei. Delirionismul ar reprezenta transpunerea unei transe semi-psihedelice în poezie. Alte trăsături distinctive evidenţiate ar fi clivajul în tehnica creării imaginilor poetice, transa ca modalitate de comunicare cu un Dincolo, resemantizarea nebuniei, imaginarul violent, delimitarea de alte poetici onirice, precum suprarealismul. Imaginea submarinului scufundat reprezintă în modul cel mai adecvat poetica autoarei: înecarea echipajului simbolizează victoria inconştientului asupra raţiunii. Din perspectiva lui Giovanni Magliocco, „Ruxandra Cesereanu este într-adevăr un fel de «paleontologă a sufletului» care, prin intermediul transei şi al delirului, sondează, la bordul «submarinului scufundat şi inundat», labirinturile cele mai ascunse, insondabile şi atavice ale inconştientului colectiv, iluminându-le cu lumini reci de neon şi flash-uri psihedelice” (Hebenon, p. 184). Cercetătorul observă în ultimele creaţii ale poetei, începând cu volumul coma, o oarecare „suavizare a violenţei”, pe care o numeşte „delirionism rezidual”, precum cenuşa rămasă în urma unui foc sacru care „descărnează”, un adevărat procedeu alchimic din care se pot naşte noi fantasme delirante.

O poetică de o cu totul altă factură o prezintă Raluca Lazarovici Mihalcu în studiul Tra apocalisse e giubilo. La poesia di Cristian Bădiliţă (Poezia între apocalips şi jubilaţie. Poezia lui Cristian Bădiliţă): versuri pline de sensuri simbolice, filozofice, teologice, de revelaţie şi restabilire a forţei poetice ale unui poet liric, profund şi grav, nu lipsit însă de ironie fină şi scânteieri de luciditate şi ludicitate. Cercetătoarea, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Udine şi Universitatea din Trieste (autoare a unei teze de doctorat cu tema Literatură şi revoluţie culturală în România lui Ceauşescu, coordonată de românistul Roberto Scagno de la Universitatea din Padova) găseşte elementul comun studiilor de patristică ale lui Bădiliţă şi poezia sa: înclinaţia spre aprofundarea filozofică a marilor teme ale gândirii umane însoţită de rigoarea ştiinţifică a cercetătorului în patristică, sensibilitatea şi luciditatea poetului. Eseul prezintă concepţia lui Cristian Bădiliţă despre poezie, recuperarea funcţiei sacre a creaţiei, precum şi starea de exultanţă a poetului în actul scriiturii. În eseul Sacru şi melancolie poetul-filozof se autointeroghează asupra naturii misterului artei, reţinând două modele de răscumpărare a căderii de către omul modern: homo symbolicus al Antichităţii şi homo cristianus de la începuturile creştinismului. Conform primului model, relaţia om–sacru  se concretizează în modul pasional de trăire a relaţiei cu cultura, recuperând, prin cultură, partea pierdută, sacrul, astfel ajungând să trăiască, simbolic, fericirea paradisiacă. Al doilea model presupune manifestarea artei doar în spaţiul liturgic, altfel aceasta neavând niciun sens. Acest tip de artă este arta de tip „iconic”. De o parte poezia- apocalipsa/revelaţie-regenerare, pe de alta, poezia-jubilaţie, hierofanie, moment inspirat, vizionar, de atingere chiar efemeră a sacralităţii. Este reţinută o definiţie concisă a poeziei, la care poetul ajunge în final în spiritul modelelor de mai sus: poezia este „o religie în care omul nu mai crede”. Prin poezie omul s-ar putea apropia de sacralitate. Autoarea studiului motivează astfel abundenţa metapoeziilor în creaţia lui Bădiliţă, ca nevoie impetuoasă, obsesivă, de a afirma şi repeta statutul ontologic şi funcţia liturgică şi revelatoare a poeziei: „Totul putrezeşte în afară de poezie. (…) Bucuraţi-vă/ deci şi vă veseliţi, Dumnezeu s-a făcut poezie şi a locuit/ printre noi. Bucuraţi-vă şi vă deşteptaţi, Dumnezeu este/ poezie şi în afara ei ne vor mânca păduchii.”

La întrebarea „Ce caută Cristian Bădiliţă, pentru ce zăboveşte şi, mai ales, ce nu reuşeşte să păstreze mai mult decât o clipă trecătoare?” autoarea studiului răspunde: „este calea, o reţetă unică de ars poetica universală ca formulă soteriologică la fel de universală pentru un homo universalis post-apocaliptic” (p. 195). Ipostazele poetice privilegiate sunt cele de intercesor, sacerdot, mijlocitor. Actul poetic se produce într-un moment de graţie, de har divin, simbolică fecundaţie, mereu în prezenţa îngerului. Un leitmotiv al imaginarului poetic este aripa, pana ca instrument de scriere, dar şi de înălţare spirituală.
Acest ultim număr din Hebenon este al doilea care publică studii despre poeţi români, un altul, numărul 6 din octombrie 2000 prezentând un poet interbelic (Un poeta romeno: Ion Barbu (1895-1961). 10 poesie, prezentare şi traducere de Cristina Zaccanti).

ROMA, 14.12.2009

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *