Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Zidul de după zid. O tomografie necomputerizată

Zidul de după zid. O tomografie necomputerizată

În 1990, imediat după prăbuşirea Zidului berlinez, agenţiile de presă vuiau în legătură cu cea mai mare descoperire a arheologilor chinezi pe anul în curs: conform ultimelor săpături şi măsurători, celebrul lor zid se dovedea mai lung cu un kilometru decât se credea până atunci. Pentru europeanul obişnuit să trăiască într-o lume de simboluri circumscrise realităţii imediate, constatarea rămânea un fapt de strictă arheologie.

Actuală, fierbinte la vremea aceea, tema Zidului avea pentru el semnificaţii de o tentă marcat politică, decurgând din condiţionarea sa istorică de cetăţean care a trăit o lungă perioadă de timp, cu toată încărcătura de  experienţe şi drame, în intra sau extra muros. Aşa se face că la data aceea, pentru est-europeni îndeosebi, marea realizare, performanţa, „opera” a constituit-o, în fond, nu ridicarea Zidului în doar şase luni, ci prăbuşirea lui în câteva clipite. Nu e mai puţin adevărat că dacă „arheologii” sau „arhitecţii” Europei vor fi constatat şi celebrat atunci, cu un entuziasm mult supradimensionat, căderea şi implicaţiile greu previzibile, mulţi oameni politici lucizi, dar mai ales milioane de beneficiari ai demolării au început să resimtă în scurt timp că numai dispariţia lui fizică nu era de-ajuns. Îndoiala avea temei tocmai pentru că „Marele Zid” european, ca arhetip artificial de demarcaţie a două lumi cu două sisteme politice şi economice antagonice, a avut replicile lui de niveluri diferite pe teritoriul fiecăreia din ţările ce au pus la temelia statului „mortarul” ideologiei comuniste. De la liberalismul moderat al lui Kadar la absolutismul doctrinar al lui Ceauşescu, amprentele fostelor ziduri au rămas vizibile până astăzi.

Era firesc ca în funcţie de intensitatea elanului demolator, de rapiditatea schimbărilor structurale, strâns legate şi ele în primul rând de voinţa de decomunizare, să se contabilizeze şi rezultatele concrete, capabile să influenţeze barometrul stării de spirit a populaţiilor central şi est-europene. De la „slab” şi „notabil” până la „remarcabil”, calificativele efortului de schimbare reală au avut corespondenţă în viziunea de ansamblu a societăţii, în acordul de  interese şi opţiuni dintre individ şi stat, în pacea socială şi nivelul de trai. Acolo unde aceste eforturi au trenat sau unde au fost realizate fie neconvingător, de ochii lumii, fie inspirate de metoda lui Procust, acolo percepţia publică este că Zidul, sub diferite înfăţişări şi consecinţe, a rămas în picioare şi supravieţuieşte.

România trăieşte azi, la mai bine de două decenii de la prăbuşirea Zidului (mai mult şi mai vizibil decât în oricare din ţările Uniunii Europene) în umbra hidoasă, rău prevestitoare şi dureroasă a amintirii locului, a „organului” amputat. Bună parte a frustrărilor datorate sentimentului de ratare îşi găsesc cauzele în lentoarea evoluţiei societăţii româneşti post-decembriste, în eternizarea tranziţiei ca urmare a pretenţiilor de originalitate postulate şi exercitate de la cel mai înalt nivel. Întârzierile de creştere şi metehnele societăţii româneşti  au subminat rădăcinile sincronismului şi deschiderii noastre, cândva eficiente şi  pragmatice, pentru a ne singulariza astăzi, iată,  în postura de codaşi, de bolnavi ai Europei unite.

O scurtă „tomografie” a ultimilor douăzeci de ani poate să ne arate cum şi în ce măsură trecutul se răzbună. Mai întâi observaţia că nicăieri gustul revanşei personale şi al setei de putere n-a funcţionat cu o aşa perfidă eficienţă înceţoşând cursul, semnificaţiile, dinamica şi cronologia evenimentelor cu încărcătură istorică, încât asistenţei, trezită treptat din hipnoză, nu i-a mai rămas decât să constate dimensiunile farsei.

Nicăieri nu s-a exercitat atentatul asupra istoriei naţionale în termeni mai groteşti şi mai păgubitori ca la noi. Nicăieri ideea de opoziţie sau dizidenţă n-a fost mai terfelită şi denaturată ca la noi în scopul compromiterii ei până la a face posibilă convieţuirea, într-o jalnică promiscuitate, a victimelor cu călăii. Aşa se întâmplă că torţionari sau criminali ai regimului comunist şi-au trăit liniştiţi bătrâneţile fără remuşcări, neagresaţi de procese de conştiinţă, darămite de instanţe, iar urmaşii direcţi ai unora dintre ei ne dau astăzi lecţii de etică şi morală. Niciunde, mai  ruşinos decât la noi, n-au fost eroii loviţi de la balcoane cu cartofi încolţiţi, ori obligaţi să intre în greva foamei chiar pe locurile sfinte ale jertfei lor, pentru că de-a lungul anilor puterea s-a prefăcut a nu şti că le datorează mai mult decât un picior, o tijă metalică, un rinichi artificial. De o parte, indiferenţa, dispreţul sau uitarea pentru cei care au cultivat demnitatea vertebrei, de cealaltă parte „reconsiderarea”, îngăduinţa fără margini ori iertarea fără discernământ pentru comedianţii osanalelor.

Apoi, nicăieri legile proprietăţii n-au fost ca la noi subiect de lungă, costisitoare şi agonică tocmeală, găsindu-şi de cele mai multe ori rezolvarea fie în sălile ticsite ale tribunalelor, fie, pe cale naturală, prin dispariţia proprietarilor şi a moştenitorilor de drept. Nicăieri ca la noi politica externă n-a redevenit atât de sfidător şi de repede un domeniu privat la concurenţă acerbă cu interesele naţionale, manifestate adesea răspicat la nivelul masei cu argumentele bunului-simţ. Cu excepţia Balcanilor de Vest, nicăieri n-a funcţionat ca la noi, când un naţionalism de paradă menit să amplifice mult peste cauzele reale pericolele, când o surzenie complice, de conjunctură, ca astăzi, de pildă, capabilă să ducă la subminarea fundamentului statului naţional.

foto-visteaNicăieri n-au coexistat ca la noi cele mai limpezi dovezi de manipulare ale puterii şi de corupţie generalizată alături de cel mai atrofiat simţ de răspundere. Nicăieri n-au existat ca la noi nostalgii mai mari pentru „virtuţile” egalităţii în sărăcie izvorâte în bună parte din sălbatica, anacronica acumulare de capital asemănătoare în multe privinţe aceleia care a făcut posibilă, în vreme, apariţia Manifestului Partidului Comunist al lui Marx. În sfârşit, niciunde condamnarea comunismului nu s-a făcut atât de târziu, atât de formal şi cu un asemenea elan demagogic tocmai de către beneficiarii sistemului, încât acţiunea s-a transformat într-o butaforie fără urmări şi cu semnificaţii golite de conţinut. Toate acestea au devenit cu timpul tot atâtea Ziduri ridicate inconştient, somnambulesc pe ruinele vechiului Zid.

Când Europa a convenit să-şi dea acordul integrării noastre în structurile socio-economice şi de securitate, fardul democraţiei româneşti mai ascundea încă, de bine, de rău, chipul şi trupul unui organism măcinat şi slăbit de bolile ultimelor două decenii cărora decidenţii politici de coloraturi diferite nu reuşiseră să le găsească, în timp, nici leac, nici terapii, nici instrumentele profilactice de prevenţie. Abia când recesiunea şi criza şi-au arătat colţii, iar slăbiciunile, ezitările, amânările de natură indigenă, altfel zis, proasta guvernare, le-au accentuat, s-a văzut şi mai bine că ţara a reîncăput, de fapt, pe mâna unor personaje politice capabile mai curând să se ridice la înălţimea Codului Penal şi deloc la aceea a provocărilor vremii. Un partid care a virat într-o noapte de la stânga la dreapta, gata să aprobe orice voce grăbită să proclame moartea ideologiei, exemplificând-o, a luat în arendă ţara şi instituţiile sale. Odată ce cacealmaua reformismului de paradă a depăşit faza campaniilor electorale, cu un electorat foarte puţin atent la detalii, gata oricând să îngroaşe rândurile „maselor care se înşeală”, foştii tovarăşi şi-au însuşit conceptul, cu scopul de a-l transforma în slogan pentru că, nu-i aşa?, sună bine în urechile naivilor şi ale celor slabi de înger.

Cum nu i-a încercat, nu i-a zguduit nicio „dramă a conştiinţei europene” şi niciun exemplu benefic din exterior n-a contat pentru ei, aceiaşi tovarăşi au început aşa-zisa  reformă, cum altfel mai simplu şi mai comod?, decât prin „dinamitarea” statului social, prin degrevarea arbitrară a statului de răspunderi şi obligaţii, culmea neobrăzării, într-o Europă consacrat socială. Pentru că foarte repede  nepriceperea, reaua credinţă şi interesele oculte le-au îngustat spaţiul de manevră şi i-au dat cu capul de duritatea realităţilor economico-financiare ce nu se lăsau măsluite, au aruncat povara crizei şi a deficitelor pe umerii cetăţenilor, a aceloraşi cetăţeni „duşi” cu zăhărelul „reformei” şi al „binefacerilor” ei.

La cele mai mici venituri dintre toate ţările europene, procentual, cele mai mari reduceri salariale aplicate bugetarului român. În ţara cu cel mai scăzut nivel de trai al Uniunii, guvernul „reformist” practică cele mai  mari tăieri de sporuri, alocaţii, subvenţii. La cele mai slabe performanţe economice, cele mai mari împrumuturi contractate de statul „reformist” de la epoca Ceauşescu încoace.
Încolţit de neputinţa, de neştiinţa repornirii motoarelor economiei, dar în egală măsură presat de povara datoriilor către „terţii” contributori la realegerea preşedintelui lor şi ambiţionaţi de perspectiva obţinerii unei note de trecere la extemporalul cu F.M.I., guvernul nu se sfieşte să modifice legi organice, să promoveze proiecte de legi aberante, să pornească sarabanda ordonanţelor şi a asumărilor de răspundere în dispreţul voinţei şi nevoilor populaţie.

Acum 150 de ani, Herbert Spencer scria şi el despre „legislaţia care se amestecă în treburile oamenilor”. Iată cuvintele sale: Redusă la termenii ei cei mai concreţi, orice propunere de intervenţie în activităţile cetăţenilor, dincolo de impunerea relaţiilor mutuale, e o propunere ce pretinde că îmbunătăţeşte viaţa călcând în picioare condiţiile fundamentale ale vieţii.

Reformă? Despre ce fel de reformă e vorba? Când le spui că Reforma înseamnă modestie şi simplitate, şi nu huzur şi dezmăţ pe bani publici, îţi râd în nas sau pun în funcţiune delirul limbii de lemn. Când le atragi atenţia că politizarea funcţiilor în stat nu înseamnă altceva decât vânzarea şi cumpărarea posturilor, altfel zis, a „indulgenţelor” care fac ca „îndată ce banul sună în cutie, sufletul să zboare spre cer”, răspund în doi peri, îşi ies din sărite ori te acuză că vezi monstruos şi simţi enorm.

Pentru ei, dar şi pentru un cititor al revistei care, în anonimatul său, recunoaşte că „meseria” lui nu este de a ţine ochii larg deschişi, nici de a-şi opri respiraţia în faţa duhorii totalitare a regimului băsist-băşinist, redăm un ultim citat, tot din Spencer, scris parcă ieri: Când un guvern ia fracţiuni din venituri a o mulţime de oameni şi stoarce noi sume de la cetăţeni sau le restrânge şi mai mult libertăţile, noi ne gândim numai la efectele directe şi proxime fără a vedea sau recunoaşte efectele indirecte şi îndepărtate. Noi nu vedem că prin mici infracţiuni cumulate condiţiile esenţiale ale vieţii individuale şi sociale, ajung să fie atât de imperfect îndeplinite încât viaţa decade” (Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Ed. Timpul,1996, pag. 125.). Să mai spunem oare, dragă cetitorule, că starea de lucruri incriminată de Spencer este tocmai aceea care, de obicei, precede revoluţiile? Se spărie gândul!

Între guvernanţii mistificatori şi populaţia speriată de perspectiva sărăciei extreme, dar nedezmeticită deplin din coşmarul unui vis urât, se ridică un Zid. Linia lui de demarcaţie devine spaţiul capabil să se transforme oricând într-un loc al hazardului şi confruntării. Având instinctul pericolului unei explozii sociale de proporţii, puterea se repliază de pe poziţia struţului pe poziţii de forţă. Acolo este în elementul său. Acolo se vede foarte bine ce au înţeles propovăduitorii ei din Reformă şi câte parale face frazeologia găunoasă. Să fim serioşi: n-au înţeles nimic din ea, nimic din spiritul ei umanist, n-au văzut niciodată în ea conceptul capabil să prefacă răul economic, social şi mai ales moral, în bine şi în mai bine. Dimpotrivă, le sunt la îndemână, mai dragi, tocmai însemnele şi mijloacele Contrareformei! Doar două exemple de natură să le devoaleze confuzia, reaua credinţă şi arama imposturii întipărită pe faţă: 1. „inchiziţia” la ordin a D.N.A.-ului acompaniată de spectacole în forţă cu mascaţi pentru cauze cărora justiţia ori nu le găseşte temei, ori sfârşesc în „coadă de peşte” şi 2. opoziţia, sindicaliştii cei „răi” şi vocali precum şi firava, anorexica societate civilă puşi la „index” în diatribele puterii.

Într-adevăr, viaţa decade, şi încă într-un ritm galopant, pe zi ce trece, în România. Este tabloul căruia realitatea şi un ghinion funciar pe măsura relelor, neinspiratelor alegeri de care am fost în stare, îi adaugă zilnic o tuşă groasă, o grimasă, o umbră. Întrebarea care se pune este: cu cine vom scoate „căruţa” din şanţ, cu ce preţ  şi-ncotro o vom repune pe roţi şi pe drum? Cu un preşedinte care în şase ani nu a fost capabil să capaciteze expertize şi energii nici măcar într-un singur proiect de substanţă şi de perspectivă? Cu un preşedinte a cărui mitocănie ultragiază până şi urechile şi manierele mahalalei? Cu un preşedinte sufletist peste poate în postura de tată al maneliştilor, interlopilor şi mafioţilor, dar stigmatizat, sireacul, ţinut la distanţă de toate cancelariile lumii? Cu un preşedinte a cărui minte îmbătrânită în intrigi, urzeli şi scenarii nu pândeşte decât momentul pentru a „reforma” statul şi pentru a-l duce în fundătura unei democraţii totalitare? Cu cine? Cu un premier-motocositoare umană care nu roşeşte niciodată ori de câte ori îşi ascunde incapacitatea şi heirupismul în spatele unui discurs de o incredibilă şi greţoasă demagogie exersată în epoca carierei de activist u.t.c.? Cu un cabinet format din oameni de paie, terni, fără personalitate, adevărate păpuşi animate doar de indicaţiile de regie şi de ambiţiile păpuşarului-şef? Ori, poate, cu miniştrii pe post de chivuţe cu nurii plimbaţi prin mai multe demnităţi pentru că  inteligenţa le izvorăşte direct din circumvoluţiunile decolteului? Categoric nu, oricât vor încerca (şi vor încerca!) să se eternizeze în dregătoriile ţării!

A fost la îndemâna acestor personaje (care au acces la putere prin toate tertipurile) să identifice rădăcinile răului, să pornească la eradicarea lor, să acorde aspiraţiile cu mijloacele, să ne restituie demnitatea de cetăţeni ai lumii într-un demers integrator lipsit de umilinţe şi convulsii inutile. Din lipsa autorităţii morale, din nepricepere, dezinteres sau calcul meschin dar, mai ales, din slaba, din precara calitate umană şi intelectuală a protagoniştilor, evenimentul nu s-a întâmplat. Pentru aceste neîmpliniri, pentru greu vindecabilul sentiment al ratării ce ar trebui să apese pe umerii prea semeţi şi aroganţi ai puterii, nu există cuvinte mai potrivite decât cele ale lui Stefan Zweig: „Câteodată soarta, cuprinsă de un capriciu ciudat, se prosternează în faţa unui om oarecare. Câteodată – şi acestea sunt cele mai uluitoare momente ale istoriei universale – firul destinului ajunge, pe durata unui minut efemer, pe mâna unui nevolnic!”

Parcă tocmai pentru a nu-l contrazice pe Zweig, la vremea când macaralele stau din nou încremenite pe cerul patriei, când constructorii, medicii, asistentele iau drumul străinătăţii, cineva găseşte şi vechile „unelte” şi „liantul” cu care încearcă să ridice în ferestrele noastre un nou Zid: de tăcere, de teamă, de ură. Afară, în plină lumină, la intersecţiile străzilor, în vitrinele sfidătoare, tot mai greu accesibile, în actele publice grevate de erori, omisiuni, amputări, în Parlamentul configurat, ai zice, anume pentru a ne arăta de ce calamităţi e în stare natura (umană!), Zidul se lăţeşte şi se înalţă întunecând orizontul speranţei. E Zidul de după Zid!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *