Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Vox totius Christi. Psalmul 1 după Augustin şi Vasile cel Mare

Vox totius Christi. Psalmul 1 după Augustin şi Vasile cel Mare

În cele ce urmează îmi propun să recitesc două texte patristice, mai întâi separat, apoi împreună. Acest exerciţiu de lectură poate fi privit atât ca o încercare mai mult sau mai puţin naivă de revizitare a unei practici creştine, în speţă aceea de a citi şi de a medita Scriptura, cât şi prin prisma jocului dintre scriere şi oralitate, pe care textele alese îl prilejuiesc.

Lectura biblică are o tradiţie coextensivă creştinismului, astfel încât putem găsi comentarii ale Scripturii întinse de-a lungul celor douăzeci de secole de istorie a Bisericii. Cartea Psalmilor ocupă un loc privilegiat în această mare exegeză. Am ales dintre aceste lecturi la psalmi, pe care perioada patristică ni le oferă, două exemple, în oglindă, şi anume Omilia la Psalmul 1 a Sfântului Vasile cel Mare şi Comentariul la Psalmul 1 al Sfântului Augustin.

Lectura celor două texte trebuie să ţină cont de câteva presupoziţii hermeneutice. Mai întâi, avem de a face cu scrieri care consemnează, chiar dacă într-o formă revizuită, discursuri orale. Ambii autori au rostit aceste omilii în calitate de păstori ai unor comunităţi şi, în consecinţă, ele nu aparţin strict genului exegetic, ci mai degrabă îndrumării spirituale şi teologice. Aşadar, cele două texte ilustrează hermeneutica patristică în act, mai ales în ipostaza sa de învăţătură de credinţă, având toate caracteristicile genului omiletic, chiar dacă la gradul superlativ conferit de geniul autorilor lor. De asemenea, lectura noastră nu trebuie să piardă din vedere traseul pe care îl constituie trecerea de la textul Scripturii la interpretarea orală şi, din nou, la forma scrisă a predicii publicate, care se oferă, la rândul său, spre lectură. Această a doua lectură, în ordine cronologică, rămâne una programatic secundă în raport cu textul de referinţă care este Scriptura şi la care trimite mereu. Distincţia acestor etaje ale textului, precum şi intertextualitatea angajată fac din demersul nostru o revizitare a tradiţiei de interpretare a Psalmului 1.

Dacă Sfântul Ieronim are dreptate, atunci „Psaltirea este ca un mare adăpost. Poarta exterioară nu are decât o cheie, însă încăperile dispun, la rândul lor, de propriile chei. De aceea, chiar dacă Spiritul Sfânt este cheia unică a porţii principale, fiecare cameră are totuşi câte o cheie a sa. Dar dacă cineva ţine cheile casei în dezordine, atunci când va dori să deschidă o cameră nu o va putea face decât după ce va găsi cheia potrivită. Tot aşa, fiecare psalm este ca o chilie, ce are cheia sa proprie” (Ieronim, Super Psalmos). Atât Vasile cel Mare cât şi Augustin ne propun chei de acces unice, însă neexclusive, la interpretarea spirituală a psalmilor. Comparaţia dintre cei doi se poate face pornind de la paisprezece psalmi, acesta fiind numărul de omilii baziliene la psalmi de care dispunem. În ce-l priveşte pe Augustin, el este singurul Părinte al Bisericii de la care ni s-au păstrat comentarii la întreaga Psaltire. Printre cei care au interpretat ansamblul Cărţii Psalmilor se numără Origen, Eusebiu al Cezareii, Didim cel Orb, Theodor al Mopsuestiei şi probabil Ilarie de Poitiers.

Iată textul Psalmului 1, după versiunea Septuagintei, în traducerea recentă a Franciscăi Băltăceanu şi a Monicăi Broşteanu:

 

1 Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul celor nelegiuiţi
şi în calea păcătoşilor n-a adăstat
şi pe scaunul ucigaşilor nu s-a aşezat,
2 ci în legea Domnului e voia lui
şi întru Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
3 Şi va fi ca pomul sădit lângă izvoarele apelor,
care-şi va da rodul la vreme cuvenită;
frunza lui nu va cădea
şi toate câte le va face îi vor merge bine.
4 Nu [sunt] aşa nelegiuiţii, nu [sunt]aşa,
ci ca pleava pe care o spulberă vântul de pe faţa pământului.
5 De aceea nu se vor ridica nelegiuiţii la judecată,
nici păcătoşii în sfatul celor drepţi.
6 Pentru că Domnul cunoaşte calea celor drepţi,
iar calea nelegiuiţilor se va nimici.

Primele paragrafe ale predicii baziliene – aproximativ 600 de cuvinte din totalul de 3000 – constituie o introducere generală la Psaltire, unde autorul subliniază importanţa acesteia în rugăciunea creştină: „Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel neatins de boală; într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât e cu putinţă, patimile şi face aceasta cu seducţie măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând plin de înţelepciune” (1, p. 7). Deja se poate că pentru Sf. Vasile, forma rugăciunii nu trebuie separată de conţinutul acesteia. Dacă celei dintâi îi corespunde virtutea pietăţii, şi nu pietismul, substanţa rugăciunii nu poate fi separată de adevărurile de credinţă.

Interpretarea propriu-zisă a Psalmului 1 se rezumă, în fapt, la primele două versete, pe care Sf. Vasile le utilizează în scopul didactic şi moral al omiliei sale. Lectura sa privilegiază primul verset al psalmului, aflat în poziţia strategică de la începutul Psaltirii. Astfel: „Ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie şi inima unei fiinţe vii pentru trupul acesteia, aceeaşi putere mi se pare că o au şi aceste puţine cuvinte de la începutul Psaltirii pentru întreaga structură a Cărţii Psalmilor” (3, p. 10). Acest prim verset prezintă opţiunea mântuirii în viziune veterotestamentară, în cadrul temei celor două căi. Înaintea Sfântului Vasile, în secolele I –II, Didahia şi Păstorul lui Hermas au glosat îndelung pe marginea acestei teme. Omul este liber să aleagă între calea vieţii, reflectată în Legea Domnului şi calea nelegiuirii, care este nimicitoare. Comentariul bazilian introduce nuanţele argumentaţiei filosofice cu privire la natura binelui suprem: „În sens strict şi în primul rând, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu (…) Fericit cu adevărat este Cel bun prin Sine, spre care privesc toate, pe care Îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, Viaţa netulburată şi lipsită de durere, imuabilă, Izvorul cel , femeia de la această fericire? Nicidecum. Aceeaşi este virtutea, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie; pentru ca, precum crearea amândurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, şi răsplata să fie pentru amândoi egală” (3, p. 12). Forma negativă în care este exprimat accesul la fericire îl conduce pe Sf. Vasile la compararea acestui incipit al Psaltirii cu formularea poruncilor divine. Atât acestea cât şi primul verset al Psalmului 1, constituie trepte pe scara desăvârşirii şi nu punctul cel mai înalt al urcuşului spiritual: „După cum prima treaptă a unei scări înseamnă îndepărtarea de pământ, tot aşa şi viaţa împreună cu Dumnezeu: începutul urcării este îndepărtarea de rău (…) Psalmistul ne propune, deci, trei fapte care trebuie păzite: să nu umblăm în sfatul necredincioşilor, să nu stăm pe calea păcătoşilor şi să nu şedem pe scaunele ciumaţilor” (4, p. 14).

În continuare, sunt explicitate cele trei dimensiuni ale luptei spirituale, sub forma rezistenţei faţă de ispita necredinţei, a rămânerii pe calea mântuirii şi a separării permanente de atingerile mortale ale păcatului. Finalul omiliei relevă din nou necesitatea, dar şi insuficienţa demersului discursiv al predicatorului, utilizând ornamentele oratoriei religioase: „Iar dacă spusele mele n-au fost complete, totuşi ele au arătat că trebuie să fugim de păcat şi să ajungem desăvârşiţi prin săvârşirea faptelor bune. Şi, pentru că aţi ascultat cu dragă inimă cele ce v-am spus, vă făgăduiesc, de mă va ajuta Dumnezeu, să completez cele ce lipsesc, dacă nu cumva slăbiciunea mea mă va reduce la tăcere completă” (6, p. 21).

*

Comentariul lui Augustin face parte dintr-o operă monumentală – ca dimensiuni, de două ori mai mare decât Cetatea lui Dumnezeu – în care autorul se apleacă, rând pe rând, asupra tuturor psalmilor Scripturii. Titlul Enarrationes in Psalmos îi aparţine lui Erasmus din Rotterdam. În general, pentru Augustin, Psalmii trebuie citiţi în cheie profetică. Ei prefigurează ceea ce se va împlini abia prin Întruparea Cuvântului divin în Isus Cristos. Această insistenţă asupra dimensiunii profetice a rugăciunii vechi, precum mai ales asupra includerii Cărţii Psalmilor printre scrierile profetice, îl singularizează pe Augustin între Părinţii Bisericii. A.-M. La Bonnardière, cercetătoarea care s-a ocupat cel mai mult de referinţele biblice ale corpus-ului augustinian, consideră că explicaţia pentru aceasta se găseşte în atribuirea de către Sf. Augustin a unei origini davidice Psaltirii.

Profeţia psalmilor poartă asupra unirii dintre Cristos şi Biserică. Interpretarea psalmilor în cheie cristologică este o constantă a exegezei patristice. Originalitatea lui Augustin constă în teza potrivit căreia subiectul unic al Psalmilor este Cristos întreg (Christus totus) în unitatea capului cu restul trupului. Astfel, aşa cum remarcă M.-J. Rondeau şi dezvoltă M. Fiedrowicz, psalmus vox totius Christi: „Vocea care se face auzită în Psalmi este vocea Cristosului total, cap şi membre, mire şi mireasă, doi într-un singur trup, aşadar doi în aceeaşi voce.”(1)
Într-o predică de aproximativ 1500 de cuvinte, Sf. Augustin interpretează Psalmul 1 în cheie tipologică, pornind de la antiteza dintre omul vechi şi omul nou. Lectura sa verset cu verset abordează psalmul de la un capăt la altul. Patru sunt tezele care structurează interpretarea augustiniană. Mai întâi, opoziţia dintre omul ceresc şi omul pământesc. Aceasta este reluată şi explicitată în antiteza dintre Isus Cristos, imagine a sfinţeniei, şi Adam, simbol al păcatului.

Aceeaşi contrapoziţie va fi continuată în partea a doua a psalmului : Isus Cristos, învingând ispita căreia îi cedase Adam şi din cauza căreia îşi aflase moartea, este întemeietorul comunităţii sfinţilor, în timp ce păcatul lui Adam devine primul într-o succesiune a neascultării. Se vede şi aici logica opozitivă care stă la baza marii opere augustiniene De civitate Dei. Bărbatul fericit despre care vorbeşte psalmul este o prefigurare a lui Isus Cristos ca homo dominicus. El este cel care refuză să colaboreze cu răul şi, meditând neîncetat la Legea Domnului, împlineşte voia sa. În El toţi sfinţii sunt binecuvântaţi, iar victoria sa asupra răului se transmite celor ce trăiesc în Spiritul Sfânt. Aşa cum capul „antrenează” întregul corp, şi Cristos cuprinde toată Biserica. Psalmul ne invită să devenim acel pom sădit lângă izvoarele apelor, care-şi va da rodul la vreme cuvenită. Rezumând comentariul augustinian, V. Fabre scrie: „Plenitudinea spre care ne îndreptăm ne luminează calea, demascând iluziile prosperităţii prea neînsemnate şi arătându-ne că adevărata fericire constă în unirea cu Domnul. Cristos deschide calea, El este capul care invită întregul trup să treacă la Tatăl. El descoperă păcatul nostru şi ne arată fericirea pregătită nouă din veşnicie. Exortaţia lui Augustin îşi trage forţa din planul divin al mântuirii, care, deja împlinit, trebuie să se împlinească şi mai mult prin primirea iubirii care dă viaţă şi căreia îi suntem încredinţaţi.”(2)

*

O privire în paralel asupra celor două predici relevă caracteristici comune, dar şi câ¬teva diferenţe. Acestea pot fi considerate, în final, ca tot atâtea concluzii provizorii ale demersului întreprins. În primul rând, se poate remarca abundenţa referinţelor biblice în ambele texte. Fără a socoti trimiterile la versetele psalmului comentat sau parafrazele şi aluziile la alte pasaje biblice, Sf. Vasile citează Scriptura de 18 ori, Vechiul Testament de 9 ori (Geneza de 2 ori, Exodul  de 3 ori, Ecleziastul o dată, Pilde  o dată, Psalmii de 2 ori), iar Noul Testament, de asemenea, de 9 ori (Matei de 4 ori, Ioan o dată, Romani o dată, I Corinteni o dată, II Timotei o dată, Tit o dată). Mai mult, Sf. Augustin citează Scriptura de 22 de ori, Vechiul Testament de 11 ori (Geneza de 2 ori, Exodul  o dată, Ecleziastul o dată, Psalmii de 5 ori, Isaia de 2 ori), iar Noul Testament, de asemenea, de 11 ori (Matei de 3 ori, Ioan de 3 ori, I Corinteni de două ori, I Timotei o dată, II Timotei o dată, Apocalipsa o dată).

O privire mai atentă asupra referinţelor biblice ale celor două texte ne arată că nu există nici măcar o suprapunere, autorii utilizând pasaje diferite ale Scripturii în sprijinul interpretării acestui psalm:

Sf. Vasile cel Mare                            Sf. Augustin
Geneză 1, 27                                    Geneză 3, 6; 3,3-6
Exod 20, 13; 20, 14; 20, 15                Exod 3, 14
Ecleziast 10, 4                                  Ecleziast 10, 9-10
Psalmi 118, 1; 36, 27                         Psalmi 15, 7; 36, 34; 39, 9; 64, 10
Pilde 2, 19                                        Isaia 11, 6-8; 14, 13-14
Matei 5, 41; 15, 18; 19, 19; 19, 21    Matei 3, 11; 5, 4; 7, 23
Ioan 14, 17                                       Ioan 4, 10-14; 7, 37
Romani 7, 9-10                                  I Timotei 1, 9
II Timotei 3, 16                                 II Timotei 2, 17
I Corinteni 2, 9                                 I Corinteni 3, 13-15; 8, 1
Tit 2, 13                                           Apocalipsa 17, 15

Explicaţia acestei situaţii rezidă în scopurile diferite fixate de cei doi predicatori omiliilor lor la Psalmul 1. Desigur că erudiţia sau, mai bine-zis, cultura biblică a autorilor este pusă apoi în serviciul transmiterii acestui mesaj către enoriaşi. În al doilea rând, statutul Psalmului 1 este diferit în cele două exegeze. Dacă la Sf. Vasile el stă la temelia întregii interpretări ulterioare a Psaltirii, pentru Sf. Augustin el nu pare să prezinte un interes privilegiat în raport cu psalmii următori. Se găseşte eventual în el, încă de la început, o formulare clară a principiului profetic al hermeneuticii creştine a psalmilor. În al treilea rând, cheia de interpretare este diferită în fiecare caz. Dacă pentru Sf. Vasile psalmul ilustrează mai ales trei trepte ale luptei spirituale (credinţa, perseverenţa, prudenţa), pentru Sf. Augustin el trebuie citit în sens tipologic şi explicit cristologic, figura victorioasă a Mântuitorului fiind cea care dă sens vieţii creştine. În sfârşit, o altă notă comună a celor două predici constă în retorica pusă în joc. Stilistica specifică genului omiletic este uşor decelabilă în ambele cazuri. Mesajul ce se doreşte transmis trebuie să fie făcut accesibil unui public larg şi nu neapărat cultivat, de unde şi limitările exegetice autoimpuse, spre regretul poate al bibliştilor contemporani.

 


(1) Rondeau, p. 365.
(2) V. Fabre, p. 25.

 

Bibliografie selectivă

Augustin, Enarrationes in Psalmos, ediţie bilingvă, 4 vol., Roma, 1967-1977.
Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 2000.
C. Bădiliţă, F. Băltăceanu, M. Broşteanu (coord.), Septuaginta, 4 I, Bucureşti-Iaşi, 2006.
Le Psautier chez les Pères, Cahier de Biblia Patristica 4, Strasbourg, 1994.
Cameron, M., „Commentaire des Psaumes”, in Encyclopédie S. Augustin. La Méditérranée et l’Europe IVe-XXIe siècles, Paris, 2005, pp. 289-298.
Fabre, V., „La prophétie des Psaumes selon Augustin”, in Connaissance des Pères de l’Eglise, 101, 2006, pp. 23-28.
Fiedrowicz, M., Psalmus vox totius Christi. Studien zu Augustins „Enarrationes in Psalmos”, Friburg, 1997.
La Bonnardière, A.-M. (éd.), Saint Augustin et la Bible, Paris, 1986.
Rondeau, M.-J., Les Commentaires patristiques du Psautier (IIIe-Ve siècles), Roma, 1982-1985.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *