Arhiepiscopul Calinic, un scriitor împlinit

Când, adolescent, am început să citesc Rotonda plopilor aprinşi de Valeriu Anania, am fost atenţionat de tatăl meu, bibliotecar atunci, că scriitorul este o faţă bisericească. După lectură, „prins” fiind de succesiunea evocărilor din carte, am realizat că amănuntul biografic care îmi fusese dezvăluit nu avea o prea mare relevanţă. Faptul că Valeriu era Bartolomeu, viitorul arhiepiscop şi mitropolit, nu conta: textul era „stăpânit” stilistic de un scriitor deplin, martor şi participant la întâmplări pe care mi le relata cu vervă şi artă.

Aceeaşi impresie s-a păstrat şi acum, după treizeci de ani, la întâlnirea cu cartea autobiografică Toată vremea-şi are vreme a lui Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului: dincolo şi dincoace de persoana fizică, de fiul de ţăran din Cracăul moldav, de prelatul trăitor al vremurilor tulburi de dinainte de ‘89, de arhiereul de azi, cel care a scris textul povestirilor din carte (iată câte persoane pot exista în fiecare dintre noi!) este un scriitor perfect împlinit.

Scriitorul Calinic îşi şi construieşte o manieră de implicare uşor diferită în epica povestirilor din al doilea volum faţă de primul, omonim. Stilistic, el se detaşează mai mult de eroul-copil / seminarist / călugăr al povestirilor din primul volum: dispare un anumit tip de metafore, de tropi evocatori, iar vocabularul, care era îmbogăţit prin regionalisme din Moldova şi Ardeal, are acum curgerea neutră a limbii literare. Subiectivitatea mai marcată din primele povestiri ale evocării autobiografice este de mai multe ori subordonată obiectivităţii urâte a istoriei vremurilor rememorate în al doilea volum, cea a anilor ’70-‘80.

În primul volum, copilul născut la Cracăul Negru din munţii Neamţului, seminaristul de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ ajunge să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi să slujească în parohia ardelenească de la Tioltiur, unde, ajutat de săteni, clădeşte o biserică pe locul ruinelor bisericii reformate din satul maghiarizat. Invidia şi intrigile de la Departamentul Cultelor îl silesc să se transfere în parohia Inău, unde repară şi sfinţeşte cele două biserici, din Borcut şi Cufoaia. În al doilea volum, preotul Constantin Argatu devine „călugărul Calinic”, plecând de la Mănăstirea Cădăruşani la Cernica, unde primeşte numele sfântului-patron. Şi la Căldăruşani şi la Cernica face schimbări în „geografia” locului, care reprezintă imaginea celor două mănăstiri până în ziua de azi. Calinic este numit apoi stareţ al Mănăstirii Sinaia, pe care o restaurează, refăcând bijuteria arhitecturală pe care o putem vedea şi acum. Rechemat la Cernica, ca stareţ de această dată, renovează şi transformă mănăstirea în minunatul centru monastic de azi. Textul ultimelor povestiri din carte îl aduce pe Calinic Argeşeanul ca arhiereu-vicar la Episcopia Râmnicului şi Argeşului.

În succesiunea fragmentară a scurtelor povestiri din carte, vedem cum copilul, seminaristul, studentul, tânărul preot se maturizează – naivităţile şi libera iniţiativă entuziastă îi sunt reprimate de oamenii regimului, de „murdărirea” prin contingenţa cu istoria necurată a vremurilor. Preotului care se perfecţionează (inclusiv învăţând pe de rost Dicţionarul de neologisme!), i se spune să coboare cu picioarele pe pământ, la nivelul limbii de lemn a timpului, misionarului ortodox i se inventează vinovăţii de vodevil în lumea atee de atunci, administratorului priceput, care construieşte biserici chiar fără autorizaţie, i se cere să plece din parohii. Ca urmare, atât personajul cât şi, remarcabil, scriitorul, vocea sa auctorială, se „înţelepţesc”, iau o distanţă mai sigură faţă de evenimente, răspund în text cu o ironie dulce-amară ca erou şi cu un comentariu detaşat-cinic ca autor.

Aşadar, Calinic, monahul, stareţul, marele gospodar, scapă de otrăvire, se strecoară printre furcile caudine ale controalelor „organelor”, se salvează prin replici memorabile (chiar în faţa Patriarhului!), descoperă conspiraţiile din comunitatea de călugări – găseşte informatorii din ograda proprie, descoperă furturile şi împiedică desfăşurarea comploturilor (deosebită este povestirea cu pumnii de muşte pe care răuvoitorii îi aruncaseră în mâncarea pregătită pentru înalte feţe bisericeşti).

Autorul caracterizează cu tuşe scurte şi sigure personajele din povestiri, după caz, caricatural, ironizând înţelegător caracterele urâte. Există însă o sumă de descrieri ale unor repere pozitive duhovniceşti şi umane din biografia sa. Martor al ultimei jumătăţi de secol monastic din România, arhiepiscopul Calinic a întâlnit de-a lungul acestor ani toate figurile emblematice ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, pe care le descrie cu admiraţie în schiţe făcute în culori calde. Pe lângă părinţii ortodoxiei, sunt prinşi în chihlimbarul luminos al textului şi mai mulţi oameni de cultură, figura centrală a cărţii, în ambele volume, fiind marele prieten, prezent şi ca martor la intrarea în monahism – poetul Ioan Alexandru –, care îi dedică părintelui Constantin Argatu, viitorul călugăr Calinic, următoarele versuri, scrise încă de pe când acesta slujea în parohiile transilvane: „Constantin de departe înalt / Prin zăpezi uriaşe soseşte / Căciula moldavă loveşte în grinzi / Cu barba înrourată scoate din sân / Inima-candelă şi începe să cânte.”

Oralitatea discursului din textele de început, din povestirile care vorbesc despre copilărie şi tinereţe, datorată şi unei implicări sentimentale deosebite, este înlocuită de concizia epică şi simplitatea stilistică inteligentă. Formulările deosebite din text, memorabile, aparţin atât personajului Calinic – care, după cum spuneam, pe parcursul dialogului cu alte personaje salvează situaţia cu ajutorul lor –, cât şi autorului. Iar cele mai bune exemple în acest sens sunt chiar titlurile povestirilor, printre care formulările memorabile abundă. Iată câteva exemple: „Morcovii de beton”, „Campania de cuminţire”, „Microfoane prin copaci”, „Apucătură evlavioasă”, „Patriarh la saramură”, „Argat cu rob s-au întâlnit”, „Audienţa «de lucru» la Securitate”, „Fazan cu gust de peşte”, „Salată cu muşte”, „Crapul fură şalău şi ştiuci”, „Oficina şerpească”.

Volumul II din Toată vremea-şi are vreme este un demers perfect contemporan din punct de vedere stilistic şi nu numai. Povestirile care construiesc cartea conturează povestea personajului principal prin suma lor, dar au şi valoare autonomă (multe au fost publicate în periodice). Iată aşadar o funcţie textualistă, de bricolaj al întregului din părţi, marcat de semne care apar repetitiv în text – autorul reaminteşte cititorilor din când în când contextul evenimentelor, pentru a satisface înţelegerea cititorului care abia în acea povestire „intră” în Marea Poveste a cărţii.
Stilul sec, reţinut în tropi, concis, hiperrealist al celui de-al doilea volum este iarăşi o marcă a contemporaneităţii. Povestirile din volum sunt însoţite de fotocopii de documente, de fotografii de personaje, clădiri şi locuri, care vor să autentifice suplimentar veridicitatea, realismul celor scrise. În era prozei autoficţionale şi a blogurilor – care nu sunt altceva decât jurnale pe Net ce au pe lângă texte imagini, filme, muzică, care susţin textele – cartea arhiepiscopului Calinic se construieşte ca un proiect consonant cu epoca, pe înţelesul şi spre îmbunătăţirea cititorilor de orice vârstă. În lumea scrisă şi descrisă în cartea-viaţă Toată vremea-şi are vreme, Calinic-personajul, vicar episcopal la final de volum, nu a ajuns încă episcop la Curtea de Argeş, iar Calinic-autorul încă nu a povestit cum s-a întâmplat acest lucru. Mai este vreme.  Într-un următor volum, pe care îl aşteptăm cu nerăbdare.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-şi are vreme, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2010.