Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Avva Ioan cel Pitic

Avva Ioan cel Pitic

Avva Ioan cel Pitic – kolobos înseamnă “pitic”, în greacă – este întruparea însăşi a smereniei, inocenţei şi mai cu seamă a ascultării. Apoftegma care povesteşte cum tînărul ucenic a udat un băţ uscat vreme de trei ani de zile, pînă cînd l-a făcut să rodească, a devenit una dintre cele mai celebre din Pateric. Pe scheletul simbolic al acestei apoftegme-parabolă Andrei Tarkovski şi-a construit ultimul său film, Sacrificiul, un film la capătul căruia copilul mut începe să vorbească, pronunţând fraza ioaneică: “La început a fost Cuvântul”. Chiar şi astăzi există, în Egipt, printre ruinele fostei mânăstiri, un “copac al ascultării” socotit a fi de pe vremea eroului nostru (în realitate, datează din secolul al XV-lea). Ioan cel Pitic – în traducerile latine apare sub forma Iohannes Nanus – s-a născut în 339, la Bahnasa, şi a venit la Sketis prin 356-357, fiind unul din ucenicii avvei Ammoes. O biografie legendară coptă, din secolul al VII-lea, povesteşte că, la începutul călugăriei, Ioan a venit la chilia avvei Ammoes rugându-l să-l primească ucenic, dar bătrânul, ca să-l testeze, l-a lăsat să aştepte o săptămână la poartă, fără somn şi fără mâncare. Duminica următoare însă, ieşind din chilie, Ammoes a văzut deasupra tânărului şapte îngeri, care-I puneau pe cap şapte coroane. A murit, într-o duminică, în jurul vârstei de şaptezeci de ani şi aceeaşi biografie ne spune că moartea i-a fost anunţată, printr-o viziune, de către Antonie, Macarie şi Ammoes. Apoftegmele 41-47 au fost adăugate de Guy ediţiei lui Cotelier. Biserica îl sărbătoreşte pe 9 noiembrie.

1. Povesteau despre Ioan cel Pitic că, după ce s-a retras la Sketis, lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băţ uscat, l-a răsădit şi i-a zis: “În fiecare zi stropeşte-l cu câte un ulcior de apă [proaspătă], până când va rodi”. De la chilia lor până la apă era o distanţă mare, pleca seara şi se întorcea abia dimineaţa. După trei ani băţul a prins viaţă şi a rodit. Bătrânul a luat un fruct şi l-a dus la biserică, spunând fraţilor: “Luaţi şi mâncaţi fructul ascultării”.
2. Spuneau despre avva Ioan cel Pitic că a zis odată fratelui său mai mare: “Vreau să fiu fără nici o grijă, cum sunt îngerii, fără griji, nelucrând, ci doar slujindu-L pe Dumnezeu neâncetat”. Şi-a dezbrăcat haina şi a plecat în pustiu. După o săptămână s-a întors la fratele său, a bătut la uşă şi l-a auzit întrebând, înainte de a deschide: “Tu cine eşti ?”. El a răspuns: “Ioan, fratele tău”. Dar celălalt i-a zis: “Ioan a devenit înger, nu mai este printre oameni”. El a început să strige: “Eu sunt, Ioan”. Dar fratele său nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se chinuie până spre dimineaţă. În cele din urmă i-a deschis şi i-a zis: “Te-ai făcut om din nou şi ai nevoie să lucrezi, ca să mănânci ?”. Celălalt s-a închinat în faţa lui şi i-a zis: “Iartă-mă, frate”.
3. Avva Ioan cel Pitic a zis: “Când un împărat vrea să-şi captureze duşmanii, mai întâi le taie apa şi mâncarea, şi astfel duşmanii se predau răpuşi de foame. Tot aşa şi cu patimile cărnii: dacă omul se luptă cu armele postului şi ale foamei, duşmanii se retrag vlăguiţi din sufletul lui”.
4. A mai zis: “Sătulul care vorbeşte cu un copil a şi curvit cu dânsul în gândul său”.
5. A mai zis: “Când mergeam odată pe drumul spre Sketis, încărcat cu funii, cămilarul a început să vorbească şi mi-a stârnit mânia. Am lăsat jos funiile şi-am luat-o la fugă”.
6. Altădată, la seceriş, l-a auzit pe un frate care-i striga mânios celui de alături: “Şi tu ?”. Îndată [avva] a lăsat seceratul şi-a fugit.
7. Câţiva bătrâni din Sketis petreceau mâncând împreună. Avva Ioan se afla şi el acolo. Un bătrân de seamă s-a ridicat să dea fiecăruia ulciorul cu apă proaspătă, dar nimeni n-a îndrăznit să ia, în afară de Ioan cel Pitic. Ceilalţi s-au mirat şi i-au zis: “Cum, tu, cel mai mic dintre toţi, ai îndrăznit să fii servit de bătrân ?”. El răspunde: “Eu, când mă ridic să iau ulciorul mă bucur foarte mult când toţi primesc să le torn. Mă simt răsplătit. De aceea am luat, ca să-l răsplătesc pe bătrân. Altfel s-ar fi supărat că nimeni n-a luat apă de la dânsul”. Fraţii s-au minunat de aceste cuvinte şi au tras folos din discernământul său.
8. Odată, stătea aşezat în faţa bisericii. Fraţii s-au adunat roată-mprejurul său şi-l întrebau despre gândurile lor. Un bătrân vede scena şi, ispitit de invidie, îi zice: “Vasul tău, Ioane, este plin cu otravă”. Avva Ioan îi zice: “Aşa este, avva, şi n-ai văzut decât ce-i pe dinafară; de-ai fi văzut ce-i şi pe dinăuntru !”.
9. Părinţii povesteau că, odată, pe când fraţii mâncau la o agapă, unul dintre ei a izbucnit în râs. Văzându-l, avva Ioan a început să plângă şi să zică: “Ce are fratele acesta în sufletul lui, de-a râs, trebuind mai degrabă să plângă, fiindcă mănâncă la o adunare frăţească ?”.
10. Câţiva fraţi au venit să-l pună la încercare, căci el nu îngăduia minţii sale să hoinărească şi nu vorbea niciodată despre lucrurile din lumea aceasta. Îi zic: “Mulţumim lui Dumnezeu că anul acesta a plouat mult, a udat palmierii, ramurile cresc din belşug, iar fraţii au de lucru”. Avva Ioan le răspunde: “Aşa e Duhul Sfânt. Când coboară în inimile oamenilor, ele se reînnoiesc şi dau mlădiţe în teama de Dumnezeu”.
11. Povesteau despre el că într-o zi a împletit o funie pentru două coşuri, dar a folosit-o pe toată la unul singur, nedându-şi seama decât atunci când s-a apropiat de perete. Era cu mintea în contemplaţie.
12. Avva Ioan a zis: “Sunt ca un om care stă sub un copac uriaş şi vede o mulţime de fiare şi de şerpi apropiindu-se de dânsul. Când nu se mai poate apăra se urcă în copac, ca să se salveze. La fel şi eu. Stau în chilia mea şi văd gândurile rele năpustindu-se asupra mea. Şi când nu le mai pot ţine piept, fug la Dumnezeu cu rugăciunea şi scap de duşman”.
13. Avva Pimen a zis despre avva Ioan cel Pitic că, odată, l-a rugat pe Dumnezeu şi i-a ridicat patimile, devenind fără griji. S-a dus şi i-a zis unui bătrân: “M-am liniştit, nu trebuie să mă mai războiesc cu nici o patimă”. Bătrânul îi zice: “Du-te şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea războiul înapoi, ca să-ţi revină zdrobirea şi smerenia pe care le aveai. Sufletul înaintează războindu-se”. S-a rugat şi, după ce a primit din nou războiul, nu mai cerea să-i fie luat. Acum zicea: “Dă-mi, Doamne, răbdare în lupte”.
14. Avva Ioan a zis că un călugăr a intrat odată în extaz şi a văzut trei monahi stând pe ţărmul mării. Dinspre ţărmul celălalt a venit un glas zicându-le: “Luaţi aripi de foc şi veniţi la mine”. Doi dintre ei au făcut întocmai şi au zburat spre celălalt ţărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc şi a început să plângă şi să strige. În cele din urmă i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci slabe şi vlăguite. Tot cădea în valuri şi se ridica şi cu multe chinuri a reuşit să ajungă până la ţărm. Aşa este şi generaţia noastră [de călugări]: zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe şi vlăguite.
15. Un frate l-a întrebat pe avva Ioan: “Cum se face că sufletului meu, deşi plin de răni, nu-i este ruşine să-l bârfească pe aproapele ?”. Bătrânul îi spune următoarea parabolă despre bârfă: “Era un om sărac şi avea femeie. A văzut o altă femeie, cu vino-ncoace, şi s-a însurat şi cu ea. Dar amândouă erau dezbrăcate. Fiind o petrecere prin vecinătăţi, ele l-au rugat: «Ia-ne cu tine». El le-a luat pe amândouă, au intrat cu toţii într-un chiup mare, s-au urcat într-o luntre şi s-au dus la locul petrecerii. Când a venit arşiţa şi oamenii s-au potolit, una dintre ele s-a uitat afară şi, nevăzând pe nimeni, a sărit afară, s-a dus la o grămadă de gunoi şi, culegând câteva zdrenţe vechi, şi-a făcut o cingătoare şi a început să se plimbe cu îndrăzneală. Cealaltă, care rămăsese goală în chiup, zicea: «Uite, desfrânata, nu-i e ruşine să umble în pielea goală». Dar bărbatul i-a spus întristat: «Asta-i culmea! Ea măcar şi-a acoperit ruşinea! ţie, goală puşcă, nu ţi-e ruşine să vorbeşti ?». Aşa se întâmplă şi cu bârfa”.
16. Bătrânul mai povestea unui frate despre sufletul care vrea să se pocăiască: “Într-un oraş era o desfrânată oacheşă cu mulţi ibovnici. Odată, a venit la ea un mare dregător şi i-a zis: «Promite-mi că vei fi cuminte şi eu te iau de nevastă». Ea a promis. Atunci el a luat-o şi a dus-o acasă. Dar ibovnicii ei o căutau zicând: «Dregătorul cutare a dus-o la el acasă. Dacă mergem acolo şi el prinde de veste, o păţim. Haideţi să mergem în spatele casei şi să fluierăm. Ea va recunoaşte fluieratul, va coborâ să ne deschidă şi noi vom fi găsiţi fără vină». Dar femeia, când a auzit fluieratul, şi-a astupat urechile, a fugit în camera cea mai retrasă şi a încuiat uşile”. Apoi adăuga: “Desfrânata este sufletul. Ibovnicii sunt patimile sale şi oamenii din jur. Dregătorul este Hristos. Camera cea mai retrasă este sălaşul veşnic. Cei care fluieră [după suflet] sunt demonii răi; dar el aleargă mereu spre Domnul”.
17. Odată, avva Ioan a plecat de la Sketis împreună cu alţi fraţi, dar călăuza lor a greşit drumul, întrucât era noapte. Fraţii îi zic avvei Ioan: “Ce facem, avva? Dacă fratele a rătăcit drumul vom umbla de colo colo până vom pieri”. Bătrânul le zice: “Dacă-i spunem, se va supăra şi se va ruşina. O să mă prefac bolnav şi-o să-I spun că nu mai pot merge şi că rămân aici până dimineaţă”. Şi aşa a făcut. Fraţii ceilalţi i-au zis: “Nici noi nu mergem mai departe, rămânem cu tine”. Şi au stat acolo până dimineaţa, fără să-l smintească pe frate.
18. Era, la Sketis, un bătrân, nevoitor cu trupul, dar nu prea tare la minte şi s-a dus la avva Ioan, ca să-l întrebe despre uitare. L-a ascultat, dar până să se întoarcă la chilia sa a uitat ce-i spusese avva Ioan. S-a dus să-l întrebe din nou. A ascultat, iar, cuvântul, apoi s-a întors şi când a ajuns la chilie, din nou îl uitase. Şi aşa, s-a dus de mai multe ori, la întoarcere fiind mereu stăpânit de uitare. După acestea, l-a întâlnit într-o zi pe bătrân şi-i zice: “Ştii, avva, tot am uitat ce mi-ai spus, dar n-am mai venit, ca să nu te necăjesc”. Avva Ioan îi zice: “Du-te şi aprinde o lampă”. El a aprins. Apoi: “Mai ia câteva lămpi şi aprinde-le de la prima”. A făcut întocmai. Apoi avva Ioan i-a zis: “S-a micşorat oare lumina primei lămpi, fiindcă le-ai aprins pe celelalte de la ea ?”. Zice: “Nu”. Bătrânul continuă: “Aşa şi Ioan. Chiar dacă toată Sketis ar veni la mine, nu mă va opri de la harul lui Hristos. Prin urmare, vino când vrei, fără să mai stai pe gânduri”. Astfel, prin răbdarea amândurora, Dumnezeu a vindecat uitarea bătrânului. Asta făceau sketioţii: îi încurajau pe cei ispitiţi şi-şi dădeau toată silinţa, ca să se câştige unii pe alţii spre bine.
19. Un frate l-a întrebat pe avva Ioan: “Ce să fac? De multe ori vine un frate, ca să mă ia la lucru şi eu sunt suferind, vlăguit şi nu pot lucra. Ce să fac, ca să împlinesc porunca ?”. Bătrânul i-a răspuns: “Chaleb i-a zis lui Iosua, fiul lui Navi: Aveam patruzeci de ani când Moise, robul Domnului, ne-a trimis, pe mine şi tine, din pustie în pământul acesta. Acum am optzeci şi cinci şi, ca şi atunci, şi acum pot să intru şi să ies la război. La fel şi tu. Dacă poţi să ieşi şi să intri, du-te! Dacă nu, stai în chilia ta şi plânge-ţi păcatele, iar dacă [fraţii] te vor găsi tânguindu-te, nu te vor obliga să ieşi”.
20. Avva Ioan a întrebat: “Cine l-a vândut pe Iosif ?”. Un frate a răspuns: “Fraţii săi”. Bătrânul zice: “Nu, smerenia lui. Căci putea să le spună: «Sunt fratele vostru», şi să-I înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l-a vândut. Şi tot smerenia l-a făcut mare dregător în Egipt”.
21. Avva Ioan a zis: “Dacă lăsăm sarcina uşoară – să ne defăimăm pe noi înşine – ne-o punem în spate pe cea mai grea –  să ne justificăm pe noi înşine”.
22. Tot el a zis: “Smerenia şi teama de Dumnezeu întrec toate virtuţile”.
23. Tot el stătea, odată, în biserică şi suspina din greu, neştiind că este cineva în spatele său. Când şi-a dat seama s-a închinat şi a zis: “Iartă-mă, avva, încă nu-s învăţat”.
24. Tot el zicea ucenicului său: “Să-l cinstim pe Unul şi toţi să ne cinstească pe noi. Dacă-l dispreţuim pe Unul, care este Dumnezeu, toţi ne vor dispreţui pe noi şi ajungem la pierzanie”.
25. Povesteau că, într-o zi, avva Ioan a venit la adunarea de la Sketis şi, auzind pe câţiva fraţi certându-se, s-a întors la chilia lui, s-a rotit de trei ori în jurul ei şi abia după aceea a intrat. Câţiva fraţi l-au văzut şi, uimiţi de purtarea lui, s-au dus să-l întrebe. El le răspunde: “Aveam urechile pline de ceartă. Aşadar, am dat câteva ocoluri, ca să mi le curăţ şi să intru în chilie cu mintea liniştită”.
26. Într-o seară a venit la chilia avvei Ioan un frate care se tot grăbea să plece, dar vorbind ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, fără să-şi dea nici unul seama. Bătrânul a ieşit, ca să-l conducă şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaselea. Atunci l-a poftit înăuntru şi fratele a plecat abia după gustare.
27. Avva Ioan zicea că paza [sufletului] înseamnă a sta în chilie şi a te gândi tot timpul la Dumnezeu. Asta înseamnă: În temniţă eram şi aţi venit la Mine.
28. A mai zis: “Cine-i mai puternic decât leul? Şi totuşi din cauza pântecelui pică în capcană şi toată puterea lui se face de râs”.
29. Mai spunea: “Părinţii de la Sketis mâncau pâine şi sare zicând: «Să nu ajungem legaţi de pâine şi de sare». Astfel se întăreau în lucrarea lui Dumnezeu”.
30. Un frate a venit să ia câteva coşuri de la avva Ioan. Bătrânul iese şi-i zice: “Ce vrei, frate ?”. El răspunde: “Coşuri, avva”. Bătrânul a intrat să i le aducă, dar a uitat. S-a aşezat şi a început să împletească. Celălalt a bătut din nou la uşă, iar când bătrânul a ieşit, l-a întrebat: “Nu-mi aduci coşurile, avva ?”. El a intrat şi iar s-a apucat să împletească. Fratele a bătut din nou. Încă o dată [bătrânul] a ieşit şi l-a întrebat: “Ce vrei, frate ?”. Acela a răspuns: “Coşurile, avva”. Atunci avva l-a luat de mână, l-a dus înăuntru şi i-a zis: “Dacă vrei coşuri, ia-ţi şi du-te, căci eu n-am vreme”.
31. Odată, a venit un cămilar, ca să ia marfă de la dânsul şi să o ducă în altă parte. El a intrat să-i aducă funia, dar a uitat, căci avea mintea aţintită la Dumnezeu. Cămilarul l-a mai sâcâit o dată, a bătut la uşă, avva Ioan a intrat şi iar a uitat. După ce cămilarul a bătut a treia oară, el a intrat în chilie repetând: “Funie, cămilă, funie, cămilă…”. Spunea aşa ca să nu uite.
32. Tot el a devenit arzător în Duh. Cineva a intrat şi i-a lăudat lucrul (împletea funie). El a tăcut. Celălalt iarăşi a încercat să-l facă să vorbească. El iar a tăcut. A treia oară îi zice oaspetelui: “De când ai intrat aici l-ai gonit pe Dumnezeu de la mine”.
33. Un bătrân a venit în chilia avvei Ioan. L-a găsit dormind, iar un înger stătea lângă el şi-i făcea răcoare. Văzând aceasta [bătrânul] s-a retras. Când Ioan s-a trezit l-a întrebat pe ucenicul său: “A venit cineva aici în timp ce dormeam ?” Zice: “Da, bătrânul cutare”. Avva Ioan ştia că bătrânul era pe măsura lui şi că a văzut îngerul.
34. Avva Ioan a zis: “Vreau ca omul să se împărtăşească măcar puţin din toate virtuţile. De aceea, în fiecare zi, când te scoli dimineaţa, pune un nou început la toate virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu, cu mare răbdare, cu teamă şi multă răbdare, în iubirea lui Dumnezeu, cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, răbdător cu frământările inimii şi cu paza [sufletului], cu multe rugăciuni şi rugăminţi, cu suspin, cu limbă curată şi cu ochi feriţi [de lucruri urâte], dispreţuindu-te, fără mânie, paşnic şi nerăsplătind răul cu rău, fără să te uiţi la greşelile altora ori să te măsori pe tine însuţi, tu, cel mai prejos de orice creatură; renunţând la materie şi la tot ce ţine de carne, pe cruce, cu luptă, cu sărăcia duhului, cu voinţă şi asceză duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi cu plâns, cu încleştare, cu discernământ, cu puritatea sufletului, cu bună socoteală, lucrând în linişte, cu privegheri de noapte, cu foame şi sete, cu frig şi goliciune, cu trudă, închizându-te în mormânt, ca şi cum ai fi murit deja, gândindu-te că moartea ţi se apropie în fiecare oră”.
35. Povesteau, tot despre avva Ioan, că, atunci când se întorcea de la treierat sau de la vreo întâlnire cu alţi bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmodia până-şi readucea mintea la starea dinainte.
36. Un părinte a zis despre el: “Cine este [acest] Ioan care, prin smerenia lui, ţine întreaga Sketis în degetul său mic ?”.
37. Un părinte l-a întrebat pe avva Ioan cel Pitic ce este un monah. El a zis: “Trudă. Monahul trudeşte pentru orice lucru. Aşa este monahul”.
38. Avva Ioan cel Pitic a povestit că un bătrân înduhovnicit s-a închis în chilie. Era vestit în oraş şi foarte slăvit. I s-a revelat: “Un sfânt va să moară, du-te şi-ţi ia rămas bun înainte să-şi dea ultima suflare”. El a cugetat în sinea lui: “Dacă ies în timpul zilei oamenii se vor buluci după mine, vor face un vacarm întreg şi nu-mi voi găsi liniştea. Am să ies pe seară, prin întuneric, nevăzut de nimeni”. Şi a ieşit seara din chilie, ca să nu fie văzut. Dumnezeu însă a trimis jos, din cer, doi îngeri cu făclii aprinse, care-l însoţeau, luminându-l. Şi îndată tot oraşul a alergat să-i vadă slava. Pe cât a crezut bătrânul că fuge de slavă, pe atât a fost copleşit de ea. Prin aceasta se împlineşte ce-a fost scris: Cine se smereşte va fi înălţat.
39. Avva Ioan cel Pitic zicea: “Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiş”. Îl întreabă: “Ce înseamnă aceasta ?”. El răspunde: “Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câştig şi să-I fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”.
40. Povesteau despre avva Ioan: “Părinţii unei tinere, care se numea Paisia, au murit şi ea a rămas orfană. Ce s-a gândit ea? Să facă din casa ei un han pentru călugării de la Sketis. A rămas acolo mult timp, găzduindu-i şi îngrijindu-i pe aceştia. După o vreme însă, cheltuind averea, a început să resimtă lipsurile. Atunci s-au lipit de ea nişte oameni fără căpătâi şi au întors-o de la ţinta cea bună, a început să trăiască urât şi a ajuns până la desfrânare. Auzind aceasta, părinţii s-au întristat foarte tare, l-au chemat pe avva Ioan cel Pitic şi i-au zis: «Am auzit, despre sora cutare, că a început să trăiască urât. Când a putut, ea şi-a arătat dragostea faţă de noi. Acum, să ne arătăm şi noi dragostea faţă de ea şi să o ajutăm. Osteneşte-te până acolo şi, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, ai grijă de dânsa». Avva Ioan s-a dus la fată şi-i zice babei de la poartă: «Anunţă-mă la stăpâna ta». Dar ea l-a alungat zicându-i: «Voi i-aţi mâncat toată averea de-a rămas săracă». Avva Ioan îi zice: «Spune-i că-I pot fi de mare folos». Atunci slugile îi zic, râzând cu subânţeles: «Dar ce-o să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea ?». El răspunde: «De unde ştiţi voi ce-o să-i dau ?». Baba a urcat şi i-a vorbit stăpânei despre el. Fata îi zice: «Călugării ăştia se plimbă tot timpul pe ţărmul Mării Roşii şi [de multe ori] găsesc mărgăritare». Şi după ce s-a împodobit îi porunceşte: «Adu-l la mine». Baba a ieşit, iar fata s-a întins pe pat. Avva Ioan a intrat, s-a aşezat lângă ea şi, privind-o ţintă în ochi, îi zice: «Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta ?». Ea a îngheţat toată. Avva şi-a plecat capul şi a început să plângă în hohote. Fata îl întreabă: «De ce plângi, avva ?». El şi-a ridicat puţin capul, după care l-a lăsat din nou în jos şi a continuat să plângă, zicând: «Cum, Satana joacă pe obrazul tău şi eu să nu plâng ?».
Auzind aceasta, ea îl întreabă iar:
– Există pocăinţă, avva ?
– Există.
– Atunci du-mă unde vrei tu.
– Să mergem.
Şi ea s-a ridicat să-l urmeze. Avva Ioan a băgat de seamă că n-a dat nici o poruncă, n-a scos nici un cuvânt despre casa ei şi s-a mirat. Când au ajuns în pustie s-a lăsat seara. A făcut pentru ea o pernă din nisip cu semnul crucii deasupra şi-i zice: «Culcă-te aici!». Apoi şi-a făcut şi lui una, ceva mai departe, iar după ce şi-a terminat rugăciunile, s-a întins. Pe la miezul nopţii, trezindu-se, vede un drum luminos, drept, de la cer până la ea. Apoi a văzut îngerii care-I ridicau sufletul. S-a sculat, s-a dus lângă ea şi a mişcat-o cu piciorul. Dându-şi seama că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat lui Dumnezeu. Şi a auzit că ora ei de pocăinţă a fost primită mai presus decât pocăinţa multora, care petrec vreme îndelungată [în pocăinţă], dar fără ardoarea pocăinţei acestei fete”.
41. Bătrânul a mai zis: “Erau trei prieteni filozofi şi, unul dintre ei murind, l-a lăsat pe fiul său în grija unuia din ceilalţi doi. Ajungând om tânăr, copilul s-a dat la nevasta celui care l-a crescut, iar acesta, aflând, l-a alungat din casă şi n-a mai vrut să-l primească înapoi, cu toate părerile de rău ale tânărului. I-a spus doar: «Du-te şi munceşte trei ani pe fluviu şi aşa am să te iert». După trei ani tânărul s-a întors, dar [filozoful] i-a zis: «Încă nu te-ai pocăit. Du-te, munceşte încă trei ani, împarte câştigul şi îndură ocările». Acela a făcut întocmai. Pe urmă îi zice: «Acum, du-te la Atena şi învaţă filozofia». La poarta şcolii de filozofie stătea un bătrân care-i înjura pe toţi cei ce intrau, dar tânărul, deşi acoperit de ocări, a început să râdă. Bătrânul îl întreabă: «Cum se face că eu te înjur, iar tu râzi ?». Tânărul răspunde: «Cum să nu râd, când trei ani de zile am dat tot ce-am câştigat, ca să fiu înjurat, iar astăzi sunt înjurat pe gratis? De asta râd»“. Avva Ioan a spus: “Aceasta este poarta lui Dumnezeu, iar părinţii noştri au intrat fericiţi, cu multe ocări, în cetatea lui Dumnezeu”.
42. Avva Ioan i-a zis fratelui său: “Oricât de fără preţ am fi în ochii oamenilor, să ne bucurăm dacă vom găsi preţuire în ochii lui Dumnezeu”.
43. Avva Pimen povestea că avva Ioan a zis: “Sfinţii seamănă cu o livadă de pomi care dau roade diferite, dar sunt udaţi de un singur izvor. Unul lucrează într-un fel, altul într-alt fel, dar un singur Duh lucrează în toţi”.
44. Tot el a zis: “Dacă cineva are în sufletul său bunuri de la Dumnezeu, poate vieţui în chilie, chiar şi fără bunuri din lumea aceasta. Şi chiar dacă are numai bunuri din lume, fără bunuri de la Dumnezeu, tot poate vieţui în chilie. Doar acela nu poate vieţui, care nu are nici bunuri de la Dumnezeu, nici bunuri din lume”.
45. Bătrânul a mai zis: “Vezi, prima dată diavolul l-a lovit pe Iov în averea sa şi a văzut că nu l-a întristat deloc, nici nu l-a întors de la Dumnezeu. A doua oară i-a lovit trupul, dar nici atunci nobilul atlet n-a păcătuit prin cuvintele gurii sale, căci avea într-însul averea lui Dumnezeu şi cu ea a rămas tot timpul”.
46. Odată, stătea la Sketis şi fraţii se adunaseră roată împrejur şi-l întrebau despre gândurile lor. Un bătrân îi zice: “Ioane, parc-ai fi o târfă care se împopoţonează, ca să-şi facă mai mulţi ibovnici”. Avva Ioan l-a îmbrăţişat şi i-a răspuns: “Adevărat grăieşti, părinte”. Apoi, unul din ucenici îl întreabă: “Avva, oare nu te-ai tulburat deloc în sinea ta ?”. El zice: “Nu, cum sunt pe dinafară aşa sunt şi pe dinăuntru”.
47. Mai spuneau despre el că tot ce aduna, trudind la seceriş, aducea la Sketis şi zicea: “Văduvele şi orfanii mei sunt la Sketis”.

(din Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică, text integral, traducere, studii şi prezentări de Cristian Bădiliţă, ediţia a III-a adăugită, Polirom, 2007, tiraj nou)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *